Ben Bernanke, „pompierul-şef” care a făcut faţă celei mai grave crize economice de după anii 1930, şi-a luat adio de la Fed, punând capăt a două mandate în fruntea băncii centrale americane. De vineri, 30 ianuarie, conducerea Rezervei Federale americane a fost preluată de Janet Yellen, vicepreşedinte al băncii din 2010.
La finele lunii decembrie 2013, Fed a împlinit 100 de ani de existenţă, prilej cu care media americană a făcut o incursiune în istoria venerabilei instituţii.
În timpul celor două mandate ale lui Ben Bernanke, banca centrală americană s-a aventurat pe tărâmuri necunoscute, neezitând să deverseze lichidităţi de miliarde de dolari pentru combaterea recesiunii. Acum, se pune problema moştenirii lăsate de cel pe care Tim Geithner, fost secretar al Trezoreriei, l-a numit „Buddha bancherilor centrali”. La ieşirea sa din scenă, în 2006, Alan Greenspan era unanim salutat pentru gestiunea Fed. El avusese de gestionat două recesiuni de amploare modestă, în două decenii. Câteva luni mai târziu, şotronul „suprimelor” exploda în fruntea planetei financiare. Nimic nu prevestea că Ben Bernanke va deveni un revoluţionar monetar când sub mandatul lui George W. Bush preluase conducerea Fed, în 2006. În 2008, Rezerva Federală a făcut totul pentru salvarea băncii Lehman Brothers, al cărei faliment a provocat o „perfect storm” financiară. Atunci, Bernanke a montat un dispozitiv de urgenţă şi s-a lansat într-o politică zisă „neconvenţională”, testată până acum doar în Japonia. El a aplicat maxima lui Milton Friedman potrivit căreia pentru a combate flagelul inflaţiei trebuie să arunci căruţe de bani în economie dintr-un elicopter. Şi astfel Bernanke a devenit „Helicopter Ben”.Şeful Fed până la 30 ianuarie, el are satisfacţia de a ceda fotoliul său în momentul în care scăderea şomajului s-a accelerat, în momentul în care creşterea pare a fi plecat de pe baze solide. El i-a lăsat cheile lui Janet Yellen, specialistă în piaţa muncii, de la care experţii se aşteaptă să se înscrie în continuitate, să fie o „porumbiţă” mai blândă decât predecesorul ei.
Influenţă
În pofida tuturor schimbărilor intervenite în cursul ultimelor decenii, SUA rămân prima putere economică mondială, cu un PIB de 15.680 miliarde dolari, încă departe în faţa Chinei (8.227 miliarde) şi a Japoniei. În teorie, Uniunea Europeană cântăreşte mai greu, cu un PIB de 16. 360 miliarde, dar acest ansamblu nu prezintă aceeaşi unitate politică şi monetară. În plus, băncile americane, care s-au aflat în prima linie în criza din 2008, au putut, cu ajutorul abil al guvernului şi al Rezervei Federale, să-şi refacă sănătatea. Şase dintre cele mai mari – J.P. Morgan Chase, Bank of America, Citigroup, Wells Fargo, Goldman Sachs şi Morgan Stanley – sunt astăzi mai puternice decât erau înaintea crizei, prin dimensiunea activelor lor.
Unul din rolurile preşedintelui Fed constă în elaborarea politicilor cele mai importante din lume, iar lupta care s-a dat vara trecută pentru candidatul la funcţia lui Bernanke a demonstrat importanţa specială a acestei funcţii, în fapt al doilea post oficial cel mai important din Statele Unite şi în mod cert rolul financiar cel mai puternic din lume. Cei doi concurenţi, Summers şi Yellen, sunt universitari străluciţi, cu o vastă experienţă în serviciul public.
Miza era preşedinţia unei organizaţii a cărei influenţă mondială a cunoscut o creştere continuă în cursul ultimilor ani, impactul politicilor Fed fiind perceput pretutindeni. În afara rolului său mondial, Fed şi-a întărit activităţile de reglementare în SUA şi noul şef al Rezervei Federale preia o poziţie mult mai puternică decât cea moştenită de Ben Bernanke când a fost numit în 2006. În general, se ţine seama de personalitatea aflată la conducerea Fed pentru a servi ca dig de rezistenţă contra presiunilor politice prin care s-ar încerca scăderea ratelor dobânzilor şi creşterea inflaţiei.
Secretele istoriei
Actul fondator al Fed din 1913 este rodul unei reuniuni ultrasecrete între bancherii de pe Wall Street şi câţiva senatori. La 23 decembrie în acel an, preşedintele american Woodrow Wilson semna legea prin care se crea Rezerva Federală, banca centrală americană care va deveni cea mai puternică instituţie financiară a planetei. De atunci, Fed a suscitat toate fantasmele, complot, oligarhie bancară, alimentate de istoria redactării bazelor acestei legi, câţiva ani mai devreme – 1910 – în cadrul unei reuniuni ţinute în cel mai mare secret pe insula Jekyll. Concret, în acel an un sindicat de bănci private a croit un plan pentru a face oficiu de bancă centrală americană.
De un secol, Fed scrie istoria monetară atât cu erorile, cât şi succesele sale, trasând cornologia a ceea ce este de fapt, cea mai mare putere economică în serviciul statului. Potrivit ex-şefului ei, Ben Bernanke, istoria Fed este sinonimă „marilor” evenimente din istoria modernă a economiei americane, care a debutat cu „marea” experienţă care este crearea acestei Bănci centrale. Ea va fi urmată de „Marea depresiune” din 1929, de „Marea inflaţie” din anii 1960 şi 1970, de Marea moderaţie din 1984 până în 2007 şi de Marea recesiune pe care o traversăm după 2007. La origini, obiectivul acestei Rezerve Federale era de a furniza ţării o monedă „elastică” ce i-ar fi permis absorbţia şocurilor economice. Crizele financiare se succedau şi se impunea naşterea unei astfel de instituţii pentru a ţine departe aceste turbulenţe. Dar primul rol concret al Fed va fi să furnizeze un suport financiar unei ţări care se pregăteşte să intre în război pe teritoriul european. Prima sincopă a Fed este evident anul 1929, prima şi cea mai mare eroare pe care a comis-o instituţia. Sub prevalenţa „lichidaţioniştilor” de atunci, un soi de strămoşi ai partizanilor austerităţii de azi, care considerau că depresiunea avea virtutea de a corecta excesele trecute, Fed nu a oferit susţinerea monetară necesară economiei. Ca urmare, şocul care a dat naştere acelei prăbuşiri economice a venit chiar de la Fed, preocupată de lupta contra speculaţiei bursiere a acelui final al anilor ’20.
Origini tulburi
După refuzul din 1836 al preşedintelui Andrew Jackson de a reînnoi mandatul Băncii Statelor Unite – cunoscută ca a doua Bancă Naţională, creată de James Madison cu două decenii mai înainte -, fluxul lichidităţilor şi cel al creditelor au variat exclusiv în funcţie de bunăvoinţa marilor bănci americane instalate la New York. Această realitate a făcut ca în practică stabilitatea întregului sistem financiar al SUA să depindă de câţiva mari bancheri care făceau legea şi se erijau la momentul potrivit în lichidatori sau în salvatori ai amicilor, adversarilor sau concurenţilor lor.
Dar acest sistem şi-a dovedit limitele şi, de-a lungul secolului, două mari crize bancare au lovit SUA. Prima, în 1893, a provocat căderea cu 50% a pieţei acţiunilor. Cel care a salvat sistemul se numea John Pierpont Morgan, şi a fost atât de grozav încât a fost supranumit „Napoleon al Wall Street-ului”. El a venit în ajutorul Trezoreriei americane convingându-şi partenerii europeni să cumpere bonuri de tezaur în valoare de 65 milioane dolari, plătite în aur. În treacăt, el a manipulat uşor cursurile şi şi-a câştigat o mică avere, dar i s-a iertat pentru că a salvat banca centrală. La fel de teribilă a fost faimoasa „panică bancară din 1907”. Potrivit unor surse, J.P. Morgan a fost cel care a şi orchestrat-o pentru a ruina concurenţii şi pentru a apărea încă o dată ca mare salvator. Zvonurile anunţau că a treia instituţie financiară din New York, Nickerbocker Trust Cie, era insolvabilă. Inevitabil, a urmat panica. Toate băncile şi-au retras bunurile şi nu au mai dat împrumuturi la nimeni, provocând asfixia sistemului. A venit atunci J.P. Morgan şi potrivit lui Jean-Marc Daniel, profesor la ESCP Europe, „el a cerut preoţilor din oraş să predice că retragerea banilor băncilor încalcă voinţa divină. A încuiat în biblioteca sa principalii bancheri locali până ce aceştia au căzut de acord asupra modalităţilor de ieşire din criză”. Pentru a o rezolva, J.P. Morgan a cerut lichidarea concurentului. Festa s-a jucat şi încrederea a revenit. Sforile erau atât de vizibile încât perdanţii nu au acceptat ca lucrurile să rămână aşa şi au subliniat că J.P. Morgan a salvat probabil sistemul, dar s-a erijat în creditor de ultimă şansă, adică a devenit stat în stat. La Washington şi pe Wall Street a apărut ideea creării unei instituţii publice însărcinate cu pomparea de lichidităţi în sistemul bancar, dacă aşa ceva s-ar mai produce.
Îngrijorat de situaţie, Congresul a votat în mai 1908 legea Aldrich-Vreeland, care a pus pe picioare o Comisie monetară naţională însărcinată cu anchetarea originilor crizei financiare şi cu formularea de propuneri pentru reglementarea sistemului bancar. Comisia era condusă de senatorul Nelson
Aldrich, care a plecat în Europa pentru studierea băncilor naţionale şi care a constatat importanţa majoră a acestora. Convingerea că economia americană era vulnerabilă fără bancă naţională nu era nouă. Cu câteva luni înaintea panicii din 1907, bancherul Jacob Schiff de la banca Kuhn, Loeb&Cie avertizase, într-un discurs în Camera de Comerţ, că „fără o bancă centrală capabilă să stăpânească fluxurile financiare, această ţară va suferi cea mai mare panică financiară din existenţa ei”. J.P. Morgan, care a simţit venind furtuna şi se temea că SUA ar putea abandona monetarismul revenind la o politică de creditare productivă publică printr-o adevărată bancă naţională, a decis să devanseze evenimentele.
Planul secret de pe insula Jekyll
În 1910, el a închiriat una dintre reşedinţele sale secundare, Jekyll Island Club, situată pe una din insulele din Oceanul Atlantic, în faţa coastelor Georgiei, pentru reuniunea celor mai prestigioşi bancheri din SUA. Scopul – imaginarea contururilor unei noi bănci naţionale. Elita bancherilor s-a îndreptat în secret spre insula de lux, populaţia a fost evacuată pe perioada reuniunii, care a ţinut nouă zile. O placă se află încă în sala unde a avut loc acea reuniune, cu inscripţia „Sistemul Rezervei Federale a fost creat în această sală”.
J.P. Morgan a avut grijă să nu apară. La Jekyll Island Club, în afara senatorului Nelson Aldrich, socrul lui John D. Rockefeller, au mai participat A.P. Andrew (director adjunct la Trezoreria americană), Paul Warburg (ca reprezentant al Kuhn,Loeb&Cie), Frank A. Vanderlip (National City Bank of New York), Charles D. Norton (preşedintele First National Bank of New York, dominată de Morgan), Henry P. Davison (senior partener al JP Morgan) şi Benjamin Strong (reprezentant oficial al J.P. Morgan&Cie). Echipa a trasat marile linii ale unei „Bănci Naţionale de Rezervă”, ale unui viitor sistem de bancă centrală, extrem de discret pentru că ştiau că orice propunere asociată cu Wall Street ar fi fost respinsă de Camera Reprezentanţilor. Planul Aldrich. Acest plan desena un sistem compus din 15 bănci centrale regionale – National Reserve Associations – cu rolul de acordare de credite de urgenţă, în caz de nevoie, băncilor membre şi cu râvnita misiune de creare de monede, totul coordonat de un ansamblu naţional de bancheri. Secretul nu a putut fi păstrat, afacerea a răbufnit şi Camera a respins-o.
Au urmat dezbateri furtunoase în Congres pentru ca în 23 decembrie 1913 să fie adoptat Federal Rezerve Act, promulgat în aceeaşi zi de preşedintele democrat Woodrow Wilson. Legea prevedea crearea pe regiuni a 12 „bănci federale de rezervă” private, aparţinând fiecare băncilor private şi situându-se în afara controlului statului federal. Wilson era foarte presat, pentru că se temea că după decesul lui J.P. Morgan cu şase luni înainte (31 martie 1913), o nouă criză putea mătura întreg sistemul şi deci trebuia creată o nouă instituţie capabilă să îl înlocuiască fără să atragă prea mult iritarea populaţiei, care, panicată de episoadele anterioare, năvălise la ghişeele băncilor pentru a-şi cere banii. Wilson era un mare admirator al lui J.P. Morgan şi, pentru a-l înlocui, a creat Fed, aşteptând ca fiul acestuia,Jack Piermont Morgan, să poată prelua torţa.
Primul său şef a fost un amic apropiat al preşedintelui Wilson, dar Benjamin Strong, „agentul” pe care J.P. Morgan îl trimisese la Jekyll Island, a fost imediat numit în fruntea Rezervei Federale din New York, cea mai puternică bancă regională din sistemul Fed, ce dispunea de un sediu permanent în Comitetul federal al Open Market, principala unealtă a politicii monetare americane.
În trecut fuseseră două tentative de creare a unei bănci a băncilor. Una, iniţiată în 1791, pe timpul lui George Washington, nedorită de Thomas Jefferson, alta în 1836, respinsă de preşedintele Andrew Jackson, care nu avea încredere într-o putere financiară centralizată.
Creatorii BRI
Benjamin Strong figurează pe o fotografie pe un perete al biroului lui Ben Bernanke. În 1927, data fotografiei, Strong primea la Fed trei înaţi responsabili de bănci centrale – Montagu Norman (Banca Angliei), Hjalmar Schacht (preşedintele Reichsbank) şi Charles Rist (Banca Franţei). Împreună, cei patru interlocutori au fost la originea Băncii Reglementărilor Internaţionale – BRI – din Basel, al cărui preşedinte va fi Gates White McGarrah, proaspăt demisionar din poziţia de preşedinte al Fed. Asemenea Fed, BRI este o bancă privată ai cărei acţionari vor fi bănci private şi bănci centrale independente. Împreună, departe de controlul parlamentar şi profitând de o imunitate jurisdicţională fără echivalent, BRI gestionează un sistem mondial monetarist.
