Experimentul e pe cale să înceapă. Aparatul de fotografiat tremură uşor în mâna lui. Devine din ce în ce mai agitat. Un zgomot asurzitor izbucneşte şi imediat este aruncat de o forţă invizibilă într-un şanţ. Încearcă să se ridice, dar este dărâmat din nou de o lovitură incredibilă. În mijlocul acestei lupte, el trebuie să facă fotografii. Reuşeşte cumva să prindă nişte imagini uimitoare. Are pe fim explozia unei bombe atomice.
Mii de oamenii au fotografiat şi au filmat exploziile bombelor nucleare testate de armata SUA de-a lungul anilor, dar publicul nu a ştiut mult timp de existenţa lor. Abia în 1997 guvernul a făcut publice 100 de astfel de fimuleţe, din totalul celor 6.500 de pelicule secrete pe această temă.
Oamenii de ştiinţă care au construit bombele atomice în timpul Războiului Rece au devenit imediat celebri. Dar fotografii şi cameramanii care au documentat detonarea acestor bombe au rămas, vreme îndelungată, nişte nişte necunoscuţi.
Cartea „How to Photograph an Atomic Bomb” („Cum să fotografiezi o bombă atomică”), scrisă de Peter Kuran şi publicată în 2006, descrie activitatea secretă a acestor curajoşi, pe care îi ridică la rangul de patrioţi nerecunoscuţi.
După ce a declanşat era nucleară şi a aruncat două bombe atomice asupra Japoniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, America a încercat să-şi dezvolte arsenalul nuclear. Noile modele create trebuiau să fie testate pentru a vedea dacă funcţionează corespunzător.
Astfel, între 1946 şi 1962, au fost detonate peste 200 de bombe atomice. Unitatea secretă de oameni care se ocupau cu filmarea acestor experimente, înfiinţată în 1947 de armata americană, a fost cunoscută sub numele de Laboratorul „Lookout Mountain”. Sediul acestei unităţii se afla în Hollywood, la doar câteva minute de bulevardul principal, Sunset Boulevard.
George Yoshitake, unul dintre foştii cameramani atomici care a lucrat acolo, îşi reaminteşte că vecinii erau foarte suspicioşi pentru că luminile nu se stingeau toată noaptea.
Istoricii de film spun că unitatea a testat multe tehnologii pe care Holywood-ul le-a descoperit mult mai târziu, cum ar fi modele performante de lentile, dar şi tehnici moderne de realizare a filmelor şi a proiecţiilor.
Cameramanii erau trimişi în deşertul din Nevada sau în Pacificul de sud pentru a documenta testele guvernamentale. Ei trebuiau să se stea cât mai aproape de explozie, câteodată la doar trei kilometri de locul detonării.
„Trebuia să avem două camere pregătite înainte de detonare, o precauţie în caz că explozia ne-ar fi distrus filmul”, povesteşte cameramanul Douglas Wood, acum în vârstă de 75 de ani.
Înregistrările realizate de aceşti oameni au ajutat cercetătorii să estimeze dimensiunile exploziei nucleare şi să stabilească puterea distructivă a acestor arme.
Yoshitake îşi aminteşte cu groază efectul pe care l- a avut o explozie asupra unor porci aflaţi în apropiere, animale a căror piele se aseamănă cu cea umană. „Unii încă mai guiţau, puteai simţi mirosul de carne arsă. Ţi se făcea rău imediat şi mă gândeam că dacă în locul lor ar fi fost nişte oamenii ar fi trecut prin chinuri teribile înainte să moară”, spune el.
La prima explozie a unei bombe cu hidrogen, cameramanii nu au avut voie să facă fotografii. Trebuiau doar să se uite la experiment, care era de sute de ori mai puternic decât o explozie atomică. Scopul acestei vizionări era de a-i obişnui cu nivelul de violenţă al imaginilor.
„Strălucirea purpurie din cer era atât de stranie, umplea tot cerul şi noi nici măcar nu eram aproape de ea, stăteam la vreo 30 de kilometrii de explozie”, povesteşte Yoshitake.
El spune că, din cauza radiaţilor la care erau expuşi, mulţi au făcut cancer şi au murit în câţiva ani.
Yoshitake, crede că publicarea filmelor atomice a fost o evoluţie pentru că astfel publicul a înţeles cât de importantă şi puternică e ameninţarea nucleară.
El spune că e un lucru bun că oamenii pot vedea puterea pe care o au aceste arme. Dar nu poate să înteleagă de ce conducătorii marilor puteri din lume continuă să păstreze şi să producă aceste bombe letale deşi ştiu care sunt efectele lor.
„Chiar avem nevoie de aceste bombe?”, se întreabă fostul cameraman atomic.
Efectul Hollywood
Mari companii producătoare de film de la Hollywood au preluat imaginile din arhivele armatei, mai ales cele despre testele nucleare din Pacific şi Nevada, şi au început să lucreze la producţii proprii. Iniţial, filmele realizate de aceste companii au fost o sursă vitală pentru oamenii de ştiinţă care investigau natura armelor nucleare şi puterea lor de distrugere. Iar unele filme au fost folosite ca tutoriale pentru memebrii Congresului American.
Astăzi, aceste pelicule sunt instrumente de lobby folosite de cei care luptă împotriva armelor atomice. Imagini de arhivă ale unor explozii atomice au fost folosite în două documentare recent realizate, „Countdown to Zero” şi „Nuclear Tipping Point”. Ambele filme susţin că ameninţarea terorismului atomic este tot mai mare şi cer consolidarea garanţiilor nucleare şi eliminarea arsenalului global.
Oficialii de la Washington au văzut multe filme care prezentau aceste teste. Iar membrii Congresului, care controlează fondurile alocate testelor atomice, au avut parte de proiecţii speciale. Liderii experimentelor îşi dădeau toată silinţa pentru a-i impresiona pe parlamentari pentru a primi mai multe fonduri, spune Charles P. Demos, un angajat al Departamentul de Energie, care se ocupă de programul de arme nucleare al Americii.
În 1963, marile puteri ale lumii au semnat un tratat prin care cădeau de acord să realizeze toate testele nucleare în subteran. Această măsură a fost aplicată pentru a încheia spectacolul aerian şi pentru a nu mai pune în risc sănătatea oamenilor.
În 1997, secretarul de stat pe probleme de energie, Hazel R. O’Leary, care se subordona preşedintelui din acel moment, Bill Clinton, a propus ca filmele testelor nuclare să fie declasificate. O’Leary a numit arhiva acestor filme „o colecţie de comori” şi a promis să le facă publice după ce vor fi modificate pentru a nu se pune în pericol siguranţa naţională.
Filmele trebuiau modificate pentru că specialiştii nucleari erau de părere că forma şi dimensiunea unei arme, în special a unei bombe cu hidrogen, ar fi putut dezvălui secretele de design. Astfel, bomba ar fi putut fi reprodusă de oricine. Obiectivul departamentului a fost să facă publice până la 20 de filme pe lună, astefl încât în 5-6 ani întreaga arhivă să fie publică.
Programul prin care filmele atomice erau făcute publice a fost suspendat în 2001, din pricina creşterii exponenţiale a numărului celor care militau împotriva armelor nucleare, ca efect al atacurilor teroriste de la 11 septembrie.
Pâna astăzi, au fost făcute publice peste 100 de filme din arhiva controlată de armată. Majoritatea filmelor pot fi văzute pe YouTube sau pe pagina departamentului: http://www.nv.doe.gov/library/films/testfilms.aspx
