„Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu, ne aflăm în studiourile Televiziunii. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată şi cu studenţime şi cu oamenii pe care îi vedeţi şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul. (…) Suntem emoţionaţi, obosiţi, şi dorim ca tot poporul român care a luptat cu arma în mână, în sensul că a avut în suflet acea suflare divină a lui Dumnezeu şi a răbdării poporului român care, în sfârşit, s-a rupt, să putem asculta cuvintele lui Mircea Dinescu care vor fi purtătorii geniului românesc peste timp.” Astfel sunau cuvintele lui Ion Caramitru în ziua de 22 decembrie, în studioul 4 al Televiziunii, înainte ca la TVR să se anunţe căderea regimului Ceauşescu.
La doar câteva zile înainte de împlinirea a 21 de ani de la Revoluţie, Ion Caramitru vorbeşte despre momentele pe care le-a trăit în zilele de 20, 21 şi 22 decembrie, consideră că judecata soţilor Ceauşescu a fost „o prostie fără margini”, admite că este dezamăgit de felul în care a fost construită democraţia şi îşi aduce aminte de cenzura „violentă şi în amănunt” din teatru şi cinematografie.
Când aţi auzit de primul miting anticeauşist de la Iaşi, din 14 decembrie, apoi de primele arestări din Timişoara, v-aţi gândit că se va ajunge la o revoluţie sau erau doar nişte mişcări de masă ce urmau să fie înăbuşite?
Ion Caramitru: Nu neapărat. Să ne amintim că aveam veşti despre căderea regimurilor comuniste din celelalte ţări din bloc. Înainte de Timişoara căzuse sistemul din Bulgaria, iar România rămăsese ultimul bastion comunist. Ştiam, intuiam, bănuiam că la noi nu se va întâmpla paşnic, cum a fost dincolo, de Catifea cum s-a numit, şi probabil lucrurile vor lua o întorsătură dură. În noaptea de 20 spre 21 decembrie când la Europa Liberă s-au transmis ore de materiale înregistrate cu ce se întâmplase la Timişoara cu zgomotele de arme şi cu comentarii mi-am dat seama că lucrul a început şi că e ireversibil. Ireversibil şi în sensul că nu exista ieşire pentru Ceauşescu, nu mai avea sprijin. Sistemul comunist s-a bazat pe tutela Uniunii Sovietice şi pe întreţinerea blocului ţărilor comuniste în asocierea asta internaţională, odată ce lucrurile se duceau în jos pe principiul domino-ului, lucrul devenea ireversibil.
Sigur că spaima tuturor era că vor muri oameni, şi chiar aşa s-a întâmplat, iar după capturarea lui Ceauşescu şi până la arestarea lui au murit mai mulţi oameni decât până atunci.
Oamenii naivi au crezut că la ultimul congres al PCR, Ceauşescu îşi va da demisia, dar nu a făcut-o şi mai mult de atât, în jurul lui s-a făcut un zid de sprijin cu ceilalţi membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR. Şi l-au sprijinit până în ultimul moment.
Care a fost declicul declanşării revoluţiei?
I.C.: A fost în primul rând gafa lui monumentală (n.r. – Ceauşescu) de a organiza mitingul acela din 21, pe fondul de nemulţumiri, pe informaţiile pe care toată lumea le primea despre ce se întâmplă în jur, în celelalte ţări. Pe fondul acela îngrozitor de nemulţumiri care domina în acel moment, să aduni mii de oameni într-un miting de solidaritate e un gest sinucigaş. În prostia lui, ori a făcut-o din proprie iniţiativă, ori a fost împins către asta, speculându-se prostia lui până la urmă. Acolo s-a întâmplat.
Mai e un semn, aş putea să-l numesc ceresc. Faptul că în acele zile temperatura s-a ameliorat, s-a încălzit cu aproape 20 de grade. Cu o săptămână în urmă aveam la Bucureşti -10°C sau -12°C, or în zilele de 21-22 decembrie au fost +12°C. Imaginaţi-vă, la temperatura aceea nu mai era nevoie să se tragă, puneau pe oameni tunurile cu apă. A fost un lucru extrem de important pentru curajul oamenilor de a ieşi în stradă.
De ce nu au avut curajul să iasă mai devreme?
I.C.: S-au mai răsculat, parţial, pe ici pe colo. Să nu uităm că românii au o rezistenţă foarte mare la suferinţă, sunt în stare să reziste şi sute de ani. Dar aici teroarea era atât de bine organizată. Acum că tot am deschis dosarele de securitate, mai mult sau mai puţin, am văzut cum eram urmăriţi zi de zi, ceas de ceas, teroarea se simţea din aer. Teama de celălalt, teama de a-i spune că tu vrei să faci ceva şi multe, multe amănunte, care sunt elementele fundamentale ale unui sistem poliţienesc, un sistem securistic, cum era la noi, au făcut ca foarte mulţi oameni de curaj să mai aştepte. A fost nevoie de o mişcare de mase ca să-şi învingă frica.
Ce făceaţi pe 21 decembrie când au început să se tragă primele focuri împotriva manifestanţilor din Bucureşti? Unde eraţi?
I.C.: În 20 decembrie eram la Cluj. Să ne amintim că era anul 1989, legat puternic de numele lui Eminescu, se împlineau 100 de ani de la moartea lui şi au fost manifestări pe tot parcursul anului. Eu primisem o invitaţie din partea unei catedre de la o universitate din Cluj să fac o întâlnire cu studenţii pe tema Eminescu.
Am tot amânat, am tot amânat, trecea anul şi am revenit asupra datei, pentru că iniţial trebuia să merg în vară, dar în vară nu am putut şi am stabilit ziua de 20. Am ajuns acolo. De la Timişoara la Bucureşti ajunseseră foarte puţine veşti. Am aterizat la ora prânzului, am mers pentru o zi. Am fost aşteptat de profesorii care mă invitaseră şi de un şofer care tocmai venise de la Timişoara.
Pe drumul de la aeroport până la hotelul unde am stat o noapte, omul ne-a povestit cu lux de amănunte ce era la Timişoara. După care a trebuit să mergem la rectorul universităţii care anulase, conform ordinelor primite, orice întâlniri cu mai multă lume. Eu l-am convins să ne lase să facem întâlnirea despre Eminescu, am făcut-o, a fost o întâlnire dominată de atmosfera momentului.
Apoi, m-am întors la hotel şi în noaptea aceea am auzit reportajele la care făceam referire la început, la radioul din camera hotelului Continental. Nu am dormit nici un minut, eram înnebunit să ajung la Bucureşti. Întâmplarea a făcut ca zborul Tarom, spre Bucureşti, de dimineaţă, să aibă loc. Zborul de prânz a fost anulat. Dacă aveam bilet la al doilea avion, nu mai ajungeam. Am ajuns la aeroportul Băneasa, am auzit discursul lui Ceauşescu din piaţă, la difuzoarele aeroportului.
Am mers să-mi iau maşina pe care o lăsasem în parcare, am pus şi acolo radioul, a trebuit să schimb un cauciuc care era pe jantă. La un moment dat s-a întrerupt emisiunea, am crezut că nu mai am baterii, de fapt era întreruperea care s-a petrecut în piaţă. Am plecat cu maşina din aeroport, când am făcut la stânga spre oraş, dinspre Otopeni veneau în mare goană trei autocare cu uslaşi. M-am pus în coada lor.
Am văzut când au ajuns în Piaţa Victoriei că s-au despărţit, unul a luat-o spre Calea Victoriei, unul spre Ana Ipătescu şi unul la stânga, spre Dorobanţi. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Am condus în cea mai mare viteză posibilă, eu stau la Piaţa Romană, lângă ASE-ul vechi. Am intrat în casa unde stau, un bloc cu trei etaje, m-am schimbat rapid, mi-am pus ceva uşor şi am dat să ies. Maică-mea nu m-a lăsat, a fost o mică dispută acolo cu soţia mea care era însărcinată. Nu am ajuns acasă trei zile. Asta se întâmpla pe 21. Eu am fost cel mai mult timp în zona din dreptul magazinului Eva.
După ora 13:00-14:00, la Eva deja se făcuse o baricadă de TAB-uri cu soldaţi şi cu securişti în uniformă şi civil. Era după discursul lui Ceauşescu. Lumea umbla pe străzi. Am stat, am făcut agitaţie cât am putut, mai ales cu tinerii care mă înconjuraseră, încercam să convingem oamenii să nu plece, să rămână locului. Au rămas mulţi, alţii au fugit. Erau şi oameni de la securitate care încercau să ne îndepărteze de acolo.
Pe la ora 20:00 au venit uslaşi care au blocat Piaţa Romană, după aceea s-au retras, apoi a început o vânătoare de oameni. Peste noapte a trebuit să fug în blocul cu cinematograful care aparţine Uniunii Cineaştilor. M-am mutat din apartament în apartament, la nişte cunoştinţe.
Apoi, am ieşit din nou. Spre dimineaţă, când a început să meargă metroul, din gura metroului ieşeau oameni pe care îi chemam şi vorbeam cu ei. S-au dus, s-au întors cu pancarte, s-a populat masiv zona care avea multe instituţii de proiectare, sute de oameni munceau acolo.
Ce le spuneaţi oamenilor?
I.C.: Că s-a terminat, că Ceauşescu trebuie să dispară, că el şi comunismul nu au ce căuta în România. Oamenii erau toţi supraexcitaţi, toată lumea gândea cam acelaşi lucru. Desigur, fiecare se întorcea sau nu, depinde de nivelul de teamă care-l domina.
La ora 10:00 am dat telefon acasă şi am aflat de la mama şi de la soţia mea că la televizor Ceauşescu face un comunicat important. Le-am rugat să pună receptorul la televizor, am auzit că generalul Milea s-ar fi sinucis şi că se declanşează starea de necesitate. Am fugit la un maior care era la comanda celor trei TAB-uri care blocau artera, i-am spus, el n-a crezut.
A coborât în TAB, a telefonat, probabil, a aflat şi a ieşit plângând, spunând că nu mai are ce să facă, nu mai are de la cine primi ordine şi a zis că se pune la dispoziţia mea. Şi i-am zis să mergem la Televiziune. Şi am plecat, lumea s-a îmbrăţişat cu militarii. S-a plecat din zona Pieţei Romană, pe Ana Ipătescu, spre Televiziune.
În dreptul Hotelului Minerva au apărut trei aparate de zbor, două elicoptere aidoma albe şi o avionetă, care s-au învârtit deasupra noastră şi au aruncat manifeste pro-Ceauşescu. Lumea i-a huiduit şi am mers mai departe. Când am ajuns în piaţa Charles De Gaulle, aşa cum se numeşte acum, TAB-urile s-au retras la garnizoană, au primit ordin să plece, şi noi am intrat în Televiziune.
Care era atmosfera la TVR?
I.C: Atmosfera era incendiară. Curtea era deja plină de manifestanţi. Ne-au făcut culoar, am intrat în studioul 4 unde m-am întâlnit şi cu Mircea Dinescu care venise pe altă parte. Eu îl cunoşteam dinainte dar nu am fost împreună, ne-am întâlnit în studioul 4.
Aţi fost alături de Mircea Dinescu la TVR, aţi fost vocile care au anunţat căderea regimului Ceauşescu. Ce aţi simţit atunci? Putem să o numim o revoluţie culturală?
I.C: La ora aceea, când noi anunţam asta, Ceauşescu era liber. Încă zbura spre o destinaţie necunoscută pentru toată lumea. Nimeni nu ştia dacă se va întoarce sau nu, dacă va avea sprijinul securităţii, armatei. Eram, mai mult sau mai puţin, sinucigaşi în povestea asta. De altfel, lucrul care nu s-a speculat încă îndeajuns este că după intrarea în studioul 4 şi până la deschiderea emisiei ni s-a spus că nu se poate emite pentru că nu există energie.
L-am îndemnat pe Mircea Dinescu să scrie un discurs, pentru că el era omul de condei acolo. Am aflat un an mai târziu, când a avut loc inaugurarea serialului Televiziunii, „Revoluţia în direct”, că studioul 4 a fost filmat în secret la comanda celor din regie, unde era Securitatea care a cerut să fim filmaţi. Deci pentru asta au avut energie! Mai mult decât atât, unul din cameramani, care acum e la Timişoara, mi-a povestit că a primit ordin în cască nu numai să filmeze şi în faţă, dar să întoarcă camera la 180° şi să filmeze şi ce are în spate. Noi eram filmaţi în momentul în care Ceauşescu era liber, se juca acolo la două capete. Dacă se întorcea Ceauşescu, noi eram dovediţi! Puteam fi împuşcaţi la primul colţ de stradă. Era stare de necesitate. Cum Ceauşescu nu s-a întors, securiştii respectivi au devenit posesori de certificate de revoluţionari.
Soţii Ceauşescu chiar trebuiau împuşcaţi? Judecata a fost corectă?
I.C: Judecata a fost o prostie fără margini. Nici eu şi nici Mircea Dinescu nu am ştiut ce se întâmplă. Între 22 noaptea spre 23 dimineaţa şi 25 după-amiaza noi nu am fost contactaţi deloc. Afară se auzeau arme care trag. Eu l-am sunat pe Mircea şi i-am spus că se întâmplă ceva, ori au fost arestaţi şi or să ne ia şi pe noi în curând, că e ceva în neregulă.
Ne-am dus la Comitetul Central şi nu am găsit pe nimeni acolo, toţi erau la Marele Stat Major. Am mers acolo ca să aflăm că Ceauşescu a fost capturat, judecat, condamnat şi executat. Dacă ţineţi minte, Ceauşescu a fost capturat în 22, după-amiaza devreme, dar lucrul acesta nu s-a anunţat. S-a speculat ambiguitatea ca să-şi facă loc noii, viitorii conducători ai statului român, care nu erau alţii decât tot comunişti. A trebuit întreţinută teama şi apoi speculată ideea că nu mai trebuie să mai moară oameni şi că trebuie, cu ocazia aceasta, să se facă procesul. Ceauşescu trebuia să dispară, asta era o chestie sine qua non.
Dacă vreţi o oarecare justificare a acestui proces, dar nu a modului în care a fost făcut, este faptul că starea de necesitate pe care el a anunţat-o pe 22, la ora 10, funcţiona încă, ea nu fusese anulată. Starea de necesitate este o stare de război. Într-o situaţie ca aceasta, toate lucrurile se simplifică, judecăţile sunt făcute în tribunale militare, execuţiile sunt mai justificate ş.a.m.d. Numai că aici s-a petrecut o gafă istorică.
Am asistat la o discuţie între Corneliu Coposu şi Iliescu, în care Coposu îi reproşa că l-a judecat aşa şi l-a executat aşa, spunându-i că va purta tinicheaua asta, de coadă, toată viaţa lui. Iliescu i-a spus atunci: „Dar ce ar fi trebuit să fac?”. Coposu i-a spus să-l fi lăsat liber, în popor. Ideea lui Coposu era că Ceauşescu trebuia să moară, pentru că se făcea vinovat de crime impardonabile, iar cu alte cuvinte ar fi trebuit pedepsit, linşat de popor.
Cum era viaţa artiştilor înainte de’89?
I.C.: Cenzura era violentă şi în amănunt. Cel mai puternic a funcţionat în film, pentru că era mai simplu. Degeaba erau aprobate scenarii şi erau controlate filmările. Dacă nu convenea, se punea mâna pe foarfecă şi se tăia din peliculă. La teatru, lucrurile erau puţin mai complicate. De regulă se câştigau mici-mari pariuri, plecând de la clasici.
A fost şi cazul spectacolului Hamlet, pe care l-am făcut şi care a scăpat miraculos după un an şi jumătate de vizionări cu comisii ideologice. Brusc, i s-a dat drumul aşa cum îl făcusem. Nu voiau să se audă că se opreşte, oficial în România, Shakespeare şi Hamlet. Asta şi pentru că eu personal, dar şi altă lume, am spus că dacă nu se joacă aşa, nu-l mai jucăm, dar vom face cunoscut în lume că România a oprit Shakespeare şi Hamlet ş.a.m.d.
Eram pregătit cu o scrisoare, pe care să o trimit. De fapt am spus că am trimis-o, dar nu o trimisesem încă. Teatrul devenise singura zonă unde oamenii puteau veni la diferite spectacole să se alimenteze cu oxigen, să traiască o oră, două, trei, într-o atmosferă de libertate a gândului, de speranţă. În rest, eram toţi urmăriţi ca şi ceilalţi. De nenumăraţi artişti aflu acum că au fost informatori, nu aveam voie să circulăm în lume. Ultimul turneu important a fost în 1979, au fost zece ani de arest la domiciliu pentru teatrul românesc.
Există un spectacol pe care aţi dorit să-l faceţi înainte de ’89 şi nu aţi putut?
I.C: Da. Am tradus o piesă pe care am vrut să o fac la Teatrul Bulandra şi care se cheamă „Scene dintr-o execuţie”, pe care am redenumit-o „Tabloul” ca să nu sune titlul prea aluziv.
Este o piesă scrisă de un scriitor englez, Howard Barker, care vorbeşte de relaţia artistului cu puterea. Mai precis, se petrece în Veneţia perioadei când flota veneţiană învinsese flota otomană la Lepanto. Era în perioada pre-renascentistă. Şeful bisericii catolice şi dogele Veneţiei decid să se facă un mare tablou care să se reprezinte această victorie. Dau comanda unei pictoriţe neconformiste, dar care e cea mai talentată. Femeia nu pictează ce vrea puterea, ci cum simte ea, iar tabloul nu mai iese cum ar fi vrut ei şi începe o mare luptă, ea este condamnată. Tabloului i se dusese buhul, lumea vroia să-l vadă. Ei decid că dacă îl distrug, mai rău fac şi ca să demonetizeze această operă de artă o expun într-o galerie şi îi adaugă nişte aşa-zişi specialişti care să o explice publicului, demonetizând-o.
Cenzorii de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu au acceptat intrarea piesei în repertoriu.
Referitor la viaţa culturală… cum a schimbat-o revoluţia?
I.C: Cenzura a dispărut, viaţa culturală a avut vreo doi ani de sincopă gravă, cel puţin pentru teatru. Viaţa în teatru s-a „spart”. O bună parte din repertoriu nu a mai putut fi jucată pentru că nu mai corespundea noii destinaţii sociale. Lumea nu mai venea la teatru pentru că tot ce se întâmpla în afara lui era mai spectaculos, viaţa bătea arta. Parlamentul provizoriu, emisiunile de televiziune până dimineaţa, mişcările stradale, atât de multe evenimente care erau infinit mai interesante decât orice speculaţie teatrală. Apoi, încet-încet, teatrul şi-a revenit şi astăzi lumea umple sălile.
Dacă ar veni un puşti născut după Revoluţie şi v-ar întreba ce s-a întâmplat în decembrie 1989, ce i-aţi spune?
I.C: Demult am făcut o glumă amară. Am spus că revoluţia la care am participat eu n-a reuşit şi cea la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit. Mai precis, eu am participat la o revoluţie anti-comunistă, profund anti-comunistă, care n-a reuşit. Cealaltă care a readus comuniştii la putere, înlăturându-l doar pe Ceauşescu, a reuşit.
Nu aveţi certificat de revoluţionar. De ce?
I.C: Nu am, am fost împotriva legii care a introdus această calitate. Vă întreb, cei care am ieşit pe stradă am ieşit ca să fim scutiţi de impozite şi să primim spaţii comerciale sau să obţinem libertatea? Am obţinut-o şi am scăpat nevătămaţi, n-am avut nici o zgârietură. Pentru ce ar fi nevoie să primim pentru asta compensaţii materiale? A, cei răniţi şi familiile celor dispăruţi, fără doar şi poate. Asta a fost teoria mea şi am mers cu ea până în pânzele albe. După părerea mea, peste 75% dintre cei care au certificate nici măcar nu au ieşit în stradă. Sunt escrocii acestei legi, ca dovadă zecile de organizaţii.
Sunteţi dezamăgit de ce a urmat după revoluţie?
I.C: Foarte dezamăgit. Asta apropo de construcţia noii democraţii. Libertatea de mişcare şi de expresie rămân în picioare, dar şi acestea au creat monştri. Ca dovadă, publicaţiile şi emisiunile de televiziune de calitate suburbană.
Daţi-mi trei motive pentru care aţi fi mulţumit că revoluţia a avut loc.
I.C: În primul rând că am scăpat de comunism ca ideologie şi că am obţinut libertatea de a spune ce gândim. Apoi, prin forţa lucrurilor obţinute greu, reîntoarcerea României în Europa şi recunoaşterea ţării ca fiind una de sorginte europeană cu o identitate specifică care contribuie la identitatea culturală europeană per ansamblu. Şi, desigur, cu toate relele care bântuie în societatea românească, cu problema ţiganilor, corupţia, justiţia şi atâtea altele, dar cel puţin teoretic lucrurile au intrat pe un făgaş normal.
În comparaţie cu celelalte puteri din fostul bloc comunist, România a rămas puţin în urmă… şi social, şi economic. Unde am greşit?
I.C: Am greşit avându-l pe Iliescu ca preşedinte şi prin el, la putere, fostele cadre comuniste de rangul II şi III care n-au urmărit altceva decât să se îmbogăţească, să închidă România, să amâne reformele, apoi să privatizeze bunurile spre propriile lor interese. Ne-am pomenit că cei mai ortodocşi comunişti de ieri sunt cei mai sălbatici capitalişti de astăzi.
Şi faptul că a fost întreţinută atmosfera anti-monarhică care ar fi putut să fie singura soluţie viabilă pentru România.
