Odata ajuns la „Suliti”, mai sus de Podeni, cuprinzi cu privirea intreg plaiul din nordul Mehedintiului, o zona intinsa, pe cat de frumoasa, pe atat de saraca. Intalnesti aici asezari ce-si pierd vechimea in negura vremii si gospodarii stramtorate, cu glie putina si stearpa, in care rodul muncii e refuzat de catre brazda trasa si azi cu plugul de lemn pe stancile varoase. Satenii, oierii care au pastrat actul de nastere al Bucurestiului, apasati de multe nevoi, rostesc intr-un fel aparte durerile mostenite din generatie in generatie.
De cand se stiu, ei sunt crescatori de oi si capre si mai putin de cornute mari, dar si lucratori in padure. Cei mai in varsta iti spun cu mandrie ca inainte numarul animalelor era incomparabil mai mare fata de cel de astazi si ca pasunile pipernicite, exploatate nerational, s-au degradat in timp. Dupa statisticile care nu reusesc sa evadeze din tiparele agriculturii socialiste, cu cele 33.189 hectare de pasuni localizate in cele 18 comune rasfirate in dreapta Motrului, pana la apa Bahnei si pana sus, in golurile alpine, zona pare bogata. Dand crezare statisticilor, totul este bine: circa 70.000 de oi si capre si aproape 18.000 de taurine cresc astazi la conacele azvarlite pe culmi. Realitatea este insa un strigat de alarma mult mai strident decat in cazul unui atac al lupilor la stana. Astfel, in Plaiul Closani indeletnicirea de baza isi pierde nu numai din traditie, ci si din importanta economica. Cauzele declinului se cunosc, dar masurile pentru inlaturarea lui intarzie.
Pe drum de istorie
Dupa Topolova, Podenii sunt aproape. O lumina nehotarata, inselatoare, rasfrange in drumul stramt. De jur-imprejur, nici un zgomot. Numai din cand in cand suflarea vantului trezeste in aceasta uriasa alauta un sunet ca al marii involburate. Pe alocuri, cate o cascada fosneste matasos in fundul prapastiei, revarsand grabit o apa rece ca gheata. De la o vreme stanca rasare printre arbori care se raresc, apoi se micsoreaza ca niste tufe imbacsite. Sus de tot, copacii sunt numai un covor paslos, frate bun cu muschiul. Aceasta priveliste ii insoteste toata viata pe podenari, de al caror nume se leaga descoperirea, in anul 1904, a unui important document: Hrisovul Domnitorului Vlad Tepes. Pastrat cu sfintenie de catre localnici, el a fost gasit la sateanul Patrunjescu, de catre invatatorul Alexandru Bunceanu, care l-a dus la Academia Romana. Dupa traducerea lui din slavona, s-a constatat ca este cel mai vechi act care aminteste de existenta orasului Bucuresti. Pe baza hrisovului scris in cetatea Bucur s-au aniversat 500 de ani de atestare documentara a Bucurestiului.
Acolo unde vegetatia lemnoasa a disparut intram in minunata Poiana a Cerbului, intinsa pe vreo 29 de pogoane. Aici, „drumul de plaiu”, cum il numeste Ilie Rogobete, primarul de la Podeni, adica acela pe care urca si coboara turmele din munte, a luat sfarsit. In poiana care ni se deschide in fata stapane sunt, pana la venirea brumei, doar buruienile inaltimilor: clopotei umflati, albastri si vinetii, mierea ursului cu floarea batuta, feriga ca un pieptene si nardus, o planta ocolita si de animale. „A fost greu urcusul pe spinare”, ne intreaba pastorul Ion Roata. Dupa atata efort, dam afirmativ din cap. De la el aflam ca din padurea de fagi am intrat aproape pe nesimtite in golul alpin, pentru ca aici "bradul l-o mancat demult sindrila”. De fapt, in regiunea unde ne aflam, limita inferioara a bradului este mai inalta decat oriunde in Carpati si aceasta nu din motive climatice, ci fiindca ea a fost impinsa acolo de exploatarea lemnului de catre om.
Mor oile, se-ngrasa cainii…
Treptat, amurgul se pierde usor in noaptea care pravale de sus parca alti munti de neguri. Talangile nu au odihna si zgomotul lor este parca o partitura din simfonia noptii si a muntelui. In jurul focului, cativa ciobani deja motaie. Pentru putina vreme, pentru ca tulburatoarea doina "Sus, sus, sus la furca Cernii…”, auzita tot mai rar prin partea locului, ni-l infatiseaza pe primarul Rogobete si altfel decat il cunos-cusem: un mare rapsod. De la el am aflat si alte cantece haiducesti, de nunta si de botez… Le amesteca pe toate, ecoul lor venind din alte dati indepartate si oprindu-se parca aici, langa Podeni.
De aproape 15 ani, golurile alpine de la Topolova, Suliti, inspre Costesti si Prejna au fost invadate incet, dar sigur de maracini, boscheti si alte plante din care nu lipseste palamida. Ca urmare, productia lor de iarba a scazut vazand cu ochii din cauza neexecutarii lucrarilor de intretinere pe pajisti, dar si a neaplicarii tratamentelor fitosanitare in fondul forestier. Aici, in acest perimetru, fostele amenajari pentru sezonul de pasunat au inceput sa dispara, semn ca numarul animalelor care se cresteau in aceste locuri s-a redus drastic. Trecerea de vreo 12-13 ani a acestor suprafete din proprietatea si administrarea silvicul-turii in cea a comunitatilor locale nu a oprit procesul de degradare a pajistilor, ci, dimpotriva, l-a accentuat. Crescatorii de animale din plai, din cauza asistentei sanitar-veterinare precare, prefera acolo, in munti, sa-si vada oile cum mor. "Nu-i nimic, se-ngrasa cainii, iar statul nu mai are nevoie de pastori”, afirma ciobanii din Podeni.
Pe ciobani i-am lasat acolo, in mirificul lor univers, cu grijile si nevoile lor. Le vedeam aievea chipurile blande, privindu-ne curiosi si parca rugatori intr-o acompaniere de talangi, langa foc, intr-un intuneric profund. Poate maine va fi bine si pentru pastorii din Podeni, iar viata lor pitoreasca, dar indurerata va fi alta.
