Nicolae Ceauşescu şi-a dorit încă de la începutul anilor ’80 o capitală a ţării care să nu ascundă secrete puturoase. În ‘85-’86 a început construcţia celei mai mari staţii de epurare din Europa de la acea vreme. Investiţia era una colosală şi tehnologiile folosite erau sută la sută româneşti (cele din import fiind interzise), motiv pentru care echipamentele instalate, multe dintre ele unicat, funcţionau defectuos. Revoluţia a prins proiectul mamut departe de a fi terminat, fiind realizat doar în proporţie de 15-20%. Tehnicienii care s-au ocupat de domeniu au fost la vremea respectivă insistenţi în a avea o staţie de epurare, solicitând primarilor de după ‘90 accelerarea finanţării. De-abia în 1995 a fost inaugurată o parte din Staţia de Epurare a Capitalei. La vremea respectivă erau funcţionale doar instalaţiile de grătare dese, partea de deznisipare şi partea de decantare primară a apei uzate, adică echipamentele care reţin partea solidă din apele menajere. Pentru transportul nămolului organic rezultat, comuniştii construiseră şi o cale ferată care urma să-l transporte în zona Sinteşti, pentru a fi depozitat într-un loc dedicat.
Staţia de epurare a funcţionat doar vreme de jumătate de an, fiindcă o deversare dubioasă i-a defectat ireversibil şubredele echipamente comuniste. Nicolae Octavian, şef serviciu la staţia de epurare, care a prins evenimentele de acum 17 ani, îşi aminteşte: „Apa reziduală la acea vreme era transportată prin nişte conducte imense. În noaptea de Crăciun, una dintre termocentralele Bucureştiului a produs o deversare masivă de păcură în reţeaua de canalizare a Capitalei, care a ajuns la staţia de epurare şi a intrat pe conductele prin care era pompată apa reziduală. Conductele s-au blocat cu păcura care a gelifiat, blocând funcţionarea staţiei. Echipele de intervenţie au intrat în interiorul conductelor să le cureţe. Păcura depusă era ca o marmeladă. Nu era păcură obişnuită, ci partea din rezervoare neutilizată de CET de-a lungul timpului şi conţinea multe particule solide care-i dădeau această vâscozitate. Fiind pusă şi la temperatură foarte rece, păcura de pe interiorul ţevilor s-a solidificat, întocmai ca o smoală. În săptămânile care au urmat, s-a încercat repunerea staţiei de epurare în funcţiune, numai că pompele fuseseră buşite din cauza păcurii şi nu s-au mai putut recupera, iar ulterior nu au mai existat decât finanţări modeste, pentru menţinerea staţiei în stare de conservare”.
La acea vreme s-a demarat o anchetă pentru identificarea vinovaţilor care au deversat păcura, însă concluzia a fost că e vorba de o poluare accidentală, datorată spargerii unuia dintre rezervoarele de păcură a unei termocentrale. A rămas totuşi un semn de întrebare, datorat momentului când s-a produs „deversarea accidentală” şi anume fix în Ajunul Crăciunului, atunci când personalul de monitorizare a calităţii apei funcţiona cu „efective minime”.
În ultimii ani, salvat de fondurile ISPA ale Uniunii Europene, Bucureştiul a reluat construcţia Staţiei de Epurare Glina, pe amplasamentul proiectului comunist. Până în clipa de faţă s-au investit în staţia de epurare 108 de milioane de euro, dintr-un total de 350.
Drumul zilnic dinspre casele noastre spre destinaţia finală
În 2011 fiecare locuitor al Capitalei a „produs” in medie 150 litri de apă uzată/zi, dintre care 95 litri sunt din apă potabilă (rece) şi 55 din apă caldă menajeră”. După ce tragem apa, începe un traseu sinuos al fluidului cu încărcătură organică prin subteranele Capitalei. În canale concentraţia de gaz metan „bio” din conductele prin care circulă „apa antropică” atinge niveluri explozive. Apa acumulată în urma activităţii celor 2 milioane de bucureşteni curge în volume atât de mari, încât are nevoie de tuneluri subterane uriaşe ca să fie evacuată din oraş. La graniţa sudică a Bucureştiului, conductele se vărsau până acum 11 luni direct în râul Dâmboviţa, ucigând orice formă de viaţă, exceptând microorganismele şi câteva specii de viermi.
Apa menajeră e „cernută” prin două rânduri de site
În prezent torentul de „apă omenească” este deviat spre staţia de epurare: „Mai întâi ajunge într-o cameră subterană, fiindcă apa trebuie să se liniştească un pic. Nu trebuie să o bagi cu viteză pentru că-ţi ia pompele din loc”, descrie momentul zero Epsică Chiru, vicepreşedinte al Apa Nova, administratorul staţiei. Apa e apoi trecută prin „grătarele rare, un fel de site cu ochiuri de 5 cm”, unde sunt reţinute corpurile de dimensiuni mari: „Mai găsim între grătare, o vacă, o capră, un porc. Au murit în anumite zone ale oraşului şi care, din păcate anumiţi oameni indisciplinaţi în loc să le ducă către Protan sau în altă parte, încarcă reţeaua de canalizare. Ridică capacul şi le înghesuie. Am avut incidente gen o acumulare de apă pe o stradă şi când ne-am dus acolo, ce credeţi că am găsit în reţeaua de canalizare respectivă? Un căţel mort pe care cineva îl aruncase acolo şi bloca reţeaua de canalizare. Am găsit şi buşteni, un frigider, halate de baie, saltele şi diversele chestii care nu ne mai trebuie în casă şi pe care le aruncăm în canalizare”.
După ce grătarele rare au reţinut impurităţile mai mari de 5 cm, apa reziduală intră în faza de procesare. Cu ajutorul a 5 pompe imense, fiecare având un debit nominal de 2 mc/s, toată apa menajeră este ridicată pe un deluşor, la o înălţime de aproximativ 10 metri, de unde curge gravitaţional „din bazin în bazin”, pe filiera de tratare. Ca să înţelegem cu ce volume de apă murdară lucrează Staţia de Epurare, precizăm că doar pompatul celor 10 mc/secundă la 10 metri înălţime, necesită o cantitate impresionantă de energie electrică, echivalentă cu consumul de electricitate al întregului cartierul Titan. Mai departe, apa intră la grătarele dese. Acestea au un spaţiu între ele de 6 mm, unde se reţin restul corpurilor străine: „beţisoare de urechi, monezi şi bacnote, mingi de tenis, prezervative, lame de ras, etc”. În timpul vizitei noastre, grătarele fine reţinuseră inclusiv cantităţi însemnate de asfalt. Vicepreşedintele Apa Nova explică: „Probabil că mai sunt în oraş ceva procese de modernizare a străzilor, s-a raşchetat de pe carosabil asfaltul şi bucăţile care au rămas, au ajuns prin reţeaua de ape pluviale în reţeaua de canalizare şi au fost aduse la staţia de epurare. E o situaţie excepţională, nu una normală. Nu descarcă nimeni asfalt în mod intenţionat în reţeaua de canalizare, se descarcă accidental”.
Corpurile străine mari şi mici care au fost „pescuite” din apa de canal sunt transportate pe o bandă rulantă spre containerele de gunoi: „Pe vreme uscată tomberonul se umple cu toate năzdrăvăniile o dată la 10-12 ore şi în perioada de vârf de ploaie se umple într-o oră, din cauză că apa mare spală totul în cale”.
Apa menajeră intră apoi în faza de „denisipare”, fiind împinsă în nişte bazine adânci, unde se separă nisipul (n.r. de culoare neagră) se depune pe fundul bazinului, de unde e colectat, spălat de orice urmă de materiale organice (ex. rămăşiţe de dejecţii) şi apoi e dus la groapa de gunoi. Dacă la intrarea în faza de denisipare, apa menajeră avea culoarea maronie, acum e tulbure precum un râu după o ploaie bună.
Fiecare bucureştean „generează” 150 de grame de „cernoziom” pe zi
Urmează faza de decantare, în care apa e lăsată să staţioneze în 8 „piscine” rotunde uriaşe. Astfel, o bună parte din suspensiile organice din apă se depun la fundul bazinelor, unde formează un strat de nămol, întocmai cum e zaţul pe fundul ceştii de cafea.
Nămolul este raclat cu o lamă ca de bulodozer, dar de câteva zeci de ori mai lungă şi e trimis către cele patru „fermentatoare”.
Simplist spus, fermentatoarele staţiei de epurare sunt asemeni unor butoaie enorme, în care în loc de must- care e fermentat de drojdii până la stadiul de vin, proces însoţit de degajarea bulelor de dioxid de carbon- avem nămolul orăşenesc, care e fermentat de bacterii cu degajare de biogaz (metan).
La finalul procesului de fermentare, toate materiile organice din „activitatea oraşului” au fost mâncate de bacterii şi din nămolul organic mai rămâne doar componenta sa inertă, anorganică, cu o consistenţă şi un miros asemănătoare nămolului din staţiunile balneare. Epsică Chiru de la Apa Nova descrie calităţile acestui produs inert: „Devine un fel de, hai să-i spunem pământ. Are culoarea şi consistenţa cernoziomului. Dau un exemplu. Vara trecută au fost scăpate nişte lopeţi din nămolul ăsta prin curtea staţiei de epurare, nămolul s-a amestecat cu nişte seminte de roşii aduse de vânt sau de păsări şi au crescut nişte roşii splendide. Ideal ar fi ca acest material să fie valorificat pentru producţia agricolă, dar din păcate, dată fiind geneza antropică, există ezitări la nivel mondial pentru a fi utilizat din cauza posibilelor contaminări. Adică se discută despre disruptori ai medicamentelor, pentru că noi luăm o aspirină, dar nu întreaga cantitate de medicament pe care o luăm rămâne în organismul uman. O parte o mai şi eliminăm din organism şi se regăseşte în nămolul orăşenesc şi rezistă chiar şi procesului de fermentare”.
Zilnic, activitatea celor două milioane de bucureşteni dă naştere la 300 de tone de material inert, care e cărat de la staţia de epurare cu basculantele (30 de basculante/zi) şi aruncat pur şi simplu la groapa de gunoi Glina. Pe viitor însă, Primăria Capitalei se gândeşte să folosească acest produs fertil rezultat din fermentarea nămolului pentru stratul de suprafaţă al gropilor de deşeuri ale oraşului.
Din 2015 staţia de epurare va fi dotată şi cu un incinerator care va arde acest „pământ omenesc”, transformându-l în cenuşă. Astfel, prin incinerare staţia de epurare va produce zilnic doar 15 camioane cu materie solidă. Asta înseamnă că din 2015 fiecare dintre cei două milioane de locuitori ai Capitalei va „genera” zilnic în medie 75 de grame de cenuşă, faţă de 150 de grame de „nămol balnear”, în prezent.
Apa e dată pe mâna bacteriilor
Nu doar nămolul rezultat în etapa de decantare ajunge „sursă de hrană” pentru bacterii în fermentatoare, ci şi apa menajeră. Deşi la finalul etapei de epurare mecanică apa menajeră capătă transparenţa caracteristică apei curate, în realitate este o supă organică în care plutesc tot felul de molecule mai simple sau mai complexe, generate de activitatea oraşului. De aceea urmează etapa de „tratare biologică”, în care această supă organică este amestecată cu bacterii aerobe şi apoi cu bacterii anaerobe, care „consumă” toate substanţele nutritive din această supă. Când bacteriile „au burta plină” sau „mor de bătrâneţe”, „trupurile” lor se depun gravitaţional la fundul bazinelor, unde formează un „nămol secundar”. Acest nămol ia calea fermentatoarelor, unde generează gaz metan. Apa intră mai departe în faza de tratare chimică, unde prin diverse reacţii chimice poluanţii rămaşi în apă precipită la fundul bazinelor. La finalul acestei etape şi după un drum sinos de 2 kilometri pe care apa menajeră îl parcurge prin multitudinea de bazine ale staţiei de epurare, poate fi eliberată în natură: „Evident este mult mai curată decât apa care curge pe ceea ce se cheamă Dâmboviţa de la suprafaţa oraşului”, precizează Chiru.
Din păcate în prezent e funcţională doar linia 1 a staţiei de epurare, linia 2 urmând să fie inaugurată în 2015. Asta înseamnă că doar 33% din apele menajere ale oraşului sunt purificate total. Explică vicele Apa Nova: „În principiu la timp uscat debitul de ape menajere este situat undeva până în 14,5 mc/s. Din cei până la 10 mc de apă care intră în uzină, numai 5 mc/secundă se epurează integral, restul restituindu-se în mediul natural numai după faza de decantare”.
Fiecare bucureştean e o sursă de energie electrică
Fără să ştie, atât partea solidă, cât şi partea lichidă rezultate în urma activităţii bucureştenilor reprezintă o sursă de „energie verde”.
Astfel, gazul metan rezultat în urma fermentării nămolului orăşenesc e colectat în două rezervoare şi folosit pentru producţia de electricitate cu ajutorul a două turbogeneratoare cu o capacitate de 2MWh fiecare. Conform vicepreşedintelui Apa Nova, 50% din energia electrică necesară funcţionării staţiei de epurare, se obţine astfel.
Alte 7-8 procente din energia necesară funcţionării staţiei de la Glina se obţin atunci când apa menajeră a ajuns la finalul procesului de epurare şi este eliberată în Dâmboviţa: „Avem o mică hidrocentrală cu 3 turbine tip Kaplan, capabile să producă până la 150 kWh fiecare. Debitul zilnic epurat si trecut prin turbine este de: 518.400 mc. Putem compara debitul epurat cu râul Siret – iarna”, ne-a declarat Epsică Chiru.
Pentru intrarea în civilizaţie, bucureştenii trebuie să suporte şi un cost. Atunci când dejecţiile oraşului curgeau pe Dâmboviţa la vale, preţul platit pentru un metru cub de apă transportată prin reţeaua de canalizare a oraşului era de 0,72 lei. Acum, prin punerea în funcţiune a acestei uzine preţul a crescut la 0.98 lei.
