Octavian Balotă a făcut parte la revoluţie din baricada de la Universitate, şi-a cântat bucuria în gura mare şi a dansat pe ritmuri de lambada, în timp ce taburile armatei încercau să treacă peste zidul improvizat, din scaune, mese, fiare, TIR-uri şi maşini. Acum, după 21 de ani, spune că revoluţia era necesară, dar că şi-ar fi dorit ca Ceauşescu să trăiască şi să vadă cum stau lucrurile fără el.
În decembrie ‘89, Balotă avea 32 de ani, terminase două facultăţi şi lucra în cercetare la Institutul de Geodezie. Dacă până atunci nici nu-i trecuse prin cap să participe la adunările de partid, nici măcar atunci când a fost înscris automat într-o grup de instruire pentru tineret, a ţinut morţiş să fie prezent la ultima adunare cerută de Ceauşescu, când a început de fapt revoluţia în Bucureşti.
Ce vă deranja cel mai mult la regimul comunist?
Octavian Balotă: Lipsurile de tot felul, accesul restricţionat la informaţiile externe, faptul că nu puteai să pleci în Occident, nici măcar în interes de serviciu. Manifestările ştiinţifice din acea perioadă erau mult mai bogate, iar românii erau foarte apreciaţi de vestici. Lucram în cercetare, aveam tangenţe cu lumea ştiinţifică de afară şi eram frustrat că nu puteam da curs unor invitaţii profesionale primite.
Mi se permitea însă să plec în ţările estice. Am fost în Polonia, Ungaria, Moldova şi Rusia. În plus, plutea o tensiune constantă, te simţeai mereu supravegheat, poate chiar mai mult decât erai în realitate.
Vă era teamă să vorbiţi liber?
Octavian Balotă: Nu prea îmi era teamă, am vorbit, am spus unele lucruri şi am aflat că s-au şi notat. Am avut ocazia după ‘89 să îmi văd dosarul, care însă era pozitiv. În general, erau note despre activitatea mea profesională, nu mi-a fost afectată viaţa personală de regimul comunist sau de supraveghere.
V-aţi fi dorit să faceţi ceva anume în comunism şi nu aţi putut?
Octavian Balotă: Am primit o propunere de muncă în Hamburg, dar nu mi-ar fi fost permis să plec. Am fost nevoit să iau o decizie crucială şi am ales să rămân în România, ca să nu periclitez viaţa părinţilor. Singura modalitate era fuga din ţară şi ştiam din alte situaţii că nu este cea mai bună alegere.
Aveţi prieteni sau cunoştinţe care au fugit din România în timpul regimului comunist?
Octavian Balotă: Aveam un coleg de serviciu a cărui soră era plecată în Grecia. El avea tot timpul probleme. La un moment dat, i s-a înscenat o dispariţie de informaţii secrete, care de fapt i se luaseră de pe birou. Cine le-a luat a crezut că semnase el pentru acele documente, dar de fapt semnasem eu. Atunci ne-au chemat pe amândoi la interogatoriu. Jumătate de an am petrecut-o la Securitate, dând tot felul de declaraţii.
Apoi a intervenit mama, care cunoştea pe cineva şi aşa mai departe, moment în care s-a închis dosarul. S-a considerat ca n-am făcut nimic, dar ni s-a spus foarte clar să avem grijă pe viitor. Norocul colegului meu a fost că am semnat eu, care nu aveam pe nimeni plecat din ţară.
Aţi avut, înainte de decembrie ‘89, iniţiative de revoltă?
Octavian Balotă: Eram foarte rebel. În perioada comunistă, decupam fotografia lui Ceauşescu de pe ultima pagină a Magazinului istoric, desenam o cruce cu carioca şi lipeam foile în staţiile de metrou.
Împreună cu vreo trei prieteni, compuneam pamflete de câteva versuri şi le scriam seara pe asfalt, în locurile prin care treceau de obicei mulţi oameni, prin cartiere şi la gurile de metrou. Foloseam o vopsea simplă, cu ulei, care să reziste la ploaie. Erau texte împotriva lui Ceauşescu, ura era îndreptată atunci împotriva lui, nu a regimului, şi acest lucru îi unea pe oameni.
În plus, eu nu mergeam niciodată la adunările pe care le organiza Institutul de Geodezie, conform indicaţiilor de la partid. Nici în studenţie nu am fost la vreo astfel de adunare. Eram şef de grupă şi trebuia să fiu făcut obligatoriu membru de partid. Am fost înscris automat într-o grupă de instruire, dar nu am participat. Din această cauză, m-au destituit din funcţie. Colegii m-au reales, iar atunci s-a desfiinţat grupa.
Aveaţi cunoştinţe de ceea ce va urma, înainte de decembrie 1989, de la radio Europa Liberă sau din alte surse?
Octavian Balotă: Nu cred că era cineva care nu-şi dădea seama că va urma o revoluţie. Deja în Europa de Est începuseră astfel de mişcări, de exemplu în Cehoslovacia, şi era evident că România nu va fi o excepţie. Mi-am dat seama că la un moment dat lumea se va aduna şi se va revolta, dar mă aşteptam la o violenţă de stradă mai mare.
Ce speraţi că o să se schimbe odată cu revoluţia, cum vă imaginaţi capitalismul?
Octavian Balotă: Cred că cei care spun că se gândeau cum o să fie, mint. Nimeni nu se gândea la asta, toţi voiau un singur lucru, să se producă o schimbare. Eu am fost trei ani la rând în Polonia, înainte de ‘89, am văzut diferenţele acolo şi bănuiam cum ar fi trebuit să fie şi la noi.
Mulţi spun că voiau doar schimbarea lui Ceauşescu, dar era clar că nu se putea schimba doar atât, ci şi regimul. Nu prea exista însă o opinie a ceea ce va fi, pentru că oamenii erau destul de îndoctrinaţi.
Când aţi auzit prima dată că a izbucnit o revoluţie şi ce reacţie aţi avut?
Octavian Balotă: Pe 17 decembrie, când a început revoluţia la Timişoara şi s-a extins şi în Arad, aveam prieteni acolo care au început să mă sune, să îmi povestească ce se întâmplă şi să mă întrebe care era situaţia în Bucureşti.
Ştiam că va avea loc o revoluţie şi în Capitală. Din acel moment nu mă mai feream să vorbesc deschis în Institut, în principal despre revoluţia ce va urma. Toţi îşi doreau acest lucru, dar unora le era teamă. De exemplu, mulţi colegi, văzându-mă că discut aşa liber, se dădeau deoparte.
Cum aţi ajuns să participaţi în mod direct la revoluţie?
Octavian Balotă: Nici nu m-aş fi gândit să nu particip, oriunde aş fi fost, în orice moment. În momentul în care s-a anunţat adunarea pe care o ceruse Ceauşescu, am fost foarte uimit, pentru că în acele zile nu aveai voie să mergi pe stradă în număr mai mare de patru persoane.
Când a venit ordinul în Institut să mergem la adunare, pe 21 decembrie dimineaţă, eu care nu mergeam niciodată la astfel de manifestaţii, am zis “hai!” şi am tras de toţi care nu voiau să participe, pentru că eram convins că acela era momentul.
Am plecat fiecare spre adunare, în grupuri mici, de doi-trei oameni. Deja atmosfera era tensionată, ne grăbeam, ca niciodată, să ajungem. Am intrat în mulţime şi încercam să îmi fac loc mai în faţă, când a început mişcarea. Am fost suprins că lumea, în loc să se îndrepte înspre Ceauşescu, a luat-o în sens invers, s-a răspândit în toate părţile. Nu înţelegeam de ce nu rămâneau, nu îmi venea să îmi cred ochilor. Până la urmă am constatat că nu fugeau, ci se adunau în altă parte, pe străzile laterale.
Încotro v-aţi îndreptat după aceea?
Octavian Balotă: Am mers la Universitate, lângă Intercontinental. Acolo era o descătuşare totală, toată lumea cânta, spunea ce simţea, în gura mare. Dansam “lambada” de fericire. Nici nu ştiu de unde venea muzica, dar cred că cineva adusese un radio ca să audă ce se transmitea şi la un moment dat a pus o casetă. Era o zi frumoasă, nu era deloc frig. Nu eram siguri ce se va întâmpla, dar era un moment pe care nu puteai să nu îl trăieşti.
Oamenii veneau cu cearşafuri şi scriau mesaje pe ele. Toate melodiile pe care le cântăm, toate scandările, cu “Jos Ceauşescu!”, erau scrise pe materiale. Eu făceam alpinism şi m-am urcat pe nişte schele la intrarea în pasajul subteran ca să agat cearşafurile.
Cine mai era prezent la Universitate?
Octavian Balotă: M-am întâlnit acolo cu tot felul de prieteni pe care nu îi văzusem de mult timp. I-am întâlnit pe Dumitru Dincă, Dan Iosif şi Mircea Diaconu. Necunoscuţii au fost însă puterea. Cei care sunt astăzi în faţă nici măcar nu au participat, dar au profitat. La Universitate, nu mai conta dacă ne cunoşteam, pentru că aveam acelaşi scop. Mi-aduc aminte că Dincă striga foarte tare şi la un moment dat a răguşit. El a fost primul care a spus că ne-ar trebui o portavoce. În 10 minute au apărut două portavoci.
Pe înserat a venit în piaţă o maşină de muncitori, din aceea veche, în care oamenii stăteau pe margine. Se duceau la lucru. I-am oprit, erau surprinşi de ceea ce vedeau. Maşina lor a fost prima care s-a băgat în baricadă. Până atunci, am pus fiare de pe jos, scaune, mese, gărduleţe de la scuaruri, tot ce găseam.
De ce aţi făcut această baricadă?
Octavian Balotă: Diverse cadre militare stăteau pe străzi şi încercau să risipească oamenii. La un moment dat au intrat pe bulevard cu taburi. Unii băieţi se aşezau pe jos ca să nu treacă de ei, alţii încercau să le oprească. Ca să nu mai treacă taburile, am zis să facem baricada, să putem sta liniştit pe stradă.
V-a fost atunci teamă că o să fie înăbuşită revoluţia?
Octavian Balotă: Nu, căutam să facem orice ca să îi învingem. Primul lucru la care ne-am gândit a fost să creăm aceste baricade pentru taburi. Când a intrat maşina de muncitori în baricadă, câţiva oameni au intervenit şi au zis că sunt şoferi de TIR şi că le pot aduce. Au venit foarte rapid cu două TIR-uri, care au fost puse de-a curmezişul străzii.
Armata stătea pe partea dinspre Piaţa Romană a baricadei, iar noi în partea de la Intercontinental. M-am urcat pe TIR, alături de Dan Iosif, care avea o portavoce, la fel şi Dincă. Între timp au mai apărut câţiva cu portavoci. Când era toată lumea în culmea entuziasmului, cineva din partea cealaltă a baricadei, un ofiţer, a zis: “Faceţi puţină linişte ca să discutăm, trebuie să vă comunic ceva important”.
După ce Iosif a reuşit să calmeze mulţimea, armata a început să tragă cu trasoare în aer şi cu fumigene. Nici nu ştiu cum am sărit de pe TIR. Am încercat să ne apărăm de fumigene. Lumea se îmbulzea, se călca în picioare, fugea care încotro. Am auzit apoi că ar fi fost şi răniţi, dar nu am văzut atunci. Ne-am retras însă pentru puţin timp.
După ce am revenit, armata a dat foc la baricadă. Au venit cu tancurile şi au trecut peste TIR-uri. Pur şi simplu s-au urcat pe baricadă şi au trecut peste ea. Atunci s-a tras şi mai mult la nivelul solului. Unii oameni au luat-o spre Arhitectură, acolo unde s-a tras şi au rămas urmele acelea pe ziduri.
Eu am luat-o în partea stângă, pe fostul bulevard “6 martie”, “Regina Elisabeta” de astăzi, şi maşinile au început să ne urmărească. Căutăm o curte în care să sar să mă ascund, dar nu găseam nici un loc. Am tot alergat, până la urmă am găsit un gard, am sărit şi ne-am ascuns. Fiecare încerca să îşi scape pielea. După aceea, ne-am întors, dar nu mai era lume adunată. Era 2 sau 3 noaptea. Am hotărât să mergem acasă şi să venim a doua zi de dimineaţă, toţi ne doream să o luăm de la capăt.
Ce s-a întâmplat a doua zi, pe 22 decembrie?
Octavian Balotă: Nici nu am mai coborât din metrou la Universitate, ci la Romană, pentru ca am auzit oameni vorbind şi foarte mulţi mergeau acolo. Ne-am plimbat prin oraş, toată lumea era în culmea fericirii. De la geamuri se aruncau portretele lui Ceauşescu, toţi căutau simbolurile cu el, ca să le arunce. Armata trecuse de partea populaţiei.
Am mers apoi la televiziune. Nu se ştia ce se întâmplă în alte oraşe şi oamenii voiau să anunţe toată ţara că a căzut regimul lui Ceauşescu. L-am văzut acolo pe Iliescu. Auzisem de el, mama mea lucra la o editură la care el scrisese nişte lucrări ştiinţifice. Ştiam că se vorbeşte de el ca înlocuitor al lui Ceauşescu şi eu îl vedeam că un om deosebit pentru epoca aceea. Nu ştiu dacă era însă potrivit în locul lui Ceauşescu.
Seara ne-am strâns în actuala Piaţă a Revoluţiei, începuseră zvonurile că va fi o contraofensivă. Acolo am auzit prima oară focuri de armă şi am intrat într-un grup care chipurile voia să apere Muzeul de Artă. Se trăgea din ce în ce mai tare.
Era o isterie, pur şi simplu. Erau militari în termen, cu arme, care se luau după vuietul mulţimii, trăgeau pe unde apucau. Dacă vedeau că mişcă ceva la un geam, începeau să tragă în locul respectiv. Putea să fie oricine, un curios, şi atunci oamenii nu mai aveau curajul nici să se uite pe geam.
Am fost pe stradă până de Crăciun. Mai duceam de mâncare oamenilor, că gătea mama special pentru ei, încercam să ajut cum puteam. Nu mi-a fost teamă, voiam să fiu în mijlocul evenimentelor. În general, celor de pe stradă nu le era frică, pentru că altfel ar fi stat acasă.
Ce reacţie aţi avut când aţi aflat că Ceauşescu a fost omorât?
Octavian Balotă: Eu nu m-am numărat printre cei care îi doreau moartea lui Ceauşescu. Eu voiam să trăiască să vadă revoluţia, să vadă şi cum va fi altfel, fără el. În momentele acelea însă, era vehiculată ideea că nu se va opri toată nebunia dacă nu va fi omorât. Şi aşa a fost, de fapt: a murit Ceauşescu şi s-a terminat.
Care au fost schimbările de după revoluţie?
Octavian Balotă: Nu mă aşteptăm să fie schimbări de pe o zi pe alta. Am crezut în vorbele lui Brucan, care a spus că ne va fi mai bine în 20 de ani, pentru că văzusem ce greu le era polonezilor. În ‘90 mi-am continuat activitatea de cercetare, am dat un concurs pentru o bursă în Franţa şi am plecat în ‘91, pentru un an de zile.
Când m-am întors, împreună cu alţi colegi care fuseseră şi ei plecaţi în străinătate, am vrut să împărtăşim cunoştinţele dobândite. Atunci au primit primele lovituri. În loc să fim folosiţi, fiind prima generaţie cu studii în afară, ni s-au pus piedici peste tot. Le era frică de noi, pentru că nu fuserăsem membri de partid, le era teamă să nu fim puşi în funcţii înalte, tocmai pentru că nu aveam legătură cu vechiul regim.
Se îndreptau împotriva noastră tot felul de intrigi, mie mi s-au adus tot felul de acuzaţii puerile. De exemplu, în 1993 şi 1994 am mai făcut nişte cursuri în Austria, la Viena, în cadrul Universităţii Tehnice. Am reuşit să îi conving pe cei de acolo să dea României nişte calculatoare şi câteva softuri şi mi s-a spus că le-am adus ilegal.
Aşa că am decis, în ‘95, să îmi deschid, împreună cu un grup de cunoştinţe, propria firmă, Intergis. Astăzi se numeşte Tehnogis şi se ocupa cu fotogrametria, o metodă de cartografiere, şi cu modelarea 3d. Incontestabil, este bine că a avut loc revoluţia, dar mult mai puţin bun este modul în care trăim acum, pentru că nu reuşim să ne adunăm, să găsim şi să un interes naţional.
