Am urcat spre câteva sate din Apuseni, acum, în toiul iernii, când zăpada e cât casa pe acolo, găsind doar câteva suflete plăpânde în fiecare cătun. Oamenii au ieşit, ca urşii din bârlog, surprinşi să vadă chip străin în faţa lor. Nu ne mai lăsau să plecăm, îmbiindu-ne la povestit cu slană şi pită. Mai mult ca orice, singurătatea e cea care-i macină pe ultimii supravieţuitori ai secularelor cătune.
Dialogul între munţi
Munţii vorbesc aici, unii cu alţii. Am aflat de limbajul codificat pe care sătenii îl stăpânesc din generaţie în generaţie. Unii pe o culme, alţii pe cealaltă parte a văii. Mănunchiuri de case pe câte o coamă. Să mergi la vecini, prin ditamai troienele, nici pomeneală. Apoi e atât de linişte aici, că-ţi ţiuie urechile. Şi atunci omul, când iese afară, în marea de omăt şi de linişte, strigă la vecinul lui. Un amalgam de fluiere şi de chiote. La o anume distanţă între fiecare sunet în parte. Trece o vreme, nu multă, şi vecinul răspunde. „Bună dimineaţa, eşti bine?”. „Sunt bine. Dar tu ce faci?”. „Eu, cu ale mele”. Şi vorbesc minute în şir. Despre vreme şi viaţă. L-am întrebat pe un sătean din Dealul Geoagiului, pe numele lui Cristea Ioan Şopotel – oare bucium nu se mai face, că pe vremuri aşa se înţelegeau munţii între ei. N-are cine să mai facă.
Comună cu suprafaţa unui oraş, dar cu numai 619 locuitori
Nu ştiu câţi aţi auzit până acum de comuna Întregalde. E în judeţul Alba. Un teritoriu administrativ cât al unui oraş, de mai bine de 82 de kilometri pătraţi, dar în care trăiesc numai 619 suflete, în cele 11 sate ale comunei, ne zice primarul Florea Teodor. Satele sunt aruncate pe câte o colină, la 600 sau la 800 de metri altitudine. Ajungi în locul acesta abia după ce ai trecut de Alba Iulia, pe drumul spre Teiuş, la un moment dat cotind spre stânga, în faţa ta ridicându-se treptat Munţii Trascău. Sate româneşti, de când se ştiu ele, reunite în Galda Românească, aşa cum se numea în 1525, pe vremea când voievod al Transilvaniei era Ioan Zapolia, viitorul rege al Ungariei. Cel mai vechi sat, dintre cele 11 ale comunei Întregalde, este Dealul Geoagiului, atestat documentar încă din 1413, ca Alter Gyor Valaharis sau Celălalt Geoagiu Românesc. Ne luptăm din răsputeri să ajungem acolo.
Electricitatea nu s-a „inventat” încă aici
Pe drum, primarul, care ne e şi călăuză, ne explică de unde numele Întregalde. Sunt două ape curgătoare pe aici – Galda şi Găldiţa. Iar între ele oamenii au făcut case. Aşa au apărut satele, închise între munţi. Pentru că trebuie să treci şi prin vama munţilor, prin Cheile Întregalde, strecurându-te printre stânci ameninţătoare, ca să ajungi în locurile astea. E şi un sat cu un simgur om, în Marineşti, care nu are nici curent electric, aşa cum sunt şi cătunele Ilieşti şi Popeşti. „Am făcut sesizare pentru electrificare. N-a venit niciun răspuns”, arată edilul. Din bugetul comunei nici pomeneală să treci la investiţii – abia se strâng cel mult 100.000 de lei pe an, din impozite şi taxe locale. Dintre locuitorii trecuţi în acte, 60 sunt la muncă în străinătate, aşa că populaţia efectivă din comună e şi mai mică. Tot mai mică. Cei care au rămas au vârsta medie de vreo 60 de ani. E drept că mai sunt şi animalele sălbatice – lupi, urşi, porci mistreţi – probabil în număr mai mare decât oamenii. Cu cât mergem mai adânc spre pustiu, cu atât „paşii” sălbăticiunilor se înmulţesc, alergând în toate direcţiile, în jurul nostru. Din văzduh ne urmăresc şorliţele, cum le zic localnicii vulturilor.
Satul cu cinci suflete
Maşinile cu tracţiune integrală încep să înoate prin zăpadă. De drumuri nu poate fi vorba. Sub omăt „dorm” numai urmele de căruţă. Şi un ger de crapă pietrele. E bine că e ger, că nu se afundă prea mult roţile. Altfel, noroiul ne-ar „mânca” mai mult decât zăpada. Maşinile înaintează încet, una după alta. Şi tot urcăm. Iar zidurile din piatră se arată tot mai necruţătoare, în timp ce pădurea îşi întinde spre noi mii de braţe, agăţându-ne, de parcă nu ne-ar lăsa să mergem mai departe. Ai la un moment dat senzaţia lipsei de aer, când vezi câte o pantă care te duce direct spre cer, şi tu pe acolo trebuie să urci, altă cale nu ai. La o bifurcaţie, în sfârşit, un suflet de om. Alt drum care coboară direct din nori şi pe el vine o umbră, de departe, care se face tot mai mare, cu cât se apropie. Aşa îl cunoaştem pe Simion Tecşa. E cel mai tânăr din satul lui, la cei 41 de ani. Dar câţi oameni mai sunt în sat? „Încă patru”, zice el. Ceilalţi au fiecare câte 80 sau 90 de ani. Vorbeşte repede. Glasul mieros. Prima oară s-a uitat la noi, de parcă văzuse nişte arătări. El îşi ajută vecinii, cu pâine, cu medicamente. Cine să mai răzbată acum prin nămeţi? Nu s-a însurat încă. Planuri de viitor are – „poate se deschid minele de la Roşia”. A mai lucrat în Armată. „Aşa am văzut şi eu ţara”. Mai puţin Marea Neagră. „Am văzut-o numai la televizor”, spune bărbatul. Cum e să ai o viaţă bună? – vreau să ştiu. „Să ai casă şi drum”, atât consideră Simion. Casă are. Deci visul e doar pe jumătate împlinit. Crăciunul e aproape, iar pregătirile de sărbători aproape s-au încheiat. „Am tăiat un porc de 200 de kilograme, fac slană, cârnaţi, fac şi rachiu, şi gata totul”, spune omul, grăbit spre satul lui, că nu mai e mult şi noaptea va alunga deja palida lumină.
„Sănătate, altceva nu vrem”
Mai departe, la drum. Maşinile se împotmolesc. Cineva are o problemă cu un cauciuc. Se opreşte convoiul. Situaţia se rezolvă repede. Profităm de pauză, vorbind cu familia Petric. Noi suntem pe coama dealului, ei departe, în vale. Ioan şi nevasta lui tocmai aduceau vacile în staul, după ce le scoseseră în bătătură. „Avem televizor”, zice soţul. El se uită la fotbal, când e. Dacă nu, soaţa ascultă muzică populară. Pensie n-au, că toată viaţa au fost „pe dealuri”, cu animalele. „Aici n-a fost zonă cooperativizată”, explică stâlpul casei. Greu cu animalele, că au tot mai puţin ce să le dea de mâncare. De bani mai fac rost când vând câte un viţel, la târg. Mai mult de 1.000 de lei nu iau pe el. Porcul a fost deja tăiat, carnea pregătită de ospăţi, doar anul cel nou e încă aşteptat. Vreau să ştiu dacă au votat. „Da, au venit cu urna mobilă, cu maşina”, ne anunţă bărbatul care zice că are 65 de ani. Să fi plecat vreodată de aici? „Noi aici ne-am obişnuit. Doar sănătoşi să fim, altceva nu vrem”, zice şi soţia lui. Ne luăm rămas-bun. Sărim în maşină, trebuie să ne vedem de drum.
Un orăşean îndrăgostit de pustietate
De-acum, spre satul Dealul Geoagiului. Zăpada e tot mai groasă. La un moment dat se termină drumul. Văzduhul ne-a învăluit cu totul. Munţi în toate părţile, parcă am fi prizonieri. Maşinile nu mai răzbesc. Gândul că ne vom petrece noaptea aici ne dă fiori. Cineva dintre noi, cu o maşină ale cărei roţi seamănă cu cele de tractor, se avântă pe altă parte. Prima oară nu ştim ce vrea. Apoi ne dăm seama – face un nou drum. Deschide calea prin omăt. A luat-o pe lângă stâlpii de electricitate. Eu întrebasem şi de satele acelea fără curent electric, dar primarul zice că pe acolo chiar nu se poate merge. Aş fi vrut să ajung în cătunul cu un singur om. Acolo un bătrân de peste 80 de ani. Dar în jurul lui natura a construit o cazemată albă, imposibil de învins. Ne întoarcem la drumul nostru. Calea e deschisă. O luăm după noul nostru ghid. Pare că ştie exact ce vrea să facă prin locurile astea. L-am cunoscut mai târziu – Jeno Ştef, din Alba Iulia. Chiar ştie în amănunt Apusenii, de când a decis, cu mulţi ani în urmă, să afle toate cărările de aici. „Aşa îmi fac eu concediile, cu nevasta, de mulţi ani”, spune Jeno, om între două vârste. „Las maşina să curgă”, adică nu-şi alege un traseu anume. Ape repezi şi văi adânci, cascade şi peşteri. „Am nouă fraţi stabiliţi în America. Am fost şi eu acolo. Dar de locurile mele, unde m-am născut, nu m-am putut desprinde. M-am întors aici”, povesteşte bărbatul despre poienile încărcate cu brânduşe şi ghiocei, de izvoare care ţâşnesc din vârf de munte şi apoi dispar brusc în pământ, prin nişte pâlnii. Şi casele care sunt, fiecare în parte, ca un muzeu, cu unelte agricole vechi de generaţii, lăzi de zestre, icoane, ceramică. „Satele astea mor şi nimeni nu face nimic pentru a le salva”, spune bărbatul cu năduf. Acolo unde mai e câte un suflet de om găseşti numai bucurie, dacă-i baţi la uşă. „De multe ori mi s-a întâmplat să tragă de mine sătenii, să mai stăm de vorbă, măcar un minut, dacă nu o zi întreagă. Singurătatea este pentru ei cea mai rea. Vorbesc cu tine, de prima oară când te văd, de parcă te-ar cunoaşte de-o viaţă”, iar după descrierea înflăcărată a lui Jeno Ştef abia te poţi abţine ca, de la anul, să nu-i urmezi exemplul, pe cărările Apusenilor.
Cătunul unde bătrânii n-au cui să-şi lase casa moştenire
Acum pădurea ne era prietenă, pentru că, dacă roţile ar fi alunecat mai mult decât trebuie, în lateral, ne puteam duce uşor în prăpastie. Copacii însă ne protejau. Am scăpat totuşi cu faţa curată, când deja se întunecase, şi de departe zărim câteva lumini, acolo unde e Dealul Geoagiului. Maşinile noastre sunt mai înalte decât casele printre care trecem încet, în timp ce drumul urmează linia gardurilor din nuiele. Cei câţiva săteni ies dintre nămeţi, să vadă ce s-a întâmplat, cine le-a tăiat noaptea cu farurile. Hai la omul care ne-a ieşit primul în cale! Prin curtea mică ajungem până la o uşă, în faţa căreiea trebuie să ne aplecăm, să intrăm. Bătrânul se bucură ca un copil. Are o cameră în care a făcut focul, pe masă o bucată de slană şi alături un pahar cu vin roşu. „Am fost sărac, dar nu m-am predat. Decât să nu mai trăieşti, mai bine să nu mori”, scapă gazda nişte vorbe de duh, apoi începe să-şi povestească viaţa, fără să-l fi întrebat încă ceva anume. Dacă nu are cu cine altcineva să vorbească! Satul acesta e oricum „aglomerat”, faţă de altele – aici sunt 19 oameni. Şi nu numai vârstinci. Mai e şi o „adevărată comoară”, zice Cristea Ioan Şopotel, prin părţile astea – şase copii. Ioan are pensie – 840 de lei – după ce a lucrat la viaţa lui în Oţelăria din Hunedoara. Copii n-are. Doar două găini. Nici porc. De mâncare nu duce totuşi lipsă, are de la nişte vecini, care-i aduc cele trebuitoare cu sania, din vale, din centrul comunal. Singur-cuc a rămas bărbatul, după ce nevasta i s-a prăpădit cu mulţi ani în urmă. „Dacă mă doare capul, aştept să se facă ziuă”, răspunde la întrebarea legată de medicamente. A fost operat pe inimă, acum patru ani. „Doctorul îmi zice că mi-a pus valvă de mistreţ. Eu zic că-mi vine să mă duc, de-acum, aşa, ca mistreţii, în pădure”, glumeşte omul. Şi tot vorbeşte. „Hai la pită, hai la slană, hai la un vin”, ne roagă să stăm la masa lui. „Mă culc seara şi mă trezesc pe la două noaptea. Şi nu mai dorm. Stau până dimineaţă, aşa”, adaugă Ioan. Se gândeşte. La ce? „Fac planuri”, răspunde. Are de făcut planuri la 80 şi ceva de ani ai săi, şi nu e glumă, de data asta. Cui lasă casa – la asta se gândeşte de zor. şi n-a aflat încă un răspuns. „N-am cui să las casa asta. Că nu mai vine nimeni să stea aici”, e mâhnit bărbatul. A făcut casa în 1963, împreună cu nevasta lui. O viaţă trăită aici, în satul unde s-a născut. „Acum mă ajută Dumnezeu”, trage linie Ioan, fără să aştepte sprijin de la nimeni altcineva. Era chiar momentul în care-l întrebam dacă aşteaptă ca mai-marii de la Bucureşti să facă ceva pentru satele de munte. „Să facă pentru ţară, nu pentru noi, că noi ne descurcăm”, este decis Cristea Ioan Şopotel în planurile sale.
Moş Crăciun să redeschidă şcoala din sat
Din nou în mijlocul uliţei, de data asta la o răspântie de drumuri, iar aici, în poarta unei case, trei dintre cei şase copii ai satului ne aşteaptă. Sunt din familia Marian. Daniel are 14 ani, Ovidiu – 11, iar Claudiu – 10. Rumeni în obraji, cu zâmbetul pe buze şi vorbind frumos, doar întrebaţi. Fără să le fie vreo clipă teamă de nişte străini. Cum nu le e teamă nici de animalele sălbatice, că doar în fiecare zi coboară, câte o oră şi jumătate, din vârf de munte până la şcoala din centrul comunal. Pleacă dimineaţa la şapte şi se întorc acasă pe la trei după-amiază. Şi ce drum! L-am făcut şi noi, după aceea, cu maşinile, de ne-au scos peri albi serpentinele şi valurile de zăpadă amestecată cu noroi. Dar copiii aceştia vorbesc cu atât de multă seninătate despre drumul pe care-l fac zilnic. „Aici, după deal”, e şcoala. De sălbăticiuni? „Nu ne e teamă”, spune cel mai mare dintre cei trei băieţi, iar fraţii lui îl aprobă. Pleacă împreună la şcoală, tot la fel se întorc acasă. Ştiu ei foarte bine şi de Moş Crăciun, iar de la el aşteaptă ceva cât se poate de pragmatic – să le deschidă din nou şcoala din satul lor. Şcoala abia ce-a fost închisă anul trecut, tocmai pentru că sunt doar şase copii în sat. Ce materie vă place mai mult? „Matematica ne place”, răspund toţi în acelaşi timp. Iar cel mare vrea să ajungă la liceu, după ce, la vară, termină gimnaziul. Nu trece mult timp şi apare tatăl copiilor, Viorel, obosit. Fusese la un vecin, să-i taie porcul. Aşa câştigă o pâine pentru familia lui – azi taie lemne, mâine la alt vecin. cine ştie ce mai găseşte de lucru. Cutreieră munţii, din sat în sat. „Ce-or vrea ei să facă, vor face. De ei depinde, să înveţe”, spune tatăl lor, înfiorat parcă de viitorul copiilor, pe care nu-l vede prea clar. „Eu aici, în sat, am rămas. Am fost şapte fraţi. Ceilalţi au plecat. Fiecare cu soarta lui”, gândeşte bărbatul de 43 de ani. Să-şi lase copiii pe drum, zilnic, printre sălbăticiuni, nu are ce face. Dă din cap când îl întreb dacă nu-i e teamă pentru ei. Dar îmi arată câinii din curtea sa. E clar, şi câinii merg spre şcoală, în fiecare zi.
Zece tone de ajutoare pentru 350 de beneficiari
Pentru oamenii aceştia acoperiţi de iarnă, în munţi, apariţia noastră a fost deja un cadou. Că au mai primit şi cadouri adevărate – saci întregi cu făină, zahăr, ulei, mălai, cafea şi multe altele, iar copiii – dulciuri, jucării şi rechizite, toate astea au reprezentat mai mult decât se aşteptau cei care trăiesc la „graniţa” între cer şi pământ. A fost totuşi posibil aşa ceva datorită unei organizaţii numită „Off Road Adventure România”. Sunt oameni pentru care orice obstacol dispare pur şi simplu, atunci când e vorba să-şi ajute semenii. Posesori ai unor maşini pregătite pentru cele mai grele drumuri, membrii clubului au fost acum, în Apuseni, în comuna Întregalde, la cea de-a 25-a umanitară, o tradiţie care se leagă de ani buni, având în vedere că astfel de expediţii sunt organizate doar înainte de marile sărbători – de Paşti şi de Crăciun. „Volumul de marfă adunat acum a rămas acelaşi, în ciuda crizei economice”, se referă Ştefania Dumitru, reprezentanta organizaţiei, la nenumăraţii sponsori dedicaţi, fără întrerupere, acestei idei. Astfel s-au strâns, pentru acţiunea de zilele trecute, zece tone de marfă, totul fiind împărţit la 350 de oameni din respectiva comună, între care 50 de copii, vieţuitori ai celor 11 sate. A fost nevoie de 29 de maşini cu tracţiune integrală, plus 68 de participanti ai expediţiei, care să ducă sacii pe infernalele drumuri. Acolo unde nici maşina nu răzbea, puneai sacul în spate şi te opinteai cu el până la casa unde te întâmpina un trup gârbovit de ani sau de boală. Au fost identificate, în prealabil, mai multe persoane cu nevoie speciale, pentru care au fost aduse cinci cărucioare ortopedice, dar şi cârje. Membrii clubului de off road vorbeau deja despre umanitara de Paşti…
