O stradă dominată de clădiri reci, instituţii, fabrici. Ajungi la poartă. Vezi scris mare, deasupra intrării, denumirea locului. Şi un semafor care îşi schimbă culoarea, de la verde la roşu, dar nu după regulile circulaţiei, ci ale societăţii actuale. E roşu când societatea nu are bani pentru cultură, şi verde când vin fonduri. E clar, n-ai buzunarele pline, intri pe roşu. Dai într-o curte interioară. Iar în dreapta, cenuşie, clădirea cu patru etaje. Acolo e fabrica propriu-zisă. Un mic ocol şi o uşă, prin spate. Frig, întuneric şi câteva panouri rămase dintr-o altă lume: „pentru prevenirea surdităţii, folosiţi antifoanele” sau „opriţi maşina pentru orice reglare sau remediere”. Doar ecouri ale producţiei de pensule de altădată. Trebuie să urci la primul etaj. Te mişti printre betoane. În jur, uşi metalice. La stânga, un birou. Zici că e al maistrului sau al inginerului-şef. Ce-i drept, e un şef aici, dar al fabricii de cultură. Aşa o cunosc pe Rariţa Zbranca, manager cultural.
Cultura în „trei schimburi”
Patru etaje, cum spuneam. La primul – birouri, sala studio, două galerii de artă şi patru ateliere. La etajul doi – sală de teatru, trei ateliere, două galerii, spaţii de rezidenţă. La etajul trei – ateliere şi o galerie. La etajul patru – ateliere şi spaţiu rezidenţial. Fiecare etaj are câte 500 de metri pătraţi. Am făcut turul fabricii, alături de Rariţa. Pe la ora prânzului. Multă linişte. Zidurile prind viaţă abia câteva ore mai târziu. Programul pentru public e între ora patru după-masa şi şapte seara, de marţi până sâmbătă. Dar când sunt expoziţii, spectacole – rămâi aici şi până la două noaptea. Mai ales când cultura se produce în „trei schimburi”. Alegi una din sălile de expoziţii – pictură, sculptură, fotografie, atunci când artiştii îşi prezintă creaţiile, te duci la spectacol de dans, de teatru, mergi la cursuri de capoeira, îmbinând mişcările de arte marţiale cu dansul. Participi la conferinţe pe teme culturale. Vin personalităţi ale oraşului Cluj şi îşi exprimă în acest loc ideile. Vin artişti din alte ţări ale Europei, etalându-şi lucrările. Se fac proiecţii de filme documentare. Mai greu e să pătrunzi totuşi în atelierele sculptorilor şi pictorilor – acolo e lumea lor.
Federaţia artiştilor
Poţi să spui că şi criza economică a produs ceva bun – artiştii clujeni au decis să se unească. Era tot mai greu, în 2009, să ai o galerie de artă în acest oraş, considerat totuşi al doilea centru cultural al României. Chiria urca atunci la zece euro pe metrul pătrat, în „buricul” târgului. Organizaţiile culturale se pregăteau de retragere, nu mai erau bani, nici sponsori. Într-o asemenea situaţie era şi Asociaţia AltArt, care promova cultura digitală, fenomen din care face parte gazda mea, Rariţa Zbranca, sau Galeria Plan B, promotori ai artei contemporane vizuale. Primii însă care au descoperit spaţiile libere ale fostei fabrici de pensule au fost cei de la Galeria „Sabot”, zice Rariţa. Era mult mai bine în fabrică, financiar vorbind – chirie de numai doi euro pe metrul pătrat. Organizaţii şi artişti independenţi s-au întâlnit apoi de mai multe ori, să discute despre cum pot face faţă vremurilor tulburi, de criză. Discuţiile se purtau la Centrul Cultural German din Cluj. „Câteva luni ne-am adunat, să vedem ce şi cum facem”, îşi aminteşte femeia. „A fost un moment de cotitură, pentru că s-au depăşit orgolii. Toţi aveam acelaşi interes – nevoia de spaţiu”, continuă interlocutoarea. S-a decis înfiinţarea unei federaţii care se numeşte chiar „Fabrica de pensule”. Federaţia gestionează spaţiul închiriat de la proprietarul clădirii industriale. S-a format un consiliu director al Federaţiei, format din şapte membri, dintre reprezentanţii organizaţiilor şi ai artiştilor independenţi. la început, au fost, în total, 20 de entităţi culturale – organizaţii şi artişti independenţi care s-au unit. Azi sunt prezenţi în acest proiect comun 46 de entităţi, dintre care nouă organizaţii, cinci galerii şi 32 de artişti.
Evenimente culturale pe bandă rulantă
Nu trebuie să-şi închipuie cineva că s-a născut o nouă instituţie. Artiştii şi-au găsit doar un acoperiş comun, dar fiecare îşi păstrează propria viziune despre artă. Au fost uniţi însă nu numai de nevoia de spaţiu, ci şi de promovare. Artişti din diverse domenii se pun de comun acord şi astfel, în anumite zile, se organizează aici şi spectacole de teatru, de dans, şi expoziţii de pictură sau de sculptură, dar şi proiecţii de filme. „Promovăm aceste activităţi. S-a creat o relaţie coerentă cu publicul. Aici e un loc de pelerinaj al artei contemporane”, adaugă Rariţa Zbranca. Rezultatul acestei viziuni unitare s-a văzut din 2009 până în 2011, când fabrica de cultură a găzduit 40 de spectacole, 50 de expoziţii, 30 de ateliere, zece festivaluri şi 15 conferinţe. Fabrica atrage în fiecare lună câteva sute de vizitatori. Anul trecut, au fost organizate cursuri de management cultural, 20 de tineri învăţând cum să adune resurse pentru evenimente culturale. Învăţăceii au făcut practică în fabrică. Nu la strung, ci la idei!
La munca de jos
Să ne întoarcem puţin în anul 2009, când a fost semnat contractul de închiriere. A fost atunci un alt exemplu de solidaritate. Artiştii aveau spaţiul fabricii de pensule. Dar ce era aici – moloz, agregate. Au lăsat cu toţii de-o parte inspiraţia, trecând la lopată. Cele patru etaje au fost eliberate de mizerie în numai câteva luni, iar în octombrie avea loc marea deschidere – 1.000 de oameni au participat la eveniment. Oaspeţi din ţară şi din străinătate. Cu atât mai mult cu cât există o reţea internaţională a centrelor culturale asemănătoare celui din Cluj. Dincolo de festivisme era însă nevoie de susţinere financiară. „La români n-a existat exerciţiul sprijinirii activităţilor independente pentru scena culturală”, arată managerul cultural. Nici sponsorii nu se îngrămădesc. Tu, ca artist, ai un spaţiu al creaţiei. Dar îţi plăteşti chiria, îţi cumperi materialele necesare. Nu trăieşti din artă. Atunci îţi iei un job. Unii, de pildă, lucrează în amenajările interioare. Aşa cum face şi Daniela Cristina Gagiu. Dacă nu avea atelierul de la fabrică, ar fi pictat acasă, cum a şi făcut într-o perioadă. „Condiţia artistului de azi în România este de-a supravieţui”, spune Cristina, pe care am întâlnit-o în atelierul ei. Unii artişti lucrează la propriu în două schimburi, pentru că ziua au job-ul, iar seara vin la atelierul lor din fabrică.
Bani norvegieni pentru artişti români
Străinii au fost primii susţinători ai iniţiativei artiştilor clujeni, prin implicarea guvernelor Norvegiei, Liechtenstainului şi Islandei în fabrica din Cluj, în cadrul Mecanismului Financiar al Spaţiului Economic European, cu un proiect de 75.000 de euro. S-au făcut diverse dotări, precum instalaţiile de sunet sau covoarele pentru dans. Iniţial, autorităţile locale n-au sprijinit fabrica, dar în momentul de faţă lucrurile s-au schimbat în bine, arată managerul cultural, după ce Primăria Clujului a oferit o finanţare de 30.000 de lei – banii sunt buni pentru plata utilităţilor. Veşti pozitive au venit, de curând, şi de la Administraţia Fondului Naţional Cultural, cu o finanţare pentru şcoala de vară care va avea loc în incinta fabricii. Clujenii – mici şi mari – sunt atraşi în activităţi care ţin de suflet. „Fabrica de pensule ar trebui să devină generator de politici culturale alternative celor ale statului, având avantajul că astfel de programe pot fi testate chiar în fabrică”, susţine Rariţa Zbranca. E clar, ideile trebuie mai întâi „călite” în fabrică. Cu atât mai mult cu cât Clujul aspiră la statutul de Capitală Culturală Europeană, în 2020.
