Cariera de numai cinci ani a judecătorului de instrucţie Mihai Drosu (41 de ani), de la
Judecătoria Buiucani din Chişinău, s-a încheiat brusc, pe 2 februarie anul acesta, după ce magistratului i-a fost refuzată prelungirea mandatului. Motivul are legătură directă cu deplasarea lui Mihai Drosu, anul trecut, îmbrăcat în robă şi însoţit de un grefier, la Comisariatul General de Poliţie, unde a judecat „la minut” 11 tineri arestaţi după protestele anticomuniste din 7 aprilie 2009. Sensul în care puştii, trecuţi puţin de 20 de ani, trebuiau judecaţi de domnul Drosu reieşea clar din cel puţin una dintre declaraţiile pline de venin ale preşedintelui Vladimir Voronin, care-i caracteriza atunci pe opozanţii săi drept „o mână de fascişti beţi de furie (care) încearcă să comită o lovitură de stat”.
Cum a început pentru dum¬neavoastră ziua în care v-aţi deplassat la comisariat?
Mihai Drosu: Mă aflam la serviciu, la Judecătoria Buiucani, ca în orice altă zi, când mi-au fost înaintate demersurile de către procurorul sectorului privind aplicarea măsurilor preventive pentru persoanele reţinute şi privind deplasarea la Comisariatul General de Poliţie. Am examinat demersul şi l-am considerat legal. Demersurile au trecut prin cancelaria judecătoriei, unde au fost vizate de preşedinte. Dar decizia de a mă deplasa la comisariat mi-a aparţinut.
Cum a motivat procurorul necesitatea deplasării dumneavoastră la comisariat?
M.D.: Cererea era în legătură cu numărul mare de persoane reţinute şi cu imposibilitatea organelor de a le escorta în sala de judecată. Fiecare reţinut trebuie să fie escortat de cel puţin două persoane. Şi, cum acolo erau sute de reţinuţi, sigur că nu puteau asigura aducerea lor la instanţă.
Au primit şi alţi colegi această „invitaţie” la comisariate?
M.D.: Au mai fost doi judecători de la noi de la judecătorie, Dorin Popovici (botezat de presa din Republica Moldova „Judecătorul din Iad” ) şi Mihai Deaconu.
Aţi mai judecat în afara sălii?
M.D.: Doar în penitenciare, pentru condamnaţi, pe eliberări condiţionate. Întotdeauna judecătorii se deplasau şi se deplasează în penitenciare. Reţinuţi, condamnaţi, subiectul e acelaşi. Noi examinăm cererile şi demersurile şi ne deplasăm la penitenciare. Iarăşi apare întrebarea cum să-i escortezi la sala de judecată.
Povestiţi-ne ce s-a întâmplat la comisariat.
M.D.: Ce să se întâmple? Pe la ora 12.00 m-am deplasat la comisariat. Acolo mă aşteptau procurorii care au înaintat demersurile.
Aţi purtat roba?
M.D.: Sigur că da, am luat-o. Am intrat într-un birou la etajul doi, unde aveam computatorul (computerul – n.r.), împreună cu grefierul. Am purces la exa¬minarea cazurilor. Trebuiau să fie prezenţi procurorul, obli¬gatoriu apărătorul, iar escorta aducea câte un reţinut şi se exa¬mina demersul în legătură cu fiecare în parte.
Avocaţii celor reţinuţi erau aleşi sau din oficiu?
M.D.: Eu am examinat 11 demersuri. Erau trei avocaţi din oficiu şi doi avocaţi aleşi. Cei trei reprezentau mai mulţi reţinuţi.
Cât dura un proces?
M.D.: Păi cât… Procurorul susţinea demersul timp de 10-15 minute şi mai departe durau pledoariile. La vreo jumătate de oră pentru fiecare caz.
E puţin sau mult faţă de un proces obişnuit?
M.D.: E aceeaşi durată. Diferă de la caz la caz.
În zilele obişnuite, câte procese aveţi în sala de judecată?
M.D.: De obicei, cinci. Ziua aceea însă a fost o excepţie, nu pot să spun că în fiecare zi aveam nouă sau zece.
De ce erau acuzaţi cei 11 reţinuţi pe care i-aţi judecat dumneavoastră?
M.D.: Nouă erau bănuiţi de huliganism şi devastare, doi de organizarea dezordinilor în masă.
Aţi observat pe ei vânătăi, urme de sânge pe haine sau alte semne că ar fi fost bătuţi?
M.D.: N-am văzut urme de sânge sau că ar fi fost maltrataţi. Nu s-o plâns vreunul. Erau speriaţi, erau de vârste tinere, studenţi de 21-22 de ani. Se vedea pe dânşii că erau speriaţi. Dar nu urme de sânge sau altceva. Noi (n.r. – judecătorii) ştiam unde am venit şi de ce am venit şi nu aveam să trecem cu vederea aşa lucruri.
Mai ţineţi minte figurile celor pe care i-aţi judecat acolo?
M.D.: Am memorizat unu’-doi. Nu-i mai ştiu pe toţi.
Care erau probele procurorilor?
M.D.: Majoritatea bănuiţilor de jaf au fost reţinuţi în flagrant, în sensul că erau mărturiile bănuiţilor, dumnealor recunoşteau. Spuneau că au văzut un computator aruncat pe stradă, de exemplu, sau un televizor şi l-au luat. De genul ăsta.
Noi (n.r. – judecătorii de instrucţie) suntem puşi într-aşa o situaţie, când e vorba de măsuri preventive, că procurorul nu trebuie să se adâncească tare în probe, ca a¬tare. Dacă sunt temeiuri rezonabile că a săvârşit o infracţiune, se aplică măsura reţinerii preventive.
Este posibil ca aceste mărturii să fi fost scrise sub ameninţare?
M.D.: Nu ştiu asta, nu a zis nici unul aşa ceva.
Dar în cazul celor învinuiţi?
M.D: Majoritatea probelor erau declaraţii ale altora. Eu nu pot să spun că aceştia (n.r. – semnatarii declaraţiilor împotriva protestatarilor) erau sau nu nişte pionieri ai poliţiştilor, ca să zicem aşa.
La ce vă referiţi când spuneţi „pionieri” ai poliţiştilor?
M.D.: Se zice, se bănuieşte că puteau recurge şi la aşa ceva, adică să ia un om de-al lor care nu are statut de poliţist, dar e omul lor, şi i se ia declaraţie. Şi el spune: „Am văzut omul ăsta când arunca cu pietre şi striga şi avea în mână nu ştiu ce şi instiga”. Erau astfel de declaraţii. Nu pot să dau asociere, că n-am dreptul ăsta, dacă e martor de bună-credinţă sau dacă este omul lor.
Deci v-aţi gândit atunci, în timpul proceselor, că era posibil ca unele dintre acele declaraţii să fi fost mincinoase…
M.D.: Nu pot să spun aşa ceva. Este declaraţia şi atât. Mai mult, eu nu trebuie să stabilesc. E treaba organelor de urmărire penală.
Din cei 11, ştiţi care dintre ei mai are dosar acum?
M.D.: Am văzut la televizor că a încetat urmărirea penală împotriva lor.
Au fost judecători în Chişinău care au refuzat să treacă pragul comisariatelor?
M.D.: Pare-mi-se că a fost unul. Dar cred că avea procese pe rol. În total, au fost şapte sau opt judecători care au judecat în comisariate.
Regretaţi decizia de a merge în comisariat?
M.D.: Deplasarea noastră a fost argumentată de factorii momentului: au fost incendiate, au fost devastate edificiile. În cazul în care acceptam să examinăm cazurile în incinta judecătoriilor, nu ştiu cine avea să ne asigure nouă inte¬gritatea. Cine poate spune că ce s-a întâmplat la Preşedinţie şi la Parlament nu se putea întâmpla şi la judecătorii? Nimeni nu ne asigura nouă securitatea.
Avem o singură doamnă la pază, care, trebuie să recunoaştem, ce poate face? Apoi, nu se putea asigura escorta. Din motive de securitate, eu am considerat întemeiat demersul procurorului. Deci care este problema?
Consideraţi că aţi încălcat în vreun fel drepturile celor reţinuţi?
M.D.: Consider că nu.
„Procesul a durat 10-15 minute”
Studentul Ion Noroc (foto), de 21 de ani, participant la protestele din 7 aprilie 2009 de la Chişinău, a fost unul dintre cei 11 tineri judecaţi la foc automat de judecătorul Drosu, într-un comisariat de poliţie. Pentru Ion Noroc, acuzat de devastare şi uzurpare a puterii de stat, procurorii au solicitat arestarea preventivă pe o perioadă de 30 de zile. Potrivit tânărului, judecătorul a aprobat cererea în cel mult 15 minute, şi nu într-o jumătate de oră, cum declară Mihai Drosu în interviul acordat RL.
„Eram eu, avocatul, procurorul, judecătorul şi grefierul. Mi-a dat 30 de zile de arest. Tot procesul a durat 10-15 minute. Noi stăteam înşiraţi pe coridoare, cu faţa la pe¬rete, înainte de a intra la judecător”, povesteşte Ion Noroc.
