Nici măcar într-un an agricol bun, cum e 2011, ţăranul român nu e fericit. Deşi pământul a dat rod bogat, oamenii care muncesc ogorul cât e ziua de lungă, din primăvară până-n toamnă, se caută acum prin buzunare şi văd că sunt goale. Nu s-au ales cu mai nimic, deşi au vândut stive de varză şi de cartofi, tone de mere sau munţi de cereale.
Am colindat zilele trecute prin mai multe sate din judeţul Dâmboviţa, stând de vorbă cu oamenii. Toţi se plâng din cauză că nu există un sistem eficient de colectare şi comercializare a mărfurilor agricole. Mulţi nu au posibilitatea să-şi transporte marfa în pieţele din marile oraşe. Dar şi acolo, dacă ar ajunge, nu mai au loc de intermediari. Şi atunci ţăranii stau în poarta casei sau pe marginea şoselei şi aşteaptă să vină samsarii, să le cumpere roadele pământului.
Plus de asta, ţăranul e presat să-şi vândă marfa pe mai nimic, de teamă să nu se strice. Cu atât mai mult cu cât în acest an recolta e mare. Dacă n-o vinzi repede, se strică.
Pentru că mai e o mare problemă în agricultura României – nu există depozite în care micii producători să-şi păstreze recolta pe o perioadă lungă, încât să-şi vândă produsele la momentul oportun, pe un preţ cât mai bun.
„Degeaba avem producţie mare”
„Ultima găină din gostat suntem noi, ţăranii”, zice cu năduf Lazăr Sfetcu, din comuna Băleni. Localitatea de peste 8.000 de sufletele e dominată de bulgari, în proporţie de 57%. Interlocutorul nostru face parte dintr-un grup de şase familii, care deţin în total 20 de hectare de teren arabil. La marginea comunei e un întreg „cartier” de solarii, dar şi alte terenuri, frumos parcelate şi lucrate cu migală, de unde se scot roşii, castraveţi, ridichi negre, pătrunjel, ţelină, conopidă, varză albă şi roşie, păstârnac, ardei iute, gogoşari, sfeclă roşie, ceapă roşie, praz.
Producţie bună, nimic de zis – 20 de tone de ţelină la pogon, 30 de tone de sfeclă la pogon, aceeaşi cantitate şi la ridichi, 80 de tone de varză la hectar. Omul nostru socoteşte cât investeşti într-un an. Un hectar de arat îţi scoate din buzunar 500 de lei – motorina e scumpă. Sămânţa de roşii ajunge la 400 de lei – atât costă 1.000 de seminţe. Pentru trei remorci de gunoi de grajd plăteşti 2.500 de lei. Folia pentru solarii costă 12 lei pe kilogram. Iar în acest an folia a fost schimbată de trei ori, din cauza intemperiilor. În schimb, la recoltare vin intermediarii şi-ţi iau marfa la un preţ foarte mic. De exemplu roşiile – 80 de bani pe kilogram. „Am plâns când am dat roşiile cu un preţ aşa mic”, ne-a spus Tudora Tecu, care are şi ea pământ lucrat an de an. Situaţia e ştiută foarte bine de inginerul agronom din zonă, Adrian Rotaru, care ne spune că cele mai multe produse din această comună, unde s-au obţinut în acest an 800 de tone de legume, din toate soiurile, în total de la toţi producătorii, au fost vândute la intermediari cu cel mult un leu pe kilogram. „Te duci cu varză la Braşov şi o dai cu 30 de bani kilogramul. O dai, dacă nu vrei să rămâi cu ea”, adaugă Lazăr Sfetcu.
Mere din fonduri europene
Mergând spre zona de deal, în comuna Malu cu Flori, l-am întâlnit pe Florin Preda, de 27 de ani, absolvent de studii economie, dar reprofilat pe agricultură. Şi-a făcut întreprindere individuală şi astfel a reuşit, în 2009, să acceseze fonduri europene printr-un program de instalare a tinerilor fermieri. O susţinere de 12.000 de euro. A cumpărat şapte hectare pe care se află 1.000 de meri, din soiurile ionatan, bot de iepure şi golden. Recolta din acest an n-a fost prea bună – doar 50 de tone de mere, faţă de un potenţial de 150 de tone, al terenului său. Ne spune câte cheltuieli face pentru a-şi întreţine plantaţia – săparea sau copăcirea pomilor, tăieri de rodire, 12 stropiri într-un an, cu câte 1.500 de litri de substanţă pe hectar, împotriva dăunătorilor. Pentru toate astea plăteşte oameni, cu câte 60 de lei pe zi, inclusiv la culesul merelor.
„Într-un an toate lucrările astea costă 35.000 de lei”, spune Florin. Din recolta actuală a vândut până acum mai mult de jumătate, obţinând 22.000 de lei. A vândut 15 tone de mere unei fabrici de sucuri din Moldova, cu 40 de bani kilogramul. A mai vândut şi la angroul din Bucureşti, din Rahova, cu cel mult 1,2 lei. Tânărul zice că acolo n-ai loc nici de intermediari, dar nici de importurile masive de mere, mai ales din Ungaria. Doarme în maşină, cât stă în piaţă. „Acum trei ani a fost recoltă importantă de mere. Dar mulţi din zona asta au rămas cu recolta nevândută”, auzim de la Florin Preda, care face parte din Asociaţia Pomicolă „Valea Florilor”, în care sunt producători din comunele Malu cu Flori, Gemenea şi Voineşti. „Dintre cultivatorii de pe vremuri, dacă mai sunt acum 40% care se ocupă de mere, în zona asta”, zice bărbatul. Tot el adaugă – „dacă rămân cu 5.000 de lei, după ce voi vinde întreaga producţie din acest an, ar fi bine”. Banii vor fi investiţi în recolta viitorului an.
Tirurile au invadat satele
Pe marginea drumurilor vedem stive de varză şi de cartofi, cu 60-70 de bani kilogramul. Poţi să cumperi chiar şi cu 50 de bani, ţăranii fiind dispuşi să lase la preţ, dacă e vorba de cantităţi mari. Aşa am găsit oferta în comuna Lunguleţu. La câţiva kilometri depărtare, în comuna Poiana, varza şi cartofii s-au vândut, de data asta în cantităţi industriale, şi cu 20 sau 30 de bani pe kilogram. Localnicii povestesc că au venit tiruri de prin toată ţara şi au luat cartofi şi varză. Dar nu numai atât – au luat şi grâu, şi porumb, ambele vândute de săteni cu câte 70 de bani dubla – unitate de măsură care înseamnă 14 kilograme. De-asta hambarele din comună sunt aproape goale acum. Recolta s-a „topit” în burţile tirurilor. „Oamenii îşi dau marfa la poartă, pentru că nu au posibilitatea să meargă la piaţă, lipsesc şi depozitele, încât intermediarii dictează preţurile”, ne zice Ion Perşinaru, viceprimarul comunei Poieni. Discutând cu oamenii, majoritatea bătrâni, aceştia ne-au zis cât îi costă într-un an munca la câmp – aproximativ 10.000 de lei. Asta înseamnă tratamente pentru culturile agricole, motorina pentru pompele care asigură irigaţiile, dar şi alte lucrări. Din pensia lor plătesc. „Aici pensia e la putere. Deşi sunt pensii mici, de câteva sute de lei, de la fostele CAP-uri. Oamenii fac lucrări şi pe datorie”, spune viceprimarul. La finalul anului agricol, sătenii îşi numără banii cu care s-au ales după un an de muncă – cel mult 1.000 de lei. Fiecare familie deţine, în medie, câte un hectar şi jumătate. „Asta e o mare problemă – fărâmiţarea terenurilor. Dacă ar fi uniţi, oamenii şi-ar putea valorifica mai bine producţia”, conchide viceprimarul.
Se poate şi aşa – export de legume, direct din depozitul agricultorilor
Un exemplu pozitiv am întâlnit însă în comuna Băleni, unde s-au înfiinţat trei depozite. Legumele sunt sortate, ambalate şi apoi încărcate în tiruri, cu destinaţia supermarket. Se face chiar şi export, în Bulgaria. Asta au reuşit patru fermieri asociaţi. Cu unul dintre ei, Florică Gheciu, am stat de vorbă. El cultivă legume pe 128 de hectare. Primul depozit a fost construit în 2009. Toate cele trei construcţii au suprafeţe între 640 şi 820 de metri pătraţi. Activitatea era în toi, când am fost acolo. De pe terenul său, Florică a obţinut în acest an 40 de tone de sfeclă şi ridichi la hectar, roşii, varză albă şi varză roşie – câte 30 de tone la hectar. Asociaţii au făcut contracte cu marile lanţuri de magazine. Cu tot cu taxa de raft plătită de producători şi adaosul comercial practicat de hipermarketuri, fermierul cu propriul depozit ne-a asigurat că reuşeşte să câştige aproape dublu faţă de restul oamenilor de la sate care îşi dau marfa la intermediari. „Investiţia pentru fiecare depozit în parte s-a ridicat la 300.000 de euro. Am fost uniţi, eu şi partenerii mei, şi astfel am reuşit să facem aceste depozite, esenţiale pentru orice fermier”, spune interlocutorul, anunţându-ne că la anul va apărea şi un al patrulea depozit, de 3.000 de metri pătraţi, cu o investiţie de patru milioane de euro, de data asta banii europeni, în proporţie de 75%, susţinând agricultura locală.
Ministerul Agriculturii caută soluţii pentru comasarea terenurilor
În prezent, numai 30% dintre fermierii din România sunt cuprinşi la ora actuală într-o formă de asociere. Şi asta în condiţiile în care în ţara noastră sunt 3,8 milioane de mici ferme, după cum arată recensământul agricol din 2010. Există proiecte pentru depozite, din bani europeni, dar încă nu s-a mişcat nimic.
„Un singur mare depozit funcţionează la Curtici, în judeţul Arad. Am identificat alte zece proiecte ale unor depozite, în toată ţara, dar problema e că lipseşte cofinanţarea din partea română”, ne-a spus secretarul general al Federaţiei „Agrostar”, Tudor Dorobanţu. N-ai unde să depozitezi marfa, o vinzi repede, pentru că altfel rişti s-o arunci la gunoi. „Surplusul de producţie se poate strica, din cauza lipsei unui sistem eficient de desfacere”, consideră liderul Federaţiei Sindicatelor din Industria Alimentară, Dragoş Frumosu. Ce fac autorităţile pentru comasarea terenurilor? Caută soluţii, am aflat de la ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără. Acesta admite că „fărâmiţarea terenurilor reprezintă o mare problemă a României”, dar că „până acum au lipsit deciziile politice pentru susţinerea asocierii între fermieri”, susţine ministrul.
Soluţia ar fi, în viziunea sa, ca fermierii să fie stimulaţi financiar pentru a-şi uni terenurile, iar fiecare fermă în parte să primească subvenţii chiar şi în condiţiile în care face parte dintr-o asociaţie. Fiind însă vorba de bani, problema aceasta se află în studiu la Ministerul Finanţelor, ne-a spus oficialul. Cât priveşte modul în care ţăranii îşi pot valorifica recolta în condiţii avantajoase, Valeriu Tabără e de aceeaşi părere – construirea depozitelor. „Dar fără asociere e greu să faci o asemenea investiţie”, conchide ministrul Agriculturii. Până când se vor face depozite, recolta poate fi găsită direct în hambarele ţăranilor, la preţuri derizorii. Sau la piaţă, la preţ triplu, de la intermediari…
10.000 de lei costă în medie lucrările agricole într-un an, în comuna Poieni
30% din fermierii din România sunt cuprinşi într-o formă de asociere
