„Il priveam si il uram, dar totodata reprezenta principiul sperantei”

De fapt, zidul Berlinului ar trebui numit „zidurile” Berlinului. Pe de o parte, pentru ca din ziua debutului constructiei, 13 august 1961, a fost in permanenta extins, largit, consolidat si retrasat, astfel incat reunea, in final, mai multe „generatii” de ziduri, iar pe de alta pentru ca era format din mai multe randuri, concentrice, de bariere – beton, sarma ghimpata, sant de protectie si zona „strict interzisa”, devenita „zona mortii”.
Zilele trecute s-au implinit 45 de ani de la ridicarea acestui simbol sumbru, timp de aproape 29 de ani, al divizarii Germaniei si al razboiului rece.

Fatidica vara 1961

„Trebuie sa admitem, tovarasi, ca inca nu am reusit sa convingem populatia de avantajele politicii duse de fortele muncitoresti si ale taranimii.” Avertismentul, rostit in 1961, ii apartine fostului secretar general al Partidului Socialist Unitar German (SED) Walter Ulbricht, fiind repetat de stalinistul-sef german cu ocazia mai multor sedinte ale Comitetului Central al SED. Tovarasii se reuneau mai putin de voie, ci de nevoie, pentru a analiza lipsa de entuziasm a cetatenilor noii Republici Democrate Germane fata de idealurile bolsevice. Amplele campanii de propaganda se dovedisera de prisos, germanii din Est saturandu-se rapid de presiuni politice si mizerie economica. De la infiintarea RDG, pe 7 octombrie 1949, aproape trei milioane de oameni fugisera in Vest, iar republica se trezise ramasa practic fara elite intelectuale.
Vara acelui an a reprezentat apogeul – serviciile secrete raportasera alti aproape 200.000 de transfugi. Zvonurile despre o iminenta inchidere a granitelor se amplificasera, determinandu-l pe Ulbricht sa ia pozitie. Astfel, in cadrul unei conferinte de presa sustinute pe 15 iunie, acesta raspundea unei ziariste vest-germane: „Sa inteleg ca in Germania de Vest exista oameni care isi doresc ca RDG sa mobilizeze muncitorii constructori din capitala in vederea ridicarii unui zid? (…) Aici, nimeni nu intentioneaza sa construiasca vreun zid!”.

„Val protector antifascist”

In seara zilei de 12 august 1961, programul postului public de televiziune al RDG era dedicat unui singur eveniment: oamenii muncii de la combinatul Rafena raportasera fabricarea unui milion de aparate tv. Concomitent cu prezentarea noii minuni tehnologice infaptuite de proletariat, armata, politia si numeroase „grupuri muncitoresti” treceau la executarea ordinului comandantului suprem de ridicare urgenta a zidului – Ulbricht obtinuse acordul lui Hrusciov.
In consecinta, la scurt timp dupa miezul noptii vehiculele aflate in preajma sectorului de frontiera erau intoarse din drum, iar primele unitati militare dotate cu armament greu treceau la ocuparea pozitiilor. Pana in zorii zilei de 13, celebrul „Alexander-Platz” din Berlin fusese intesat de tancuri, in timp ce genistii incheiau operatiunea izolarii sectorului cu sarma ghimpata si nenumarate bariere. Seful Statului Major din acea vreme, Erich Honecker, se falea, ulterior, in memoriile sale: „Am putut constata cu satisfactie ca nici un aspect esential n-a fost pierdut din vedere. (…) Stiam cu totii ca avem nevoie de acest val protector antifascist”. Comentariile nonsalante ale viitorului secretar general al CC al SED mai releva ca atat Hrusciov, cat si Ulbricht anticipasera reactia retinuta a aliatilor. Pornind de la ideea respectarii celor „Three Essentials” formulate de John Fitzgerald Kennedy pe 25 iulie 1961 (mentinerea, fara drept de apel, a statutului Berlinului de Vest; prezenta trupelor americane in oras; garantarea liberei circulatii dintre Berlinul de Vest si restul teritoriului Germaniei de Vest – incalcarea oricaruia dintre cele trei puncte echivaland cu o declaratie de razboi), construirea zidului de izolare a sectorului estic nu leza, ad literam, nici una din „essentials”. Socotelile Kremlinului au iesit, aliatii protestand vehement, dar limitandu-se la atacuri verbale, fie ele si de certa duritate.

Zidul, in cifre

In ansamblul sau, bastionul frontalier avea o lungime de 155 de kilometri, ingloband atat zidul propriu-zis, cat si fortificatiile periferice ridicate pentru impiedicarea oricarui „acces neautorizat” spre Vest, metropola de pe Spree fiind divizata pe o lungime de 43 de kilometri.
Placile din beton, ajunse de trista celebritate, aveau o inaltime de 3,60 metri si formau asa-numitul zid exterior, constituind unica parte vizibila pentru locuitorii vestici. Privita din Est, constructia prezenta o alta fata – cea a zidului interior. Fasia de pamant cuprinsa intre zidul exterior si cel interior constituia, in vremuri redegiste, „secret de stat” – nimeni nu stia ce orori ascundea. Abia dupa caderea zidului, germanii aveau sa vada cu ochii lor asa-numita „zona a mortii”. Latimea ei diferea in functie de locatie, cea medie era de 70 de metri, dar putea ajunge si pana la jumatate de kilometru.
In sectorul estic, zidul interior era multiplu protejat. Pana a ajunge la el, transfugul trebuia sa traverseze o fasie de nisip perfect netezit pentru a se vedea orice urme de pasi, apoi urma santul de protectie – capat de linie pentru acei soferi nesabuiti care ar fi incercat sa treaca in tromba la bordul unei masini. In fine, mai exista si un gard „de semnalizare”, dar, impotriva tuturor zvonurilor acelor vremuri, autoritatile estice nu au dispus minarea terenului.
Bastionul „antifascist” s-a dovedit o „distractie” scumpa, afectand permanent bugetul de stat si economia nationala. Initial, construirea zidului si a intaririlor aferente s-a ridicat, oficial, la 870 milioane de marci redegiste. Costurile anuale „de intretinere” constituiau un alt „secret de stat”, fiind greu apreciabile in prezent.

Metropola divizata

Berlinul fusese lovit drept in inima. Zidul diviza 192 de strazi, opt trasee de tramvaie rapide, patru de metrou si trei autostrazi. Pana si lacurile Berlinului au fost dotate cu bariere subacvatice.
Pe cand locuitorii vestici erau limitati la 14 cai de acces spre Est, berlinezii estici realizau izolarea lor completa – condamnati definitiv, generatie dupa generatie, la disperare. Exista un numar de imagini istorice zguduitoare despre dramele individuale petrecute in acele prime ore si zile dupa debutul constructiei: oameni din est sarind de la ferestrele apartamentelor lor situate la etaje superioare, in speranta aterizarii (si a supravietuirii) pe caldaramul vestic, fete insangerate ale celor ce invinsesera sarma ghimpata indiferenti la ranile suferite, graniceri din Est tasnind spre Vest intr-o fuga nebuna.

Mortii zidului

Sansele esticilor de a trece teferi de zid erau minime. Cele 302 turnuri de observatie erau dotate cu reflectoare ultraputernice, in plus granicerii redegisti dispuneau de 259 de echipe de caini. Paza noii frontiere era asigurata, zilnic, de cel putin 2.300 si pana la 12.000 de militari – in functie de tensiunile momentului.
Primele gloante au cazut pe 24 august 1961. Victima se numea Gunter Litfin. Avea 24 de ani. Executia poate cea mai oribila a avut loc pe 17 august 1962: granicerii estici deschideau focul asupra a doi tineri care incercau sa escaladeze zidul. Tentativa de evadare i-a reusit doar unuia, cel de-al doilea, Peter Fechter, 18 ani, a fost secerat de gloante. Imaginea ce atesta agonia – de peste o ora – a adolescentului aflat la doar cativa pasi distanta de libertate si a chipurilor incremenite ale militarilor vest-germani urmarind neputinciosi cum tanarul isi pierdea tot sangele a facut inconjurul lumii. Ultimele victime ale zidului s-au inregistrat pe 15 februarie 1989. Alti doi tineri, Chris Gueffroy si Christian Gaudian, isi riscau viata in schimbul libertatii – Gueffroy a fost impuscat mortal, iar Gaudian – grav ranit si ulterior condamnat pentru „parasirea frauduloasa a republicii”.
Procuratura germana a anchetat, pana in prezent, 270 de dosare ale „mortilor zidului”. Cei mai multi dintre ei erau tineri cu varste cuprinse intre 16 si 30 de ani. Numarul lor total ramane incert, dand nastere – chiar in ajunul comemorarii a 45 de ani de construirea bastionului – unei aprige polemici. Astfel, la sfarsitul saptamanii trecute Centrul de cercetari a istoriei contemporane din Potsdam si-a rectificat numarul initial de 226 de morti la 125, motivand ca unii transfugi considerati decedati au supravietuit totusi ranilor suferite, disparand apoi fie in Vest, fie in Est, ceea ce a intarziat rezultatele cercetarilor. Cifra a fost imediat contestata de mai multe asociatii pentru apararea victimelor, care avanseaza un numar de pana la o mie de morti. Indiferent de cifra dictata in final doar de istorie, „mortii zidului” reprezinta doar varful aisbergului nenumaratelor drame individuale, dat fiind ca RDG a condamnat, oficial, peste 100.000 de oameni la ani grei de puscarie – fie pe motiv de „parasire frauduloasa” a statului totalitar, fie pentru „inalta tradare”. Cat despre cei ajunsi in beciurile STASI din aceleasi considerente sau suspiciuni – aceste victime sunt, indubitabil, de ordinul milioanelor.

Caderea

Zidul Berlinului a existat aproape 29 de ani – constructia debutase in zorii zilei de 13 august 1961, iar daramarea sa oficiala a inceput pe 13 iunie 1990. „Caderea” propriu-zisa a avut insa loc in emotionanta noapte de 9 noiembrie 1989, in urma anuntului facut de un oficial al CC al SED despre ridicarea restrictiilor de calatorie „in strainatate, posibile, de-acum, fara indeplinirea criteriilor si aspectelor uzuale”.

Eroii – cunoscuti, anonimi, imaginari

Eroii caderii zidului Berlinului sunt cei care l-au cucerit. Fie prin moarte la picioarele sale, fie prin escaladarea sa – cel tarziu in feerica noapte de 9 noiembrie 1989.
Manualele de istorie consemneaza, desigur, autorii reunificarii tarii: presedintele SUA, Ronald Reagan, cel sovietic, Mihail Gorbaciov, cancelarul „reunificarii”, Helmut Kohl, si ministrul sau de Externe, Hans Dietrich Genscher.
Dincolo de acestia, mai exista si fel de fel de personaje hazlii, convinse ca au contribuit decisiv la cursul istoriei. Astfel, actorul si cantaretul american David Hasselhoff (cunoscut din serialul „Baywatch”) este de parere ca intreaga cadere a zidului Berlinului se datoreaza in buna parte cantecelului sau „I've Been Looking for Freedom”, lansat, intamplator spun producatorii, voit spune artistul, in ajunul evenimentului. An de an, Hasselhoff reia punctarea presupusului sau merit istoric prin intermediul diferitelor posturi tv, iar publicul german zambeste… si isi aminteste.

Dorul de zid

Acum, majoritatea germanilor regreta graba – fireasca, fie spus – cu care au inlaturat simbolul ce-i divizase atata vreme.
Berlinul zilelor noastre mai dispune doar de un numar infim de memoriale – comparativ cu lungimea, impactul si semnificatia sa. Turistii comozi pot comanda „suveniruri autentice”, adica bucatele ale zidului, prin intermediul caselor de licitatie electronice. Cei dispusi sa parcurga distante considerabile pot vizita insa cele cinci turnuri de observatie pastrate intacte sau pot porni in cautarea putinelor fragmente ale zidului expuse in diverse parti ale metropolei. Lungimea, insumata, a istoricelor fragmente este de sub trei kilometri – „nu ne-a mai ramas decat 4,4% din acest memento”, regreta istoricul Johannes Cramer de la Universitatea Tehnica din capitala Germaniei reunificate.
Vizitatorul se mai poate familiariza cu trecutul zbuciumat al orasului prin intermediul monumentelor dedicate victimelor zidului si/sau al celor 16 muzee „de frontiera”, dintre care cele mai cunoscute sunt situate la „Checkpoint Charlie”, „East-Side Gallery” langa celebra Gara de Est, Cimitirul Invalizilor, Leipziger Platz etc. In acest weekend, Berlinul a comemorat 45 de ani de la ridicarea zidului ce-i poarta numele. Au fost depuse numeroase jerbe in memoria celor care au pierit in cautarea libertatii. In 1989, libertatea, ceruta mai intai la Leipzig – „Wir sind das Volk”/Noi suntem poporul – a fost pecetluita la Berlin, propagandu-se rapid dincolo de granitele germane.
Intervievata de postul public tv ARD despre cele aproape trei decenii petrecute „fata in fata” cu zidul, o batranica din estul Berlinului, ce-si traise o buna parte din viata in imediata sa proximitate, a raspuns: „Il priveam si il uram. Dar acum realizez ca ne-a mai dat ceva: principiul sperantei”.