Profesorul Emil Racoviţă a participat la explorarea Antarcticii, a fondat ştiinţa numită biospeologie şi a creat primul Institut de Speologie din lume. A murit, după cel de-al doilea război mondial, la Cluj, în frig şi sărăcie.
Una dintre cele mai interesante figuri din istoria ştiinţei româneşti este cea a prinţului Emil Racoviţă. Descendent al unei familii princiare care a dat o serie de domnitori Moldovei, prinţul Emil Racoviţă a devenit unul dintre cei mai respectaţi savanţi din lume. El a participat, în calitate de naturalist, la una dintre cele mai rodnice expediţii ştiinţifice în Antarctica şi a fondat ştiinţa numită biospeologie. După decenii petrecute în Franţa, el s-a întors în România şi a fondat la Cluj, în anul 1920, primul Institut de Speologie din lume. În perioada interbelică, Emil Racoviţă a fost senator al României, preşedinte al Academiei Române şi rector al Universităţii din Cluj. Marele savant a plecat la Timişoara în anul 1940, după ce Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horthystă. Emil Racoviţă a revenit apoi la Cluj, unde a murit, la 79 de ani, în sărăcie şi frig.
O biografie fabuloasă
Prinţul s-a născut în Iaşi, în anul 1868, adică la nouă ani după Unirea Principatelor Române. Emil Racoviţă şi-a petrecut copilăria la moşia străbunilor săi, din Şurăneşti, judeţul Vaslui. Este vorba de aceeaşi moşie pe care el o va împărţi, mai târziu, ţăranilor, înainte de reforma agrară care i-a expropriat pe marii latifundiari din România. Emil Racoviţă a fost dat la şcoală la Iaşi, unde l-a avut ca învăţător pe Ion Creangă, iar apoi, ca profesor, pe Grigore Cobălcescu. Micul prinţ l-a îndrăgit atât de tare pe profesorul său încât, la două decenii după terminarea şcolii din Iaşi, Emil Racoviţă avea să boteze una dintre insulele descoperite în Ţara de Foc cu numele de Insula Cobălcescu. Prinţul a fost trimis, în tradiţia familiei, pentru a studia Dreptul la Paris, la Universitatea Sorbona. În paralel, Emil Racoviţă a audiat şi cursurile Şcolii de Antropologie. După ce şi-a luat licenţa în Drept, Emil Racoviţă s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona, apoi, după finalizarea studiilor, prinţul român a început să lucreze în domeniul oceanografiei, în laboratoarele Arago din Banyuls sur Mer. Pentru a studia mai bine viaţa subacvatică, Emil Racoviţă s-a specializat şi a devenit scafandru.
Românul a decis însă să părăsească viaţa confortabilă din laboratorul francez pentru a se alătura expediţiei ştiinţifice belgiene în Antarctica, în anul 1897, în calitate de naturalist. Expediţia „Belgica” era condusă de Adrien de Gerlache. Emil Racoviţă a strâns un mare număr de obiecte care i-au servit drept material în cercetările ştiinţifice. Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor realizate de Emil Racoviţă au fost publicate în 60 de volume. Cantitatea de informaţie obţinută de savantul român era mai mare decât cea adunată în toate expediţiile precedente la un loc. Întoarcerea lui Emil Racoviţă a fost una triumfală în Franţa. În anul 1900, savantul român a devenit director-adjunct al Laboratorului Oceanografic Arago. Însă, treptat, Emil Racoviţă avea să renunţe la studiul oceanografiei şi să se dedice noii ştiinţe, biospeologia, pe care a fondat-o oficial în anul 1907, după ce studiase mai multe peşteri inundate.
Înapoi în ţară
Deşi, în Franţa, savantul român ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă, el a decis să se întoarcă, împreună cu familia sa, în ţară, după Marea Unire a Transilvaniei cu România, din anul 1918. Fostul său discipol, profesorul Iosif Viehmann, spune că Emil Racoviţă a fost chemat insistent să ocupe un post de profesor la nou-înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj, fondată de autorităţile române după ce corpul academic al fostei Universităţi austro-ungare Franz Josef a refuzat să lucreze pentru statul român. Printre cei care l-au chemat pe Emil Racoviţă să lucreze la Universitatea din Cluj se numără Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu. „Emil Racoviţă s-a hotărât cu greu să se întoarcă în ţară. Vă daţi seama, în Franţa era stabilit de o perioadă atât de lungă. Însă, atunci când a acceptat să discute mai serios despre întoarcerea în ţară, el a pus o condiţie: să poată să îşi continue activitatea ştiinţifică la un nivel înalt”, a spus Iosif Viehmann, fostul asistent al lui Emil Racoviţă. Savantul român nu a venit singur la Cluj, ci a adus o adevărată echipă de savanţi. Din aceasta făceau parte francezii Jules Guiart şi Rene Janel, dar şi elveţianul Alfred Chapuis. De altfel, ultimul era unul dintre cei mai buni prieteni ai savantului român. Alfred Chapuis a devenit şi consul al Elveţiei la Cluj. Cu ajutorul acestor savanţi, Emil Racoviţă a fondat primul institut de speologie din lume, în anul 1920. Alfred Chapuis a devenit director adjunct al institutului. Echipa de savanţi condusă de Emil Racoviţă s-a ocupat, pe lângă pregătirea tinerilor studenţi de la Universitatea din Cluj, de program intens de explorare şi de cercetare a peşterilor din Munţii Apuseni. Acolo, ei au descifrat cele mai importante dintre tainele unei lumi subterane despre care savanţii nu ştiau aproape nimic.
Un savant celebru prin bunătate şi pasiunea pentru ştiinţă
Emil Racoviţă a rămas celebru pentru bunătatea lui, dar şi pentru rigoarea ştiinţifică. De asemenea, era cunoscută pasiunea sa pentru munca de cercetare. Iosif Viehmann spune că, poate, Emil Racoviţă nu ar fi avut rezultatele pe care le-a avut dacă nu ar fi fost susţinut de familia sa, în special de soţia sa. Savantul primea, pentru a nu mai pierde vremea cu drumul pe jos de la biroul său din institutul situat în complexul Haşdeu la casa sa, situată pe actuala stradă Emil Racoviţă, din cartierul Gruia, mai jos de stadionul echipei CFR Cluj, prânzul în sufertaşe. Mâncarea era gătită şi adusă de soţia sa. Iosif Viehmann povesteşte că, după ce servea masa, Emil Racoviţă îşi făcea siesta în cabinet, pe un pat pe care şi-l adusese la institut. Apoi, lucra până seara. Activitatea lui Emil Racoviţă a fost întreruptă de Dictatul de la Viena, din anul 1940. Universitatea clujeană a plecat în refugiu la Sibiu, iar savantul român s-a stabilit la Timişoara. Practic, aici a petrecut Emil Racoviţă cel de-al doilea război mondial. Savantul a revenit la Cluj în anul 1946. „Erau vremuri foarte grele, nu ca acum”, îşi aminteşte Iosif Viehmann.
Solidar cu studenţii
În acele condiţii, prinţul Emil Racoviţă a suferit de frig şi foame. Din spirit de solidaritate cu studenţii săi, savantul nu a acceptat ajutorul oferit de prietenii săi, inclusiv de consulul Alfred Chapuis. Iosif Viehmann îşi aminteşte cum savantul român a refuzat hrana trimisă de elveţian după o partidă de vânătoare, dar şi lemnele pe care i le trimisese lui Racoviţă pentru încălzirea locuinţei. „Eram acasă la Emil Racoviţă când a sosit Alfred Chapuis cu maşina cu lemne. Pe mine şi pe unul dintre asistenţii lui ne-a rugat să descărcăm maşina. Am descărcat-o şi am aranjat lemnele în curte. Însă, când s-a întors profesorul acasă, ne-a întrebat: «Cine a adus aceste lemne?». Când i-am spus, s-a făcut pară şi foc şi ne-a pus să îi ducem lemnele lui Alfred Chapuis, care locuia la o distanţă de câteva sute de metri. Şi i le-am dus, nu am avut ce face”, îşi aminteşte profesorul Iosif Viehmann. În condiţiile precare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emil Racoviţă s-a îmbolnăvit de o pneumonie severă. Cu sănătatea zdruncinată, în foame şi frig, la 79 de ani, marele savant român a trecut la cele veşnice în anul 1947.
Labirintul foto
Una dintre cele mai mari pasiuni ale lui Emil Racoviţă era reprezentată de fotografie. O parte dintre instantaneele realizate de savant sunt încă păstrate la Muzeul de Speologie din Cluj. În incinta Institutului din Cluj, el a inventat un laborator pentru developat fotografiile care permitea o aerisire continuă, pentru diminuarea efectului vaporilor toxici din substanţele chimice folosite la developare, dar şi să iasă şi să intre netulburat în laborator, de câte ori voia. Laboratorul semăna cu un labirint, care nu lăsa să pătrundă nici o rază de lumină ce ar fi putut să pună în pericol fotografiile realizate de savant. Vechiul său aparat foto este păstrat, de asemenea, la Muzeul de Speologie din Cluj.