În primele zile de după Revoluţie, „România liberă” a fost tipărită şi vândută într-un tiraj de peste un milion de exemplare şi a constituit una dintre cele mai credibile şi nepărtinitoare surse de informare.
Prin redacţia „României libere” au trecut şi Tia Şerbănescu, Anton Uncu, Boris Buzilă şi chiar Vadim Tudor. De acesta sunt legate multe întâmplări, mai mult sau mai puţin hazlii. Era extrem de imprevizibil. De pildă, a venit odată la Sibiu – pe când eu eram şeful subredacţiei de acolo – şi, cunoscând o tânără şi frumoasă poetesă, dar care nu avea post, s-a dus cu ea de mână la Inspectoratul Şcolar şi i-a spus inspectorului-şef că dacă până vine el de pe teren această profesoră de limba română care scria şi poezii nu are post titular la cel mai bun liceu din Sibiu îl zboară…
Acesta m-a sunat pe mine, alarmat, îmi spune povestea, la care eu îi sugerez că, dacă se mai întoarce, să-l dea pe uşă afară pe Vadim Tudor, pe răspunderea mea. Dar n-a mai mers la el, pentru că eu i-am explicat lui Vadim că am soţia tot profesoară, însă pentru că nu are definitivatul nu poate participa la concursul anual de titularizare, aşa că este, momentan, suplinitoare. A făcut şi alte boacăne, ceea ce l-a determinat pe Octavian Paler să-i dea papucii. A fost luat apoi de Agerpres, unde tot nu semna nimeni articolele.
Însoţitor pentru rubedenia lui Hruşciov
Nu-l pot uita pe Boris Buzilă, refugiat cu familia din Basarabia, în Pianul de Sus din judeţul Alba. Boris Buzilă, ştiind foarte bine limba rusă, era trimis prin ţară cu diferite delegaţii sovietice. Într-o zi a venit şi la Timişoara, unde eram atunci corespondent R.L., cu tovarăşul Grebnev, din C.C. al URSS şi rudă apropiată a liderului sovietic N.S. Hruşciov. Acesta ne-a lăsat mască în momentul în care s-a dus la telefonul din hotel să vorbească cu Moscova, cu familia Hruşciov, să vadă dacă Nina, soţia liderului sovietic, se simte mai bine, căci a lăsat-o foarte gripată.
Apoi, eu am fost chemat urgent la partid şi primul secretar de atunci, Blajovici, îmi spusese că tovarăşul Grebnev a împlinit, mi se pare, 60 de ani şi că a fost distins cu ordinul cel mai mare al URSS. Să-i anunţăm vestea într-o ambianţă sărbătorească, anume să-l ducem în comuna Comloşul Mare, unde va fi organizată o masă comună la care va lua parte tot satul… Chiar aşa a fost. La acea masă, sărbătoritul a primit un miel de ciocolată, ceea ce l-a impresionat în mod deosebit, dar la hotel mi l-a dat mie – pentru copii, zicea. Tot atunci l-am dus la celebra fabrică de pantofi „Guban”, după numele întemeietorului şi directorului ei în acel moment. Acolo, în timpul discuţiei protocolare, Guban s-a uitat la picioarele lui şi, discret, a trimis să i se aducă din magazie trei perechi de pantofi, fiecare în altă culoare.
Cutiile cu ei au fost puse, pe şest, în portbagajul maşinii. Dar, în timpul când se pregătea să părăsească oraşul, m-a chemat şi mi le-a dat cadou, zicând că el trebuie să plece în Anglia şi că n-o să le care după el. N-am vrut să cred, deşi am dus muncă de lămurire să le ia, că o să-i prindă bine în Anglia. Nici vorbă. Apoi a plecat şi, culmea, a revenit după Declaraţia din aprilie 1964, prin care comuniştii români au încercat o distanţare faţă de Moscova şi asumarea unei anumite independenţe de stat şi de partid. Dar la întâlnirea cu reprezentanţii organelor locale a fost foarte dur şi agresiv, spunând, între altele, că „aşa se întâmplă dacă bunicii nu-şi bat la fund nepoţii atunci când sunt mici; mari, iată, se obrăznicesc”. Fraza mi-a fost redată mie cât mai fidel de Boris Buzilă, care şi de data aceasta avuse misiunea să-l conducă prin ţară. O făcea cu inima strânsă, deoarece îi ştia bine pe ruşi; doar de frica lor familia lui a emigrat în România şi a stat ascunsă acolo, în Pianul de Sus.
Decembrie 1989: „S-a sfârşit”
Decembrie 1989 ne-a prins cu Maria Costache în fruntea ziarului. În ziua când s-a tras în Piaţa Unirii, din Cluj, i-am telefonat şi, ascultându-mă, n-a mai avut glas. A rostit, mai mult pentru ea, şoptit: „S-a terminat”. Apoi mi-a spus tare: „Transmite totuşi ceea ce se întâmplă acolo”. Şi am transmis un text despre „moartea” lui Călin Nemeş şi a tânărului pictor Matiş, text apărut în ziarul din 3 ianuarie 1990, primul număr după 1989. Numai că, din fericire, Călin Nemeş nu murise, dar a fost dus cu duba între cei căzuţi în piaţă, însă, revenindu-şi, le-a spus celor din maşină că este viu, dar grav rănit. A ajuns la chirurgie, unde a fost operat şi salvat…
Tiraj de un milion de exemplare
Încă în timpul evenimentelor din Bucureşti, Băcanu, Uncu, Creangă şi Florica Ichim au format un prim comitet de conducere al „României libere”, preluând frâiele redacţiei, şi au tipărit şi difuzat primele numere, în acele zile tragice, într-un tiraj de peste un milion de exemplare. Veniseră în redacţie cu aureola de eroi. Să amintesc deci de eroismul, la propriu, al celor care au tipărit clandestin un ziar anticeauşist şi anticomunist, denumit „România”: Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă – lucra pe atunci la cinematografie – şi Anton Uncu, solidarizându-se cu ei şi tipograful Al. Chivoiu, care şi-a luat misiunea de a face rost de litere, adunând clandestin, luni de zile, mii de litere din plumb necesare tipăririi publicaţiei. Iar când i-au prins, Securitatea a încercat să înăbuşe tărăboiul din presa internaţională prin măsuri ce atunci păreau blânde: Uncu a fost „deportat” la o bibliotecă din Piatra Neamţ, Mihai Crengă a fost ţinut la cei ce anchetau cazul, iar, în final, pentru Băcanu securiştii au găsit un pretex pentru a-l putea condamna penal – o maşină veche, cumpărată de la stat prin licitaţie şi revândută de el, a făcut obiectul unui proces de „speculă” pentru care l-au condamnat la câţiva ani. La Revoluţie a apărut la Televiziune direct de la Jilava. Cert este că, iată, prin ei, şi presa s-a spălat, într-un fel, de neputinţa unei lupte deschise de idei, ce părea atunci o utopie periculoasă.
Virgil Lazăr, veteranul redacţiei „României libere”, recuperează pentru istorie o serie de amănunte de culise ale ultimilor ani de comunism. Aceste detalii au rămas până acum necunoscute, pentru că în perioada comunistă astfel de fapte nu puteau fi relatate în mod oficial. Acum, Virgil Lazăr reconstituie o cronică subiectivă a ultimilor ani de comunism, precum şi a perioadei în care conducerea redacţiei a fost preluată de jurnaliştii care au luptat împotriva comunismului şi care au plătit în temniţele Securităţii pentru curajul lor.
1964 – Comuniştii români adoptă Declaraţia din aprilie 1964, o veritabilă proclamaţie a autonomiei faţă de Moscova.
1988 – Unii dintre redactorii „României libere” pregătesc apariţia primului ziar anticomunist clandestin din Europa de Est.
1989 – „România liberă” devine una dintre vocile opoziţiei anticomuniste, iar tirajul ziarului depăşeşte un milion de exemplare pe zi.
Citiţi în numărul de mâine detalii despre modul în care „România liberă” s-a adaptat pieţei libere
Portretul lui Hruşciov
Nichita Sergheevici Hruşciov a fost prim-secretarul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953-1964. Din anul 1958 şi până în 1964, el a fost şi premier al URSS. El a rămas în istorie datorită curajului cu care a demascat ororile stalinismului. Adversarii săi l-au considerat drept un ţăran necioplit şi necivilizat. Au rămas celebre intervenţiile sale lipsite de eleganţă de la întrunirile ONU. Într-una dintre ele, Hruşciov ar fi bătut cu pantoful în masă, pentru a-l întrerupe pe un delegat filipinez.
Portretul luptătorului la Revoluţie
Călin Nemeş, de profesie actor, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi lideri ai Revoluţiei de la Cluj din anul 1989. El a fost grav rănit în timpul luptelor dintre militari şi demonstranţi din Piaţa Unirii. Călin Nemeş s-a sinucis la doar 32 de ani, dezgustat de faptul că, după Revoluţie, tot vechii activişti comunişti controlau cele mai importante pârghii din societatea românească.
Declaraţia din aprilie 1964
Declaraţia din aprilie 1964 a fost o expresie a iritării tot mai accentuate a grupului staliniştilor români din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de politica dusă de Hruşciov. Gheorghe Gheorghiu-Dej a profitat de aceste tensiuni pentru a lansa Declaraţia din aprilie 1964. În esenţă, această declaraţie afirma dreptul fiecărui stat comunist de a construi socialismul în manieră proprie.
