Politicianul român Ion Rațiu s-a născut în 1917 în Turda care se afla, încă, în Imperiul Austro-Ungar. S-au împlinit, așadar, în 2017, 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți patrioți români, o figură esențială a exilului românesc din perioada comunistă și unul dintre puținii oameni politici care au înțeles și au apreciat importanța democrației și a libertății de expresie.
„România liberă“ marchează centenarul lui Ion Rațiu printr-un interviu amplu cu unul dintre cei doi fii ai celui care a luptat zeci de ani pentru eliberarea României de comunism și care, după 1989, a devenit una dintre personalitățile marcante ale PNȚCD, principalul partid al Opoziției democratice față de FSN.
Rol important în aderarea țării la NATO
Indrei Rațiu este fiul cel mare al lui Ion Rațiu. S-a mutat de mai mulți ani la Turda, unde locuiește chiar în casa lui Ioan Rațiu, liderul mișcării memorandiste a românilor ardeleni din 1892 și în care au trăit mai multe generații ale ilustrei familii pe care a reprezentat-o cu cinste și tatăl său.
De altfel, în aceeași casă funcționează Centrul Rațiu pentru Democrație și s-au născut niște proiecte importante, precum Transilvania Fest, festivalul agrar din România care are Înaltul Patronaj al Altețelor Lor Regale Principele Charles al Țării Galilor și al Principesei Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei României.
Indrei Rațiu a discutat cu „România liberă“ despre moștenirea, despre „lăsământul“ tatălui său, în anul centenarului nașterii celui care a luptat mereu pentru democrație în România.
RL: Care credeți că este cel mai important lucru din moștenirea lui Ion Rațiu?
Indrei Rațiu: Evident că nu este vorba de moștenire legată de participarea la guvernare, pentru că nu a participat, nu a fost pus la proba asta. Dar, în ciuda decepției lui că nu a fost invitat să facă parte din Guvern în perioada lui Emil Constantinescu, tatăl meu a reușit să joace un rol important în plan internațional în ceea ce privește aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană.
Nu am date despre ceea ce s-a întâmplat în aceste negocieri. Dar sunt convins că imaginea pe care am lăsat-o noi, românii, și tradițiile noastre românești, a fost una deosebită. Dacă revenim la tatăl meu, deși nu a fost numit ministru de Externe, a reușit să se impună pe plan internațional și este încă importantă această moștenire a sa și as-tăzi, pentru că NATO este pus la probă în toate țările noastre din Balcani, în Europa de Sud-Est, în zona Balticii.
Și aș vrea să spun că lăsământul lui politic trebuie măsurat în acest cadru, nu în legătură cu titlurile pe care le-a avut. Lăsământul lui este important pentru că mulți vorbesc despre el în termeni mai personali: el m-a ajutat, mi-a dat o bursă sau apreciez modestia lui sau spiritul lui de moderație… Sunt chestiuni care se comunică între diferite persoane, nu într-un plan public.
Din păcate, PNȚCD a dispărut din Parlament în anul 2000, iar acum a fost exclus și din PPE. Vreau să vă întreb dacă dumneavoastră, personal, aveți vreun sentiment de regret față de această involuție a PNȚCD…
Tatăl meu, Ion Rațiu, ar fi spus: Indrei, să nu uiți nicioda-tă că, vorba lui Spinoza, tot ceea ce s-a întâmplat a trebuit să se întâmple și tot ceea ce nu s-a întâmplat era, prin definiție, imposibil! Avea un mare respect față de realitate. Noțiunea de regrete, pentru el, în perioada sa mai înaintată, când era mai în vârstă, era inexistentă. Îmi aduc aminte de ultima sa felicitare pe care a tri-mis-o pentru Crăciun în 1999, în care vorbește de optimismul lui pentru țară, optimismul lui personal: că lucrurile au reintrat în matcă în țară. Și acest optimism, dar și realismului lui au, pentru mine, o mare învățătură. El a luptat cu sine însuși de-a lungul anilor.
Cred că a suferit atunci când colegii lui din partid nu au apreciat rolul lui de proprietar de ziar și noțiunea de libertate a presei, de independență a presei. Ion Rațiu și-a exprimat regretul față de discuțiile legate de articolele lui Ion Cristoiu, publicate când domnul Cristoiu era redactor-șef la Cotidianul, iar colegii de partid ai tatălui meu spuneau: „Dar cum puteți să spuneți că nu aveți puterea să opriți astfel de exprimări în propriul vostru ziar?“. El a ținut la PNȚCD, dar a suferit foarte mult. A pus libertatea presei înaintea propriului lui partid! Îl admir foarte mult pentru asta.
În această perioadă istorică sunt foarte mulți români care se raportează la Ion Rațiu ca la un simbol. Și aceasta pentru că, în esență, viziunea lui a fost ca România să redevină liberă. Pentru aceasta a luptat în perioada exilului și iată că s-a întâmplat.
A vrut ca România să adere la NATO și la Uniunea Europeană, chiar într-o perioadă în care nimeni nu credea că așa ceva va fi posibil. De asemenea, a dorit, după cum reiese din corespondența sa cu Majestatea Sa, Regele Mihai I, să fie restaurată monarhia în România. Vreau să vă întreb în acest context cum a fost relația lui Ion Rațiu cu Regele Mihai și cu Familia Regală?
Ion Rațiu, tatăl meu, a întreținut relații strânse toată viața lui cu Regele Mihai I. Vedem aceasta din primul volum al jurnalului său, care a apărut, a fost tipărit acum în îngrijirea lui Stejărel Olaru. Era în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și încă din acea perioadă vedem sentimentele lui. Apoi, după aceea, sunt mici notițe, cereri de audiență, vizite la Versoix care au continuat în toată perioada în care a trăit.
Ion Rațiu era un monarhist convins. Dar înainte de a fi monarhist, era democrat. Aici revenim la ideea de modestie și de pragmatism. Nu era un monarhist care era tentat să iasă în public cu un steag, ci era un monarhist care era gata să asigure – nu a reușit acest lucru – o Constituție care permite reîntoarcerea Regelui. Dar, înainte de toate, dorea o Constituție bună, crearea democrației și apoi revenirea la monarhie. Este interesant pentru că nu poți avea, din aceste trei lucruri, unul fără altul! Sper că sunt suficient de clar… Ceea ce este cu totul exclus este faptul că Ion Rațiu nu ar fi fost monarhist, pentru că am auzit și această părere. Era monarhist!
Dumneavoastră, personal, ce părere aveți de restaurarea monarhiei?
Găsesc că ar fi un lucru extraordinar pentru țară! Ar fi un lucru împotriva direcției în care se îndreaptă țările din regiunea noastră a Europei. Revenirea la monarhie ar aduce un element de stabilitate, de demnitate, de solidaritate. Am văzut că nouă, românilor, ne place asta.
De fapt, sunt puține popoarele cărora nu le place. Monarhia stimulează mândria noastră de a fi români. Am însă întrebări legate de ce se întâmplă cu Familia noastră Regală. Este de apreciat că se comportă ca și cum am fi deja monarhie constituțională, deși încă nu suntem.
Constituția trebuie schimbată! Acest comportament implică un mare curaj din partea Familiei Regale și resurse sufletești importante. Mă rog pentru ei, pentru că ei țin sus steagul. Sunt și evenimente care mă întristează, cum ar fi excluderea prințului Nicolae, o excludere care mă doare. Este o perioadă foarte importantă pentru noi și eu, personal, rămân profund monarhist. Restaurarea monarhiei este un pas foarte bun pentru noi, românii. Avem nevoie de o schimbare a Constituției și de o decizie a poporului. Cred că aceasta ar fi fost și poziția lui Ion Rațiu.
„A trecut prin școala BBC“
„Tatăl meu era foarte mândru că Free Romanian Press ajungea în România“
Foarte multă vreme, Ion Rațiu a scos și un buletin de știri în limba engleză despre România, Free Romanian Press. Apărea săptămânal… Conținea știri românești și era distribuit cancelariilor occidentale și marilor redacții occidentale.
Da, da! A apărut din 1957!
Ce vă amintiți despre Free Romanian Press?
Ha, ha, ha! Eu și fratele meu, Nicolae, eram cei care manevram aparatul de tipărit, copiatorul de atunci! Nu era foarte performant acest copiator. Era un sistem care se numea, cred, șapirograf. Era realizat un fel de șablon care făcea găuri mici în hârtie și se corecta cu un fel de lipici, de pastă roșie, care să poată fi văzută ușor.
Se punea apoi pe o rolă, care se învârtea într-o baie de cerneală. Cu rola îmbibată în cerneală puteam să facem – am uitat – cred, vreo 20 de copii, înainte de a o pune din nou în cerneală.
Free Romanian Press a apărut din 1957 și până la apariția ziarului Românul Liber, în 1984, deci aproape 30 de ani. Ion Rațiu nu făcea singur Free Romanian Press. Avea un bun prieten, ceh, Josef Josten (n.r. – unul dintre liderii exilului democratic cehoslovac).
Free Romanian Press era făcut în cadrul unui grup de presă europeană, care scotea buletine libere referitoare la țările Europei nelibere. Acest lucru se datorează în primul rând lui Josef Josten. El avea un apartament lângă noi la Londra și lucra cu normă întreagă în acest domeniu. Ion Rațiu nu, pentru că era nevoit să câștige bani din alte activități. Mulți cred că Ion Rațiu a fost întotdeauna un om bogat. Nu, deloc! A avut această mare șansă în viață în anii 1980, când a fructificat un succes pe bursă, iar banii i-au permis să acționeze mult mai liber decât înainte.
Dar în acea perioadă nu avea mulți bani?
Mama mea, Elisabeth, și tatăl meu, își administrau finanțele complet separat. Numai la sfârșitul vieții au început să își administreze împreună banii. Puțini oameni știu că Ion Rațiu era foarte pus la probă cu chestiunea aceasta financiară. Era impozitat de autoritățile engleze ca și cum ar fi avut veniturile ei, dar nu le avea! Îmi aduc aminte de discuțiile acestea… De asemenea, un lucru important a fost călătoria lor în jurul lumii, când au pus bazele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Ion Rațiu a putut să facă acest lucru pentru că, pe plan financiar, era mult mai bine pentru ei, au putut să plece din Anglia, aveau mult mai mulți bani la dispoziție și atunci au început să își administreze banii împreună. Dar să revin la rolul lui de ziarist.
Free Romanian Press – încă văd antetul în fața ochilor – era distribuit ca un fel de samizdat și în țară. Trebuie să vorbim cu oameni mai în vârstă decât noi, să aflăm cum putea fi distribuit, pentru că nu știu. Sau poate vom afla din notele zilnice ale lui Ion Rațiu… Știu precis că Free Romanian Press circula și în România, iar tatăl meu era foarte mândru de asta. Era foarte preocupat de faptul că nu era o altă sursă de informație despre ceea ce se întâmpla în țară, era doar Free Romanian Press. Avea un sentiment de urgență.
Trebuie să spunem că toate celelalte mijloace mass-media care relatau despre România pentru români erau finanțate de diferite state: Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Radio Paris și apoi Radio France Internationale, Radio Vatican. Free Romanian Press era singura publicație independentă care avea circulație în limba engleză și care se referea la România. Nu era un ziar pentru exilații români; ei aveau ziarele lor, în limba română. Era însă o publicație prin care exilul românesc comunica cu lumea occidentală în general.
Exact! Dar comunica și cu cei rămași în țară. Nu știu cât a fost circulația în țară. Probabil erau puține exemplare. Însă, în total, era un număr semnificativ de publicații distribuite.
A urmat Românul Liber / The Free Romanian. În cazul acestui ziar, s-a întărit și mai mult rolul de comunicare cu românii, pentru că existau două ediții: una în limba engleză și alta în limba română…
Da, era bilingv, iar cele două ediții erau distribuite împreună. Avea o aparență, forma de tabloid, dar era un ziar clasic, produs de profesioniști.
Apărea o dată pe lună… Cum s-a născut această idee a Românului Liber? Pentru că exista deja The Free Romanian Press, care era eficient, și totuși, Ion Rațiu, după ce a înființat Uniunea Mondială a Românilor Liberi, a decis să fondeze și acest ziar… A fost ideea lui sau ideea Congresului UMRL?
După un tur al lumii care i-a permis să petreacă mult timp în comunitățile românești din lumea întreagă, mai ales în Australia și în Noua Zeelandă, în Statele Unite, în Canada, Ion Rațiu s-a întors cu un anturaj, cu un grup de prieteni care era puternic, pentru că cei care aveau timp să se ocupe de acest ziar, Românul Liber, erau, în general, cei care aveau și bani.
Părerea mea este că acești oameni erau convinși că meritau un ziar cât se poate de profesionist, care să apară cât se poate de solid. Să nu uităm că românii din exil erau în concurență cu polonezii, cu cehii, cu toți ceilați exilați. Toți aveau ziarele lor, aveau Casele lor… Iar românii, în general, nu! Și asta era un fel de a crea o unealtă prin care românii să poată spune: a, ați văzut ce facem noi, românii? Asta a fost, cred, baza Românului Liber ca ziar.
La Geneva, în 1984, la primul Congres al UMRL, ideea ziarului exista deja! De acolo, următorul pas a fost în 1990, când, ajuns în țară, lui Ion Rațiu îi era din ce în ce mai evident că un ziar din lumea occidentală, publicat la Londra, nu prea mai avea sens, acum că românii și România sunt „liberi”. De aceea, a spus: hai să mutăm ziarul în țară și să producem un veritabil ziar zilnic. Așa s-a născut Cotidianul.
Dar a durat foarte mult timp, pentru că prima presă tipografică era ascunsă sub Opera Națională și a fost distrusă de mineri. Cineva le-a „suflat“ informația. A durat mult până când Ion Rațiu a reușit să primească toate aprobările pentru publicație. Cred că a durat încă aproape un an. Era foarte greu pentru un luptător democratic și monarhist în țară!
„Era un om liber, în toate sensurile“
Vă întreb acum ceva mai personal. Cum era Ion Rațiu ca tată?
Hmmm! Am început și eu să mă gândesc cu regret. Regret că n-am avut în copilăria mea tatăl care a devenit el mai târziu… Era un tată minunat, pentru că avea timp pentru noi, cu toate că eram în școli-internat. A venit la internatul meu de două sau trei ori. Una dintre aceste vizite i-a folosit ca să îl cunoască pe prințul Mircea, tatăl lui Paul Lambrino. Aveam împreună des perioade în care eram toți la Londra.
Îmi amintesc de mesele luate împreună acasă. Erau, în general, cu pește, cu ceva chinezesc și, în timpul zilei, Ion Rațiu mânca, de asemenea, ceva cu pește. Era un restaurant, Mansie, care nu mai există acum.
Ne petreceam împreună vacanțele. Era o vacanță anuală de schi, în Elveția, și câte o vacanță de vară, cu prietenii lui, care erau foarte deștepți și bine poziționați. Ion Rațiu, cu costumul și papionul lui, nu era o noutate decât pentru România. Am crescut cu acest Ion Rațiu…
Vacanțele noastre îmi dădeau impresia că circulam în lumea bună, beau monde, elita societății, eram cu vedete. În plus, contează experiențele pe care le-am avut împreună. Cu trecerea timpului, a devenit din ce în ce mai interesat de filosofia lui Spinoza. Și cred că Spinoza l-a impresionat foarte mult. Înainte, credința lui era marcată de sufism, de Uspensky, dar la finalul vieții a fost marcat de Spinoza. Nu vedea nici o discrepanță sau vreun conflict cu convingerile lui de greco-catolic.
Mergeam la toate ceremoniile bisericești la Londra, în copilăria mea. Era un om foarte complex și greu de înțeles, cel puțin pentru mine. N-am vorbit despre omul sportiv. Imediat ce avea câtva timp liber, mergea la tenis. Și la schi. De când ieșea soarele, era pe pistă. Pentru mine, acum, este un model formidabil de bun și încerc acum să ies din carapacea mea, să cunosc libertatea pe care a avut-o el. Era un om liber, în toate sensurile cuvântului. Un om liber poate să spună adevărul chiar și atunci când are un pistol la tâmplă sau este înconjurat de mineri ostili. Ion Rațiu a fost în măsură să le spună minerilor care îl amenințau: „Omorâți-mă! Haideți! Ce câștigați?“. Avea o reacție de realism și de libertate care a devenit naturală pentru el. Acesta este un exemplu. Super. Eu mai am multe de făcut până când să ajung ca el.
„Era înspăimântător când am aterizat noi la București“
Care au fost sentimentele pe care le-ați avut atunci când ați venit pentru prima oară în România cu Ion Rațiu? Ați venit în România în ianuarie 1990, la București, la Cluj și apoi la Turda…
Eu, pentru că aveam cetățenia engleză datorită mamei mele, am putut să vin în țară. Mama mea a venit prima dată în 1967, eu am venit prima oară în 1969 și apoi în 1970. Apoi, am revenit în fiecare an, până în 1984. Deci cunoșteam situația. În 1990, când am aterizat și când am intrat prin intrarea VIP-urilor și apoi drumul cu mașinile spre centrul Bucureștiului, am văzut steagurile, bucuria oamenilor. Acest lucru a fost extraordinar, pentru că nu știam acest sentiment în România. Făcusem Crăciunul din 1989 cu niște prieteni în Franța și am văzut la televiziune Revoluția în timp real. Era înspăimântător când am aterizat noi la București. Eram neliniștit de faptul că mai erau baricade și tiruri de armă pe stradă. Fereastra mea de la Hotelul Intercontinental avea o gaură de glonț!
Mai erau urme de gloanțe pe perete. Era un haos extraordinar. Nu știam ce înseamnă să fii într-o țară care nu mai are Guvern, în care legea nu se mai aplică. Am participat la toate manifestările publice și am plecat. Asta face un om care nu este liber! Eram atras de o anumită persoană frumoasă atunci și am preferat să fiu lângă ea decât pe stradă. Menționez asta pentru că este important, prioritățile mele erau confuze și caut să le clarific acum. Fratele meu, Nicolae, a rămas, împreună cu soția sa, și a fost o perioadă în care fratele meu, care a avut o relație mai grea, mai dificilă cu tatăl nostru, a reușit atunci să sudeze această relație. Și astfel că au ajuns la un acord: el, Nicolae, să se ocupe de afacerile familiei și de campania electorală din 1990, deși fratele meu nu avea habar de așa ceva, iar Ion Rațiu să se ocupe de politică.
Acesta a fost acordul de atunci, apoi am avut noi mai multe înțelegeri între noi. Într-un sens, rămâne valabil și azi: fratele meu conduce firmele familiei și asigură veniturile necesare fundației de aici, din țară, inclusiv bursele, și aspectul politic acum este o gaură care așteaptă pe cineva. Noi, între timp, am decis să facem tot ce putem ca lăsământul lui Ion Rațiu să rămână cât se poate de clar. De exemplu, cum ar fi reacționat Ion Rațiu la situația din lumea de azi? Foarte interesantă întrebare!
1990. A ratat președinția țării
Ion Augustin Nicolae Rațiu s-a născut pe 6 iunie 1917, la Turda, și a murit pe 17 ianuarie 2000, la Londra. Este descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.
A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai. În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea. La 29 noiembrie 1940, la câteva săptămâni după instaurarea Statului Național-Legionar, a fost fondat Comitetul Național Român, iar Ion Rațiu a făcut parte din conducerea organizației. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge.
Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit.
Ion Raţiu, liderul ales al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, a fost cea mai puternică şi consistentă voce a opoziţiei împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Jurnalist de presă și radio, autor al multor volume, Ion Rațiu a fost și un om de afaceri de succes în domeniul transporturilor maritime și imobiliare. În acelaşi timp, a oferit susţinere multor persoane care se refugiau din faţa dictaturii lui Nicolae Ceauşescu și s-a dedicat luptei împotriva comunismului, având contribuţii regulate la serviciul român al BBC, Radio Europa Liberă și Vocea Americii. În 1957, a publicat „Policy for the West“, o carte de mare succes, prin care a criticat atitudinea Occidentului față de Uniunea Sovietică și comunism. În 1975, anul în care a publicat „Contemporary Romania“, Ion Rațiu a decis să-și dedice toată energia luptei pentru o Românie liberă, democratică.
După 50 de ani în exil, Ion Raţiu s-a întors acasă în 1990 şi a candidat la alegerile prezidenţiale. Cu toate că a intrat în Parlament, servindu-şi cu devotament ţara timp de zece ani, insuccesul său în alegerile prezidenţiale a dezamăgit pe mulţi. Chiar și în ziua de azi, mulți români își amintesc de el cu simpatie, numindu-l „cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut“.
