Mănăstirea Voroneț, bijuteria Moldovei, cunoscută drept Capela Sixtină a Orientului, va avea în curând o „soră geamană“ în capitala Austriei, după patru ani în care comunitatea românilor ortodocși din Viena a făcut demersuri în acest scop.
Dacă ctitoria lui Ștefan cel Mare a fost ridicată în 3 luni și 3 săptămâni, lucrările de zidire pentru biserica din Viena vor începe în primăvara anului 2018, an ce marchează centenarul Marii Uniri, și se vor încheia în luna iulie a anului 2019. Povestea acestui proiect am aflat-o de la preotul Emanuel Nuțu, unul dintre preoții comunității românești din Viena și sufletul acestei acțiuni.
RL: Aș vrea să facem un scurt istoric al acestui proiect. Cum s-a ajuns la ideea construirii unei noi biserici românești în Viena?
Pr. Emanuel Nuțu: În cadrul unei vizite pastorale cu ocazia Bobotezei anului 2013, domnul Josef Klein, un austriac convertit la ortodoxie și căsătorit cu o româncă activă în comunitatea românească din Viena, fost director în cadrul ÖBB (Căile ferate austriece), mi-a comunicat că aceas-tă instituție întreprinde o reformă administrativă și pune la dispoziția Primăriei Capitalei o suprafață mare de teren, în sectorul 2, unde se afla vechea gară vieneză, teren pe care se va construi campusul unei renumite bănci şi un nou cartier de locuinţe. El s-a oferit să ajute Biserica românească în primii pași către achiziționarea unei parcele, pentru că el însuşi, nelipsit de la Sfânta Liturghie, şi-a dat seama că Biserica actuală devenea tot mai neîncăpătoare.
Deci, această Biserică este o necesitate practică pentru românii din Viena, care au ajuns la un număr foarte mare şi au nevoie de oază de sfinţenie şi un loc al sfinţirii. În acelaşi timp însă, această biserică va avea, ca toate celelalte din diaspora românească, un puternic caracter social, un loc în care românii se întâlnesc mai întâi în rugăciune în tradiția ortodoxă şi în limba maternă, socializează şi se ajută reciproc în rezolvarea problemelor care apar deseori: cazare, transport, informaţii privitoare la actele prin care să fie în rânduială în faţa autorităţilor de stat, loc de muncă etc.
Care a fost reacția autorităților austriece?
Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Serafim, mitropolit ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, în toamna anului 2013 am început întâlnirile cu oficialitățile vieneze. În toate demersurile oficiale, am avut alături oameni foarte apropiați Bisericii şi de mare ajutor, dl. arh. Georg Baldass, de asemenea un austriac convertit la ortodoxie şi soţia dumnealui, dna. arh. Mihaela Ionescu, împreună cu care am participat la toate întâlnirile și ședințele stabilite.
Am vorbit foarte mult despre România şi românii care păstrează şi trăiesc morala creştină şi de fiecare dată cu imagini, cu albume, astfel încât au înţeles că o astfel de biserică va însemna foarte mult şi pentru oraşul Viena. Am rămas surprins să observ că de la o întâlnire la alta, biserica plănuită era privită tot mai frumos: „o îmbogăţire a Vienei“, „o bijuterie în inima Vienei“, „o chemare la viaţă spirituală“ etc., dar şi „un nou punct turistic pe harta Vienei“. Mi-a plăcut mult cum la o întâlnire în Primăria Capitalei se întrebau ei, oficialii oraşului: „Cum vom proteja noi o asemenea bijuterie?“ – ceea ce ne-a încurajat mult. Am înteles că sprijinul lor este negreşit.
Dl. Karlheinz Hora, primarul sectorului 2 al Vienei la acea vreme, a fost foarte deschis acestui proiect, încântat fiind de arhitectura și pictura viitoarei Biserici. În aceeași măsură și înalt funcționarii din cadrul Primăriei Generale au aprobat toate cerințele speciale necesare construirii unei biserici, care este ea însăşi o excepție în planul urbanistic actual al capitalei Austriei.
Ce înseamnă acest proiect din perspectiva relațiilor româno-austriece?
Fără îndoială, această biserică autentic românescă, plănuită de către arhi-tecţi ca o interpretare bine inspirată a mănăstirilor ştefa-niene, pictată şi în exterior, va fi cel mai vizibil şi mai activ ambasador al României la Viena. În ea se vor regăsi sufletul românului şi istoria lui de veacuri.
Începutul demersurilor, chiar de la primii paşi, a pus deja bazele unor noi prietenii între români şi austrieci, care văd că suntem iubitori de artă şi cultură, păstrători fideli ai moralei creştine, că purtăm cu demnitate numele, credinţa, limba şi tradițiile ca pe comori de nepierdut, cu care fiecare a plecat din satul sau oraşul natal. Au admirat şi ne-au susţinut în acest demers. Și mi-a fost atât de clar, încă o dată, că nu prefăcându-te că nu mai ştii limba în care mama ţi-a vorbit încă de când erai în pântecele ei, nu ruşinându-te şi ezitând să-ţi spui naționalitatea, nu vorbind în şoaptă cu copiii tăi pe stradă limba ta te ajută să-ţi câştigi respectul austriacului, ci cu respectul faţă de legile ţării, serio-zitatea la locul muncii şi păstrarea bagajului tău spiritual şi tradiţional, care aduce o notă de noutate și curiozitate în acest spaţiu.
Din punct de vedere financiar cine vă susține?
Prima susținere a venit din partea autorităților vieneze și ai companiei căilor ferate austriece, care au fost de acord să ne vândă 884 de metri pătrați într-o zonă centrală, nu departe de vestitul parc Prater, la o sumă modică de 103.336 euro – ei făcând şi nivelarea terenului –, acolo unde un metru pătrat de pământ costă mii de euro.
Noi trebuie să plătim construcţia, pictura şi înzestrarea bisericii. Este o sumă mare pentru noi – 1,5 milioane euro –, dar nădăjduim că centenarul Marii Uniri, an în care vom începe lucrările, ne va chema să dăm mână cu mână şi să punem în zidurile acestei biserici jertfa noastră, fiecare cât poate şi doreşte, astfel încât noi şi urmaşii noştri să nu pierdem Biserica din suflet şi nimic din frumuseţea credinţei strămoşeşti.
O susținere foarte mare avem din partea românilor care trăiesc aici şi muncesc din greu, peste 260 de familii făcând contribuţii lunare permanente prin bancă, alții ocazionale, însă sigur că suma necesară este mare, dar nădăjduim că Dumnezeu va deschide inimile oamenilor. O biserică se construieşte cu foarte multă jertfă din partea celor prin care Dumnezeu Însuşi Îşi zideşte Casă. Lucrările de zidire vor începe în primăvara anului 2018 și trebuie terminate până în luna iulie a anului 2019.
Acoperișul din sticlă: o notă contemporană
O contribuție importantă în realizarea acestui proiect o are și arhitecta Mihaela Ionescu, o româncă stabilită în Viena, căsătorită cu un austriac convertit la ortodoxie. La rândul său, acesta este implicat în ridicarea bisericii românești.
RL: Cum v-a venit ideea de a „aduce“ Voroneţul la Viena?
Mihaela Ionescu: E drept că macheta pe care am făcut-o poartă pe faţada de vest celebra „Judecată de Apoi“ a Voroneţului. Inspiraţia iniţială a fost însă biserica „Sfânta Treime“ din Siret, construită în a doua jumătate a secolului XIV, deci 100 de ani înaintea domniei lui Ştefan cel Mare, fiind prima biserică cu plan triconic. În ea am găsit arhetipul. Dar acesta a fost un prim impuls. Au fost multe alte gânduri, amintiri, trăiri duhovniceşti ale copilăriei, doruri, au fost Creangă şi Eminescu, au fost Constantin Brâncoveanu cu fiii lui martirizaţi, şi, nu în ultimul rând, cei 47 de ani de domnie, 40 de bătălii pentru neam şi mulţimea de biserici ale lui Ştefan cel Mare. Toate acestea au însemnat căutări ale identităţii de român, şi nu a celei de muntean sau transilvănean sau moldovean – un numitor comun tuturor celor aflaţi departe de casă, dar adunaţi pe 300 de metri pătrați. Şi înainte de toate, am zis: „Doamne, nu ştim“. Aşa au început căutările. Consider că a fost mai degrabă „o invitaţie să…“, decât o „provocare“.
Care vor fi asemănările și diferenţele faţă de modelul moldovenesc?
Probabil că cea mai mare asemănare vizibilă este faptul că biserica va fi pictată şi în exterior. Interesant ar fi de spus şi că aceas-tă idee au mai avut-o încă două persoane, complet neiniţiate în conceptul proiectului. Studiul cărţii lui Sorin Dumitrescu, „Chivotele lui Petru Rareş“, ne-a ajutat să definitivăm forma actuală a bisericii, încercând să venim cu arhitectura în întâmpinarea iconografiei.
În interior am preluat, ca citat, „bolta moldovenească“, despre care soţul meu, arhitectul Georg Baldass, a declarat că „mai bine şi mai frumos nu se poate“. Acoperişul elansat, spre protejarea frescelor, ar fi trebuit redus din considerente de umbrire a apartamentelor vecine, ceea ce ne-a condus la soluţionarea lui cu sticlă, care înconjoară ca o aureolă sfântul lăcaş, conferindu-i şi o notă contemporană. Poate că în asta constă diferenţa faţă de Voroneţ. Ansamblul este completat de o zvoniţă cu trei clopote, care la nivelul străzii are trei vitrine pentru lumânări, unde va arde întotdeauna, zi şi noapte, o candelă pentru acest neam.
Care a fost reacţia arhitec-ţilor austrieci la vederea acestui proiect?
Tuturor le-a plăcut. Au resimţit-o ca pe o mare îmbogăţire a zonei.
Original
Mănăstirea Voroneț este una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost înălțată în anul 1488, în doar 3 luni și 3 săptămâni, un record pentru acea vreme. Pictura exterioară a Voronețului datează din timpul epocii lui Petru Rareș și este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Este socotită „Capela Sixtină a Orientului“ pentru marea frescă de pe fațada de vest, numită „Judecata de apoi“. De asemenea, „albastrul de Voroneț“ este considerat de specialiști ca fiind unic în lume.
Istoric
Pentru a înțelege farmecul istoriei ar trebui precizat că în 1785 mănăstirea Voroneț s-a aflat printre cele 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac. Călugării au fost obligați să-și părăsească mănăstirea, iar chiliile au ajuns treptat ruine. După 206 ani, în 1991, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „reînființarea mănăstirii de la Voroneț, ca mănăstire de călugărițe“.
