Armata nazistă nu a avut habar de atrocităţile din război, nu a fost implicată în Holocaust- acest mit a fost demontat de doi cercetători germani, potrivit ziarului „Der Spiegel”. Înregistrările făcute de trupele aliate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în celulele unde erau ţinuţi militari germani, arată că unii chiar au luat parte la atrocităţi şi alţii cunoşteau cu lux de amănunte ceea ce se întâmpla în lagăre.
18 milioane de bărbaţi, adică aproximativ 40% din populaţia Germaniei naziste, au luptat în război. Până în primăvara lui 1945, aproximativ un million de soldaţi germani au fost capturaţi de forţele britanice şi americane.
Cei mai mulţi au fost duşi în tabere normale pentru prizonieri, unde au fost ţinuţi pe toată durata războiului. Dar între septembrie 1939 şi octombrie 1945, mai mult de 13.000 de prizonieri germani au fost transferaţi în facilităţi speciale ale aliaţilor, la reşedinţa Trent Park, la nord de Londra şi la Latimer House în Buckinghamshire, Anglia şi la Fort Hunt, în statul american Virginia, începând cu vara anului 1942.
Scopul acestor tabere speciale a fost extragerea secretelor militare de la soldaţii nazişti. Pe lângă microfoanele puse în celule, au fost recrutaţi informatori, care să ducă discuţia în direcţia urmărită de aliaţi. Mulţi dintre prizonieri fie nu ştiau că sunt urmăriţi, fie nu le mai păsa, pentru că îşi doreau să vorbească cu semenii lor.
Istoricul Sonke Nietzel a descoperit 150.000 pagini de transcript cu conversaţii între soldaţii de război, pe care le-a analizat împreună cu psihologul social Harald Walzer. Rezultatul a fost o carte, intitulată simplu „Soldaţii”, publicată de S. Fischer Verlag.
Cercetătorii au încercat să descopere cum oamenii normali au fost transformaţi în maşini perfecte de ucis perfecte.
Zotlöterer: „Am împuşcat un francez în spate. Mergea pe bicicletă.”
Weber: „De aproape?”
Zotlöterer: „Da.”
Weber: „A vrut să te ia prizonier?”
Zotlöterer: „Prostii. Voiam bicicleta.”
„Mi-a părut rău pentru cai”
Războiul brutalizează oamenii. Oricine este expus violenţei extreme, o perioadă mare de timp, îşi pierde inhibiţiile şi devine un criminal, explică cei doi cercetători. Soldaţii vorbesc rareori despre moarte şi nu discută despre propriile sentimente sau temeri.
Discuţie între un pilot german şi un soldat trimis în recunoaştere, 30 aprilie 1940:
Pohl: „Am fost nevoit să arunc bombe într-o gară din Poznan, în a doua zi a războiului din Polonia. 8 din 16 bombe au căzut în oraş, în mijlocul mai multor case. Nu mi-a plăcut asta. În a treia zi, nu m-a mai interesat, iar, în a patra zi, m-am distrat. Ne plăcea ca dimineaţa, înainte de micul-dejun, să hăituim soldaţi pe câmp şi să îi împuşcăm cu mitralierele. „
Meyer: ” Dar mereu vă îndreptaţi împotriva soldaţilor?”
Pohl: „Şi asupra civililor. Atacam oamenii pe străzi. Eram într-o formaţie (de 3 avioane) şi am început să tragem la rând. Vedeam cum zboară caii.”
Meyer:” Asta e scârbos, cu caii…”
Pohl: „Mi-a părut rău de cai; deloc de oameni. Dar mi-a părut rău de cai, până la sfârşit.”
Victima este ţinta în care trebuie să tragi şi să o distrugi, fie că e vorba despre o barcă, o clădire, un tren, un biciclist sau o femeie care împinge căruciorul unui copil. Foarte rar soldaţii au remuşcări faţă de actele comise sau simt compasiune faţă de victime. „Victima în sens empatic nu apare în povestirile lor”, constată cercetătorii. Cei mai mulţi militari nazişti nu mai fac diferenţa între soldaţii vrăjmaşi şi civilii din ţările unde se poartă luptele.
În octombrie 1944, operatorul radio Eberhard Kehrle şi infanteristul SS Franz Kneipp aveau o conversaţie despre partizani.
Kehrle: „În Caucaz, când unul din noi era omorât, nu trebuia să ne spună locotenentul ce să facem. Scoteam pistoalele şi împuşcam la rând: femei, copii, tot…”
Kneipp: „Un grup de partizani a atacat o dată un convoi care transporta răniţi şi i-a omorât pe toţi. I-am prins într-o jumătate de oră, lângă Novgorod. I-am îngropat într-o groapă cu nisip şi toţi au început să tragă cu mitraliere şi pistoale.”
Kehler: „Ei ar fi trebuit omorâţi încet, nu împuşcaţi.”
Soldaţii şi femeile : 15 bărbaţi pe oră/ femeie
Wallus: „În Varşovia, trupele noastre s-au aliniat în faţa clădirii (bordelului). În Radom, prima cameră se umpluse şi restul aşteptau afară. Fiecare femeie avea 14-15 bărbaţi pe oră. Înlocuiau femeile la două zile.”
Mărturia soldatului nazist Muller, de când a fost în Ucraina şi Rusia: „Fete frumoase de tot construiau străzi. Le-am pescuit de pe stradă, le-am tras în camion , le-am violat şi le-am aruncat în stradă. Mamă, ce ne-au înjurat!”
Reimbold: „În prima tabără-închisoare pentru ofiţeri unde am fost ţinut, era un idiot din Frankfurt, un locotenent tânăr. Eram opt bărbaţi la masă şi vorbeam despre Rusia. Şi el ne povestea: ” Am prins o femeie spion, care se ascundea prin diferite case din cartier. Întai, am lovit-o peste sâni cu un lemn şi apoi am bătut-o cu baioneta. Apoi am violat-o, am aruncat-o afară şi am împuşcat-o. Când era aruncată în curte pe spate, nu murise încă, am început să aruncăm cu grenade în ea. Şi de fiecare dată când ateriza vreuna lângă ea, începea să urle.” Şi gândeşte-te, eram opt ofiţeri germani acolo şi toţi au început să râdă. N-am mai suportat, m-am ridicat şi le-am zis: „Domnilor, asta e prea mult!”
„Dacă vrei, putem să împuşcăm câţiva după-amiază”
Soldaţii erau la curent cu exterminarea evreilor, mult mai mult decât se ştia până acum, arată raportul celor doi cercetători, Neitzel şi Welzer.
Transcripturile conţin informaţii foarte exacte despre exterminări, inclusiv despre împuşcările în masă, asfixierea cu monoxid de carbon în camioane pregătite special pentru asta şi, mai apoi, dezgroparea cadavrelor şi incinerarea lor, în cadrul Operaţiunii 1005, prin care oficialii SS au crezut că vor elimina urmele Holocaustului, început în 1943.
Foarte puţini soldaţi recunosc că au fost implicaţi direct în asta, dar cei mai mulţi vorbesc despre ce au văzut sau au auzit. Povestirile sunt extrem de detaliate şi mult mai precise decât informaţiile pe care investigatorii le-au obţinut mai târziu, în anchete, precizează cercetătorii.
În aprilie 1945, maiorul general Walter Bruns descrie ce se întâmpla într-o operaţiune cu evrei la care a asistat.
„Tranşeele aveau 24 metri în lungime şi erau late de 3 metri. Trebuiau să se aşeze ca sardinele într-o cutie, cu capul spre mijloc. Deasupra, erau 6 lunetişti cu mitraliere, care îi împuşcau în ceafă. Era deja plin când am ajuns, aşa că cei care nu au murit au trebuit să urce deasupra şi apoi erau împuşcaţi. Trebuia să stea în straturi unifome, ca să nu ocupe prea mult spaţiu. Înainte de asta, au fost obligaţi să-şi lase obiectele de valoare la altă staţie.
Marginea pădurii era aici, şi aici erau trei rânduri de tranşee, în duminica aia, şi aici era o linie care se întindea pe un kilometru şi jumătate şi se mişca detul de greu. Stăteau la coadă să fie omorâţi. Când se apropiau, vedeau ce se întâmplă. Cam atunci trebuiau să dea bijuteriile şi bagajele. Când mai înaintau, li se spunea să se dezbrace; aveau voie să rămână în lenjerie. Erau numai femei şi copii mici, de până în doi ani.”
Generalul Edwin Graf von Rothkirch und Trach vorbeşte despre perioada pe care a petrecut-o în oraşul polonez Kutno:
„Ştiam un lider SS destul de bine, am mai vorbit noi despre una-alta, şi, într-o zi, îmi zice: „Auzi, vrei să faci un film când îi împuşcă? Oamenii ăştia sunt împuşcaţi în fiecare dimineaţă. Dacă eşti interesat, mai avem câţiva şi putem să-i împuşcăm după-amiază, dacă vrei.”
Conceptul nazist de superioritate rasială a înlocuit foarte repede normele de dinainte de legea rasială de la Nuremberg, din 1935. Persecutarea sistematică a unui grup care reprezenta mai puţin de un procent din populaţia germană a fost posibilă, pentru că oamenii nu au considerat barbar ceea ce se întâmpla cu evreii, explică Nietzel şi Welzer. De ce? Pentru că evreii nu mai făceau parte din societatea germană.