» De la vechile cantece ale bocitoarelor care ghideaza mortul prin vamile celeilalte lumi pana la circul pomenilor de azi, cand adesea grija pentru cei dusi e prilej de cersetorie, cultul mortilor inghite multe zile din viata romanului de rand.
» Martorii moderni ai mortii, care o joaca pe degete zi de zi, fie medici care incearca sa o pacaleasca, fie ciocli sau gropari care traiesc de pe urma ei, vad linia de finis cu ochi diferiti. Un singur lucru, insa, ii leaga: mereu afla ca moartea iese pe locul intai.
Ai putea cu usurinta sa crezi ca, la romani, mortii stau la loc mai de cinste decat viii, daca e sa te iei dupa sumedenia de prilejuri in care cei disparuti sunt pomeniti cu ofrande: de la Sambata Mortilor, care umple cimitirele cu valuri de pachete cu mancare, mai ceva ca vreun convoi umanitar in inima Africii, pana la "mosii" de toamna, de iarna sau de vara, fara a mai pune la socoteala obligatoriile parastase. "Poate parea ciudat ca unui mort sa-i dai sa bea si sa manance, dar pomana inseamna reamintirea existentei celui mort. Este o obligatie ritualica in care se deschid canalele de comunicare intre noi si lumea cealalta", explica impamantenirea acestui obicei etnologul serban Anghelescu, de la Muzeul Taranului Roman. Romanii traiesc cultul mortilor la o intensitate mult mai mare decat noii lor colegi de Uniune Europeana. "Europa Occidentala trateaza moartea ca pe un subiect interzis. Mortul e retras din cercul de afectiune si de rituri al familiei si pica in grija autoritatilor. E o indepartare de suferinta, dar si de spectacolul indecent al mortii. La noi, mortul are ceva de transmis, trebuie sa aiba loc iertarea. La ei, exista o pudoare a mortii, unde totul e tratat industrial", face paralela etnologul, care si-a dat seama ca traditiile nu supravietuiesc civilizarii avansate.
Nu doar in Europa moartea unor straini intra si in viata altora decat a familiei care s-a imputinat. E ciudat sa afli cum, pentru cei care dau ochii cu moartea altora zi de zi, la munca, si nu doar la pomeni dictate de traditie, sfarsitul unei vieti straine lasa totusi urme adanci.
Ingerul care refuza moartea
Ca de altfel toti colegii ei de la Sectia de Anestezie – Terapie Intensiva de la Spitalul Fundeni, medicul anestezist-reanimator Gabriela Droc priveste, zi de zi, cum unul din trei pacienti ii moare. Nu din cauza vreunei slabiciuni a sistemului medical, ci pentru ca aici ajung doar cazurile grave: bolnavi in stare terminala, complicatiile de dupa operatii, cei adormiti in coma. Aliniati in paturile lor albe, asteapta la granita dintre viata si moarte, conectati cu o sumedenie de tuburi si fire la aparatele demne de NASA, care bazaie in jurul lor.
"Impactul acestei mortalitati e teribil. Psihologic, e mult pentru mine si uneori am senzatia ca ceea ce fac nu e suficient. De multe ori, eu sunt paiul de care ei se agata. Partea asta psihologica e la fel de importanta ca medicamentele pe care le administrez", povesteste Gabriela Droc. Desi in randul medicilor ca ea rata sinuciderilor, alcoolicilor sau drogatilor este cea mai ridicata peste tot in lume, doctorita a simtit ca cedeaza o singura data in 15 ani de meserie: cand in aceeasi zi i-au murit in brate doi bebelusi. Rolul de pai salvator al pacientilor doctorita trebuie sa-l joace si cu familiile celor bolnavi: "Creez o legatura cu familia si incerc sa-i pregatesc moral ca cel drag lor ar putea muri. Trebuie sa echilibrez totul, ca moartea sa nu vina neasteptat, dar nici sa nu le iau speranta cu totul".
Vreun pacient aflat in coma de luni de zile care sa-si revina spectaculos in simtiri Gabriela Droc crede ca vezi doar in filme. Cu toate acestea, un singur lucru nu va putea sa faca vreodata: sa deconecteze de la aparate pe cineva lipsit de orice speranta. "Am posibilitatea terapeutica si substantele necesare sa alin suferinta sau sa adorm bolnavul inainte de ultimele momente. Dar de aici pana la omor, nu pot sa fac pasul. Nimeni nu m-a rugat vreodata asta, ci doar sa nu sufere. Desi ma confrunt zilnic cu ea, nu m-am obisnuit inca cu ideea de moarte", nu se da batuta reanimatoarea. Pazind granita dintre viata si moartea pacientilor sai, doctorita ramane cu picioarele pe pamant: "Nu eu stabilesc aceasta granita. Ar insemna sa ma compar cu Dumnezeu".
Morti in slujba vietii
Ce nu reusesc sa scoata la liman medicii de la Fundeni ajunge pe mana doctorului Vlad Herlea, seful Departamentului de Anatomie Patologica si Prosectura, numit popular morga. Aici incepe partea tehnica a mortii, unde nu se mai pune problema sa salvezi ceva. Inca de la intrare, iti dai seama ca omul mort a decazut in grad. Il iei acasa doar cu buletinul si cu o foaie de deces. Un avertisment pune in garda familia: gatirea celui mort se face cu materialul clientului – hainele, sapunul, parfumul, rujul, fardurile si sicriul nu sunt obligatia spitalului.
Dintr-un birou aflat alaturi de o camera cu o balanta imensa, unde se cantaresc organele, Vlad Herlea e prins intr-un paradox: "Suntem scoliti pentru vii, dar moartea face parte din meseria noastra. O folosim in slujba vietii. Din necropsii, incercam sa gasim cauzele mortii si sa aflam cum am putea trata pacientii ca sa nu mai ajunga aici". Totusi, in ultima vreme, familiile nu prea isi mai dau acordul pentru necropsii. "Multi sunt dupa suferinte indelungate sau dupa operatii repetate. Familia nu mai vrea ca mortul sa fie chinuit si dupa", spune Herlea. Cu parul albit inainte de vreme, doctorul stie ca nu oricine rezista sa stea cu mortii: "E trist, sunt momente deprimante. Norocul nostru e ca vedem prea putin din suferinta pacientului sau a familiei. Dar cred ca la fel de greu e sa fii oncolog si sa vezi zilnic copii cu cancer terminal. Nu mi-ar fi placut sa fac asta".
Toni "Cosciug" si tiganizarea mortii
Moartea este pentru el o afacere, dar patronul de la "Anthony", una dintre cele mai mari firme de pompe funebre din tara, vrea respect pentru mort. Toni Neagoe, zis si "Cosciug", e satul de circul pomanagiilor si al "atarnatorilor" de la inmormantari: "Isi rup parul din cap si dup-aia se uita in jur sa vada daca au facut bine. Oamenii reactioneaza la ideile unor babe tampite sau ale unora care atarna la o tuiculita sau la o branzica". A dus cu fast la groapa, in limuzine unicat si cu sicrie "de n-ai tu mobila in casa asa", personaje precum Antonie Iorgovan sau Nicolae Dobrin, dar tot se intreaba de ce decoratiile, banii de ajutor si jerbele de milioane de lei apar numai dupa ce omul inchide ochii, iar in timpul vietii acelasi om e hulit si injurat pe la colturi.
Pomenile vecine cu cersetoria il dezgusta. "Eu ii vad pe pomanagiii astia ca pe aia de stau in intersectii si spala parbrize. Asteapta sa le dai ceva". Cand si-a inmormantat mama, Toni Neagoe a avut parte din plin de ipocrizia vecinilor. "La cimitir, puhoi de oameni, toate tatele de la mama din sat mureau de curiozitate unde se tine pomana. Am facut 24 de vase. Cand le-am zis, s-a auzit un murmur: aaaa, da’ nu e bine asa, trebuie sa ne chemi la tine la masa. Am crezut ca se omoara pe alea 24 de vase. Cand a murit tata, nici n-au mai intrat in curte. Asta asteapta romanul, pomeni", stie Toni Neagoe diferenta dintre suferinta si vanatoarea de pomeni.
De cate ori ajunge prin strainatate Toni "Cosciug" cauta o inmormantare, ca sa vada cum fac altii. In Anglia, si-a dat uitarii nevasta printre obiectivele turistice, cand a prins un cortegiu funerar cu noua masini. "Toate negre, nu ca la noi, impestritate cu prosoape, cu batiste. La mormant, se auzeau doar suspinele, atat. Nu tipete, nu smuls par din cap. La italieni e la fel, doar prin partea Siciliei e ca la noi. Zici ca astia au alta religie. Dar nici la greci, care-s ortodocsi, nu vezi circaria de aici. Noi, romanii, ne-am tiganizat", se enerveaza nea Toni. Alt lucru care il scoate din minti e plimbarea mortului cu masina, la pas, prin tot orasul si, daca se poate, sa blocheze si circulatia. Pe langa ca i se pare de un remarcabil prost-gust, ii distruge si ambreiajele limuzinelor.
Falsitatea suferintei stie sa o deosebeasca si parintele Eugen Ungureanu, din Pascani: "Daca omul este sincer, o simtim, la fel si lacrimile de crocodil le deosebim de cele sincere". Pentru preot, "moartea este o usa intre lumea palpabila si cea a vesniciei. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma. Pomenirea mortilor se face in virtutea credintei in inviere".
Baga mortul, scoate mortul
La Cimitirul Sfanta Vineri, cioclul Boboc e cel care face reducere 20% pentru sicriele pensionarilor, dar tot Ionel Niculae, zis "Berbezaie", baga si scoate mortii din pamant, de 25 de ani. "Pentru mine, moartea e ceva normal. E o meserie mai josnica, mai desconsiderata, dar daca nu eram eu cineva tot trebuia sa ingroape mortii. Ma impresioneaza mai ales copiii si tinerii pe care ii ingrop. La inceput imi era frica, ii mai visam noaptea ca se iau dupa mine", zice nea Ionel, de parca vorbeste de carat lazi. Priveste durerea oamenilor in ochi zi de zi, dar e resemnat. "Toata lumea ajunge aici, ca sunt regi, faraoni, imparati. Cand ti se termina mosorul, te duci. N-a reusit nimeni sa plateasca moartea", stie "Berbezaie" ca mereu el e ultimul viu care flutura steagul de finis al vietii altora.
Moartea in cifre
In 2006, peste 258.000 de romani au murit din cauza bolilor. Conform Institutului National de Statistica, in topul bolilor care secera conduc detasat cele ale aparatului circulator (de inima si cerebro-vasculare), in 62% din cazurile de deces. Urmeaza tumorile (17,6%), bolile aparatului digestiv (5,5%) si cele ale aparatului respirator (4,9%). Leziunile, otravirile si alte cauze externe au omorat doar in 4,9% din cazuri.
Femeile dau, femeile iau
Etnologul serban Anghelescu observa ca "in sarcina femeilor cade aproape tot ce tine de riturile mortii. Ele sunt si cele care nasc, inceputul si sfarsitul existentei sunt in grija lor. De altfel, mortul e tratat ca un copil, e scaldat, e imbracat. Barbatul are intaietate in biserica, unde il poate sluji pe Dumnezeu. Ca o echilibrare, puterile femeii sunt mult mai extinse: nasterea, magia cu vindecarea bolilor prin descantece, preparatul hranei si pentru vii, si pentru morti". Obiceiurile legate de ultimul drum si de pomana au ramas cam la fel in toate zonele Romaniei. Existenta postuma e vazuta ca identica cu cea de pe pamant, iar pomana se materializeaza pe lumea cealalta. De aceea se dau haine, mancare, iar in sudul Moldovei sau in zona Buzaului, chiar case improvizate. "Daca nu faci nimic din toate astea, exista spaima ca-l privezi pe defunct de binele de pe lumea cealalta. Un mort pe care nu-l plange nimeni se crede ca are o soarta postuma rea. Actioneaza si remuscarea, multi povestesc cum il viseaza pe mort dezbracat sau dormind in noroi", explica etnologul psihologia pomenii.
Cel mai spectaculos mod traditional de a comunica cu mortii sunt cantecele bocitoarelor. Numite "cantece de zori" in Oltenia sau Banat si "vers" in Transilvania, ele reproduc ultimul drum, cel ce duce spre rai sau spre iad, care e plin de obstacole, numite vami. Obiceiul de a pune monede in mana sau sub limba mortului se trage din credinta ca vamesii care vor interoga mortul de pacate trebuie platiti. Calatoria e facuta aparent intr-un spatiu uman: cocosii cantand reprezinta ingerii, lupii ghideaza mortul prin paduri, iar vidrele il ajuta sa treaca apele. "Cantecele acestea descriu calatoria si calea cea dreapta. I se dicteaza mortului ce sa faca, cu voci puternice, cu fata spre soare. Plansul bocitoarelor e comandat, dar nu fals. Nu e o simpla lamentatie, ci e o comunicare artistica, versificata, care cere maiestrie teatrala si vocala", explica serban Anghelescu.
