» Marinarii de pe slepurile care au strabatut Dunarea in sus si in jos decenii in sir sunt o specie aparte de oameni ai apelor, pe cale de disparitie. Legendele si povestile lor, cu personaje si locuri pline de pitoresc, se sting si ele incet in uitare.
Soarele se grabeste spre asfintitul timpuriu de decembrie, aprinzand parca dealurile, altadata imbracate de paduri, de langa fluviu. Intre acestea, deja se-asterne o umbra plumburie precum apa pe care alunecam incet. In drumul nostru, din loc in loc, apare cate o dunga galbuie, dupa care Dunarea incepe sa vajaie, suparata si ea de obstacolele care-i apar in cale. Intra parca intr-un zbucium sfarsit in clocot de valuri, ce imprastie peste adancuri ochiuri mari care se rotesc in loc insotite de un bolborosit ce-ti provoaca fiori reci. "Aici, sub volbura asta de valuri, este o depunere de nisip care a ridicat fundul fluviului si a creat o trecere periculoasa", spune Puiu Nicolae Popescu, comandantul navei Giurgiu 6, cel care la varsta de 27 de ani, in 1977, primea botezul in functia care-l facuse cel mai tanar capitan din flota fluviala a tarii. Dupa care apa luneca, tot asa ca mai inainte, scapata din zagaz si se-ntinde ca o panza, insotita de un fasait somnoros, in ton cu noaptea in care am pasit de cateva ceasuri. Inca putin si intram in sectorul Dunarii marcat de asezarile riverane Ostrovu Mare, Tiganasi, Gogosu, Izvorul Frumos, Civina, Vrancea, Fismana, Batoti, Ostrovul Corbului, Hinova, din care s-au recrutat, de generatii si generatii, cei mai multi marinari din flota de pe Dunare a Romaniei. O profesie care de aproape doua decenii a trecut in desuet. Nu putini din cei care o mai practica au devenit, in acest rastimp, un fel de "cersetori" pe Dunarea de Sus.
Pe ape, din tata-n fiu
"Cu mai bine de 60 de ani in urma, am trecut intaia oara Portile de Fier", isi aminteste Mircea Balu din satul Vrancea, astazi "pensionar de la slep", cum se recomanda. Tatal sau a fost si el marinar. "Era seceta mare si in cabina de comanda pilotul de coasta scruta cu ingrijorare oglinda fluviului. La vreme de seceta era o nebunie sa te avanti pe cataractele Dunarii si sa treci Portile de Fier in amenintatoarea apropiere a stancilor si a pragurilor. Numai un deosebit simt de orientare si norocul il ajutau pe carmaci sa treaca apa, atat cat ramasese din ea, daca avea curaj sa primejduiasca vasul, incarcatura si calatorii", isi mai aminteste Mircea Balu. Majoritatea convoaielor stationau saptamani si luni in sir in porturile Drobeta Turnu Severin si Orsova, asteptand cota buna a apelor.
Pe copilul de atunci nu l-au speriat pericolele de pe fluviu si a ajuns tot carmaci pe slep. Pe Dunare si-a petrecut 40 de ani din viata. I-a fost alaturi sotia sa, Nuta, angajata si ea marinar.
"N-as putea sa spun cu cata pierdere se solda anual vacanta fortata a navigatiei impusa de scaderea nivelului apelor", mai zice batranul carmaci, dupa care isi aminteste: "stiu ca in Ungaria se infiintase o cooperativa care achizitiona marfurile blocate si avea dreptul sa incheie si tranzactii internationale. In portul Severin am stat odata la un pahar de vorba cu agentul ei comercial. Cumpara la pret redus incarcatura unor vase cehoslovace blocate din cauza interdictiei de navigatie impuse de vreme. santierele de constructii si intreprinderile de la Bratislava nu puteau sa astepte materia prima si preferau s-o vanda mai ieftin, caci stationarea ar fi costat mai mult decat aceasta diferenta de pret. Cand reincepea navigatia, cooperativa isi valorifica la un pret bun cocsul, minereul de fier, cimentul, varul, vanzandu-le uzinelor metalurgice si santierelor dunarene".
In timpul pauzei fortate, marinarii stateau cu bratele incrucisate, cu dorul dupa casa si familiile lor. Fluviul, avar, ii despartea uneori luni de zile. "Daca aveam noroc – zice Nuta Balu –, ne apuca descresterea apei intr-un port romanesc. slepul nostru se transforma atunci intr-un cuib cald, familial. Puntea, cabinele vapoarelor erau invadate de femei si de copii cu damigenele pline, cu geamantanele si cosurile incarcate cu pui fripti, prajituri, carnati, fructe. Unii cedau locul altora, venind cu de-ale gurii din satele indepartate, la tatal care facea serviciu pe vapor." "Parca simt si acum miresmele tari de condimente si vin invaluind puntea, vad nevestele cu basmaua dezlegata, desculte, cu ochii lucitori si fetele imbujorate, bandu-si vinul pe canapelele vaporului. Binecuvantau Dunarea, potolita intre stanci, pentru marinimia ei datatoare de atatea bucurii", isi aminteste Mircea Balu. "Eram mereu aprovizionati pentru voiajele pe Dunarea de Sus, unde am lucrat cea mai mare parte din activitatea de marinar – continua el. Mai lucram si prin porturile din Germania si Austria, la munci brute, dar castigam foarte bine. Cu banii obtinuti cumparam ceasuri, biciclete, carpete si altele asemenea, pe care le valorificam in tara, la intoarcerea din voiaj, la preturi bune. Este drept, le introduceam cu greu prin vama, dar dadeam si vamesului si securistului care raspundeau de Navrom si nu era nici o problema. Altii au avut insa mari belele. Nu din cauza traficului cu marfuri aduse de afara, ci pentru ca si-au pierdut actele de identitate, o fapta vecina cu sinuciderea."
Sase frati carmaci
Povestea celor sase frati Andrita – Nicolae, Ilarie, Florica, Ion, Alexandru si Costica – din Vrancea este tulburatoare. Toti au fost carmaci impreuna cu o parte din nevestele lor, ca si cei mai multi dintre copiii lor. Stimati si respectati in satul lor si in breasla, ei au scris o memorabila pagina in istoria navigatiei fluviale romane. N-au stiut multa carte, dar au cunoscut Dunarea ca pe propria lor fiinta. Mereu la datorie, cinstiti si buni pana la sfarsit. Un sfarsit venit prea devreme poate si din cauza celor indurate. Abia se instalase ciuma rosie in tara si Florica Andrita a fost condamnat la zece ani de temnita grea pentru "tainuirea infractorului". "Infractorul" era nimeni altul decat bunul sau prieten Hogea, marinar din satul vecin Tismana, care la inceputul anilor ‘50 ai secolului abia incheiat a ramas in Germania fara carnetul de marinar si buletinul de identitate. Acesta a primit si 17 ani de puscarie, despre care n-a cutezat sa vorbeasca decat dupa 1989. A trecut prin mai multe penitenciare, dar la Periprava revenea mereu cu gandul. S-a dus ros de obsedanta intrebare: "De ce am fost inchis atatia ani?". Puscaria i-a stricat tot rostul vietii. Nimic din cele date de stat, dupa 1990, ca recompensa materiala pentru ca a fost detinut nu i-a putut indeparta chinuitoarea durere. Mai ales ca familia lui si cele ale "tainuitorilor" au avut mult de suferit.
Un vlastar din neamul Andrita, care din motive ce azi nu si le mai explica nu a ajuns marinar, isi aminteste cu nostalgie de anii petrecuti pe slep impreuna cu parintii, amandoi navigatori. "In Viena, mi-a aratat mama unde si-a facut cu tata fotografia in care ea era imbracata mireasa. Dar si spitalul unde a operat-o pe sora mea mai mare, care a imbratisat meseria parintilor."
Astazi, in Vrancea, numeri pe degete cati mai sunt marinari. Despre marinarii de ieri si ispravile lor rar mai poti afla cate ceva in lumea satelor carora le-au ridicat in acele vremi gradul de emancipare. Te marginesti sa le privesti chipurile, uneori vesele, alteori abatute, apasate de griji, din fotografiile care inca se mai pastreaza in unele albume de familie.
Breasla se destrama
"Marinarilor de azi, atatia cati mai sunt, spune comandantul Puiu Popescu, parca le lipseste vocatia pentru meseria pe care o practica. Nu sunt numai ei de vina. Totul porneste chiar de la importanta care se acorda in ultimii 17 ani acestei profesii, acum tare prafuita." Multe dintre drepturile acordate marinarilor chiar si de catre regimul comunist s-au pierdut in timp. Nici macar "imbarcarea" – banii pe care ii primeau inainte ca nava sa plece in cursa – nu ajunge la ei decat dupa indelungi interventii la conducerile societatilor de navigatie. Iar salariile de mizerie sosesc si ele dupa asteptari lungi. "Suntem cersetori cu carte de munca – zice Liviu Gherman, seful mecanic de pe impingatorul Giurgiu 6. Daca in porturile romanesti ne descurcam extrem de greu, colegii nostri aflati pe la Komarno, Comarom, Bratislava ori Passau n-au de ales decat sa intinda mana dupa mila localnicilor sau sa scormoneasca prin gunoaie. Trist, dar adevarat. De multi ani, marinarii nu mai sunt obligati sa poarte uniforme. Care au si disparut. Daca incerci sa-ti ceri drepturile conferite prin lege, esti trecut pe lista incomozilor si maine poti fi fara serviciu. Asa ca preferam tacerea si induram multe."
Putinii marinari ramasi mai sunt nemultumiti si de faptul ca, de multe ori, administratiile din porturile romanesti nu-si fac datoria. "Cum sa nu naufragiem navele daca senalul navigabil al Dunarii n-a mai fost dragat nu se stie de cand iar semnalizarea trecerilor periculoase, luminoasa sau costiera, lipseste cu desavarsire. Noi navigam, mai cu seama noaptea, pe bajbaite. In caz de accidente, suntem buni de plata", mai zice capitanul. Priveste fix la o nava abandonata nu se stie de cand putin in aval fata de piciorul Podului lui Traian si intreaba: "stiati ca remorcherul-impingator Dacia, de acolo, a fost floarea flotei fluviale, construit langa Viena? Acum asteapta taietori sa ajunga la fier vechi". Isi mangaie cainele, "secundul comandantului", cum se exprima parca cerandu-si scuze ca il lasa deseori pe mal sa-si caute hrana prin gunoaiele care au sufocat si ruinele romane. Giurgiu 6 rugineste in ancora din lipsa comenzilor. Cat cuprinde privirea spre insula simian ori in amonte, spre Cladova, poti vedea slepuri si barje la ancora, unele de mai multa vreme. Marinarii lor se marginesc sa treaca in revista convoaiele sub alte pavilioane care bat in sus si in jos Dunarea si sa fluiere a paguba pentru familiile lor si pentru statul roman. Culmea, unii dintre membrii echipajelor convoaielor straine sunt romani.
Incercam sa identificam in portul severinean locul unde era celebra carciuma a marinarilor, disparuta de ani buni. Nu putem sa gasim decat in amintiri acele scene devenite obisnuinta pe atunci, cu marinari care o umpleau pana la refuz, dadeau peste cap pahar dupa pahar si micul taraf al lui Basangeac le zicea de-ale lor, marinaresti. Vedem in ceata timpului doar chipurile lor bizare cum se invarteau in hora, ametite de bautura si de revederea cu cei dragi stransi in jurul unor mese din lemn lungi.
» Carburanti
"Raiul de pe vremea embargoului s-a mutat acum intre Isaccea si Reni", mai spun marinarii. Schema este simpla: o nava-tanc sub pavilion ucrainean aprovizioneaza cu combustibil vasele in tranzit prin zona.
Plata se face in cash, fara forme. Carburantii sunt livrati la preturi mult mai mici decat cele practicate in porturile romanesti.
"Ce va surprinde?", ne intreaba un marinar a carui profesie a dat nastere unui renumit neam (Carmaciu) de navigatori din Crivina.
"In golful din fata Orsovei, a stationat pana mai ieri nava-tanc «Cahul», sub pavilion moldovenesc, care in partea de sus avea magaziile pentru marfuri, iar in cala erau mari cisterne pentru motorina care ajungea in portul sarbesc Tekija."
