18 tone de alimente au ajuns zilele trecute la sătenii dintr-o localitate pierdută în Delta Dunării. Acţiunea umanitară a fost organizată de „Off Road Adventure România”, un club sportiv care de 11 ani ajută românii din cele mai izolate locuri din ţară.
14 aprilie 2011-întâlnire la marginea Bucureştiului, spre Autostrada Soarelui. Voluntarii poartă uniforma clubului. Participă la volanul propriilor maşini, cu tracţiune integrală, roţi pentru drum greu şi motoare cu o herghelie de cai-putere sub capotă. Plecăm la drum pe o vreme care ne biciuie cu ploaie şi vânt. Doar şapte grade în atmosferă. S-au întâlnit primele 13 maşini, în Capitală. Altele vor veni direct la Tulcea. Coloana din Bucureşti are prima oprire la Feteşti, la o fabrică de conserve de legume, unde trebuie încărcate patru tone de marfă. Unul dintre voluntari exclamă-asta e o acţiune românească, dar cel mai mare aport l-au avut patronii arabi ai unei fabrici de conserve. Discuţia preliminară acţiunii de acum, a voluntarilor cu patronii din Feteşti, a fost ceva de genul-vrem să ajutăm oameni în suferinţă din ţara asta. Şefii n-au avut nevoie decât de câteva minute, până să se decidă-patru tone. Scurt şi la obiect. Pe urmă ni se spune de unele fabrici cu patroni români, la care voluntarii au purtat discuţii, zile în şir, fax-uri, mail-uri, promisiuni. Pentru ca, în final, să primească fie un salut cordial, fie o cutie cu biscuiţi. Ajungem la Tulcea. Altă etapă de încărcat marfă. De data asta, la un supermarket.
Opriţi pe Dunăre de autorităţi
15 aprilie-la ora şapte, coloana de maşini porneşte spre zona şantierului naval. Maşinile urcă, una după alta, pe două gabare. Manevrele sunt făcute cu mare atenţie. Să nu loveşti celelalte vehicule, deja parcate, pe trei rânduri. Vom străbate canalul Sulina. Până la „porţile” Mării Negre. Ne-am strâns, cu toţii, peste 60 de oameni. Pe platformele metalice sunt încărcate, în total, 22 de maşini. Mai multe nu încap. Gabarele trebuie împinse de o ambarcaţiune cu motor. Ploaie şi frig, în continuare. Vântul se înteţeşte pe Dunăre. Ne desprindem uşor de mal. Nu depăşim bine oraşul Tulcea, că suntem opriţi de Căpitănia Portului. Ceva nu e în regulă. Cu toate că autorităţile fuseseră din timp înştiinţate de această acţiune, pierdem o oră, traşi „pe dreapta”, până când discuţiile se termină cu bine. Comandantul vasului nostru, cu zeci de ani de marinărie în spate, zice că nu-i greu să-ţi găsească cineva nod în papură, ba că n-ai actele în regulă, ba că sunt prea mulţi oameni pe vas. Oprirea a dat bătăi de cap organizatorilor. Avem de făcut cel puţin cinci ore până la Sulina. Mai ales că se întârziase plecarea din Tulcea, până când toate maşinile au fost urcate pe gabare. Cu tot cu mărfurile îndesate în portbagaje şi pe jumătate din bancheta din spate.
18 tone de alimente
Pentru umanitara de acum s-au strâns 18 tone de alimente, spune organizatoarea acţiunii, Ştefania Dumitru. La care se adaugă îmbrăcăminte, încălţăminte, 12 calculatoare pentru şcoala din C.A. Rosetti, rechizite pentru elevi. Sunt ajutoare pentru 400 de oameni, 150 fiind copii. Comuna se află în nord-estul Deltei. Localitatea are în componenţă satele Periprava, Sfiştofca, Letea şi Cardon. Din oraşul Sulina mai avem de mers, cu maşinile, 16 kilometri. Până la destinaţia finală. Cu toată criza economică, acum, în 2011, de Paşte, s-a făcut una dintre cele mai importante acţiuni umanitare ale acestui club, din ultimii 11 ani. S-au strâns 200.000 de lei. Se adaugă banii care s-au adunat pentru combustibilul necesar deplasării. Mai ales pentru cele două nave care ne transportă pe Dunăre. Asta înseamnă o cheltuială de încă 24.000 de lei. Pentru banii de combustibil au contribuit şi membrii clubului, deşi nu sunt mulţi-câteva zeci la număr. Pe lângă asta, ei au mers pe la diverse companii, să strângă fonduri pentru acţiune. Ori să găsească firme dispuse la donaţii de mărfuri.
Donaţie de bonuri de masă
„De cele mai multe ori, oamenii simpli ne-au ajutat”, zice Ştefania. Ne dă ca exemplu angajaţii unei companii de telefonie mobilă, care au strâns bani, mână de la mână. Voluntarii s-au trezit cu un telefon de la acei oameni, cu întrebarea-primiţi şi bonuri de masă? Au fost bune şi alea. Cu banii adunaţi, voluntarii au cumpărat mărfuri. Alţii, de data asta de la o firmă de publicitate, au pregătit 150 de rucsacuri, pline cu rechizite, pentru copii. „Am strâns în două săptămâni toate materialele pentru umanitara asta”, adaugă interlocutoarea noastră. Adică ulei, zahăr, făină, paste făinoase, banane, portocale, dulciuri, conserve.
Clubul s-a format în anul 2000, din pasionaţii de off-road, având, de 11 ani încoace, şi tradiţia umanitarelor, de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun. Au făcut drumuri spre judeţele Argeş, Vaslui, Alba, Iaşi, Călăraşi, Vrancea, Tulcea, Braşov, Buzău, Prahova, Hunedoara, Mehedinţi, Caraş-Severin. De fiecare dată, aceeaşi procedură-se ia legătura cu primarii acelor localităţi, pentru o listă cu oamenii nevoiaşi de acolo. Ei sunt beneficiarii tonelor de alimente de strictă necesitate. „Nu aşteptăm mulţumiri. Ne de de-ajuns un zâmbet”, zic voluntarii.
Casele din stuf
Sulina-debarcare pe malul dunărean opus oraşului. Pornim pe o clisă nisipoasă, cu „titlul” de drum, străbătând un platou nesfârşit, dominat de stuf. Pustietatea se termină o dată cu primele case ale satului Cardon. Pereţi din lut, acoperiţi cu stuf. Localnicii ne-au spus că stuful le este şi acum material de construcţie. Foarte bun, ţine 40 de ani, dacă e meşteşugit după obiceiurile vechi. Casele se înalţă pe furci, adică pe schelet din lemn, îmbrăcat cu stuf, care, la rândul lui, e acoperit cu pământ. „Se bat leţuri”, se zice la tehnica de strângere a stufului, pentru ca zidul şi acoperişul să fie compacte, să nu intre ploaia şi vântul prin ele. Ni se spune despre casele astea că sunt călduroase iarna şi răcoroase vara. Dar stuful e scump, de când e tot mai puţin, după ce apele sărate au năvălit în partea asta a Deltei. Un snop, cât să-l cuprinzi cu braţele, costă şapte lei.
Muncă până la 11 noaptea
Centrul comunal, în faţa Căminului Cultural. Maşinile sunt descărcate. Voluntarii formează câteva şiruri, transferând din mână în mână materialele stivuite apoi pe categorii, în clădire. A doua operaţiune-umplerea sacilor, pentru toţi beneficiarii. Asta înseamnă să treci cu sacul pe la fiecare stivă în parte, de unde să iei câte ceva, până îl umpli. Aşa că se fac două echipe, unii merg cu sacii, alţii stau în dreptul stivei, să bage în sac cele de trebuinţă. După atâţia ani de umanitare, membrii clubului ştiu precis toate procedurile. Treaba de acum se termină pe la 11 noaptea. Abia atunci îşi desface fiecare desaga, să mănânce. Masa e la comun. Pentru dormit, autorităţile locale ne-au pus la dispoziţie şcoala. Cinci clase eliberate de bănci. Oaspeţii şi-au întins sacii de dormit pe podelele din lemn.
„Ce fac nemţii ăştia aici?”
16 aprilie-trezirea la 6 di¬mineaţa. Voluntarii se împart pe echipe, fiecare urmând să meargă spre o destinaţie anume, în maşinile încărcate cu saci. Până în satul Cardon sunt nouă kilometri, spre Sfiştofca se fac doi kilometri. Cea mai mare distanţă e până la Periprava-14 kilometri, la graniţa cu Ucraina, pe braţul Chilia. Acolo sunt cei mai mulţi beneficiari-290 de adulţi şi copii. Câteva femei, speriate de „tancuri”, întreabă „ce fac, maică, nemţii aştia aici?”-dovadă că erau sigure de „naţionalitatea” noastră.
Opt lei un litru de ulei
Un bătrân sfătos, Ion Bârlădeanu, cu ochi ageri şi mişcări largi, bucuros de oaspeţi, ne-a invitat la el în casă, creionându-ne un tablou al comunei. El nu face parte dintre cei care vor primi cadouri, are gospodărie-n lege, cu trei fântâni, din care trage apa cu pompele pentru vasta lui grădină cu zarzavaturi, din care ne asigură că ies roşii de un kilogram. Dar mai sunt şi bucate care nu-ţi cresc în bătătură. Ai nevoie să le cumperi de la magazin. Aici e marea problemă, zice nea Ion. Sunt numai două magazine în centrul comunal, şi nici unul în celelalte sate. Dar cel mai rău e preţul alimentelor-piperat, pentru o comună cu ceva mai mult de 1.000 de suflete, majoritatea la pensie. De exemplu, un litru de ulei costă prin părţile astea opt lei, un kilogram de zahăr face şapte lei, un pachet cu unt se apropie de şase lei, iar pâinea costă 2,2 lei. O franzelă. „Mai e şi tare, de-ţi spargi capul cu ea”, zice bărbatul, care continuă-„la noi e mai scump ca la Sulina”. Iarna îi închide pe săteni, cu zilele, în casele lor. Fiecare cu proviziile lui. Transportul de alimente nu mai merge nici pe canale, cu barca, nici pe drumul ciuruit de gropi, cu tractorul sau căruţa, când crivăţul îşi face de cap. „M-am învăţat cu viaţa asta, nu mă plâng. Şi dacă ne plângem-cine să ne audă? Nimeni”, îşi răspunde singur gospodarul.
Angajaţi la alţii
Ai zice că prin părţile astea te salvează peştele. Da’ de unde! Pe lacurile din jur au apărut stăpâni, străini de locurile astea, iar cei născuţi aici le-au devenit angajaţi, plătiţi cu ziua, la tăiat stuf, la prăşit, la alte munci. Cu noroc, primeşti 30-40 de lei pe zi, lucrând de dimineaţă până seara. Dar nu prinzi toate zilele lunii sub simbrie. Aşa ne-a spus lumea, în Periprava. Am mers până acolo pe nişte urme lăsate în nisip de alte roţi, că un drum în toată puterea cuvântului nu poate fi vorba. Cărarea însoţeşte practic hotarul cu gard de sârmă ghimpată, de rezervaţie naturală, al pădurii Letea. „De pescuit, nu mai putem. Acum e pescuit industrial”, ne şoptesc câteva femei, de parcă le-ar fi teamă de duşmani nevăzuţi. Mai mult nu ne spun. Copiii au fost aduşi în centrul satului, să primească darurile. Cel mai mult le-au plăcut mingile. S-au înfipt şi-n banane. Veselie ca-n zi de sărbătoare. Adunarea era discret supravegheată de un echipaj al poliţiei de frontieră. O bătrânică şi-a scos telefonul mobil din buzunar, sunându-şi vecinele, să vină la daruri. „Poate sunteţi şi voi pe listă”, zice cucoana, apoi s-a opintit la căruţul deja încărcat cu doi saci, pe care îl trăgea, cu icnituri, spre casă.
Zece ore pe fluviu
17 aprilie-contra curentului Dunării, pe gabare, de la Sulina spre Tulcea. Vom străbate distanţa în zece ore, dublu faţă de călătoria de la venire, ne-a spus comandantul vasului care ne-au „tractat”. Şi chiar aşa a fost. Am plecat la şase dimineaţa din Sulina şi am ajuns în Tulcea la ora patru după-amiaza. Parcă ne-am fi întors de la capătul lumii…
200.000 de lei a fost valoarea acţiunii umanitare.
18 tone de alimente au fost strânse pentru locuitorii comunei tulcene C.A. Rosetti
4 tone de conserve a fost cea mai mare donaţie din acţiunea de zilele trecute, din partea unor patroni arabi ai unei fabrici din Feteşti.
11 ani de tradiţie în umanitare are clubul „Off Road Adventure România”.