„Am ajuns ilegal din Coreea de Nord în China, iar la scurt timp după acest mare pas am reuşit să intru în contact cu un intermediar care activează într-una din reţelele de trafic de persoane care-i duc mai departe pe nord-coreeni în Sud. Însă planurile mi-au fost date peste cap, pentru că respectivul intermediar a decis altceva: să mă vândă.” Kim Su Kyung are acum 40 de ani şi poartă pe umeri o poveste de viaţă care s-ar încadra perfect nu în epoca anilor 2000, ci într-o lume rămasă cu multe secole în urmă.
În 2003, anul în care a avut prima tentativă de a scăpa din Coreea stalinistă, condusă de dictatorul Kim Jong Il (decedat la sfârşitul lui 2011), ştia că globul pământesc este alcătuit din şase ţări, iar foametea, frica şi violul în grup sunt nu doar ceva normal, ci şi trei dintre pilonii pe care era clădită societatea în care trăia. Prin urmare, le accepţi ca atare sau dispari.
În Coreea de Nord nu există graniţă între viaţa obişnuită şi calvar, iar dacă eşti femeie semni-ficaţia cuvântului Iad va depăşi barierele celei mai bolnave imaginaţii.
Aşa că, standardele fiind atât de înalte în societatea nord-coreeană, Kim Su Kyung şi-a dat la un moment dat seama că nu le va putea respecta la nesfârşit, iar traumatica revelaţie a venit în-tr-o bună zi sub forma unui viol în grup la care tânăra fusese supusă de câţiva militari cantonaţi la unitatea din oraşul natal.
În Raiul Ideilor Ciuce, bătaia, foametea şi violul nu îţi asigură statut de victimă, deci salvarea, dacă mai atârnă de ceva, acel c-eva e fuga. Fuga din Coreea de Nord.
Prin urmare, Kim a trecut -într-o noapte frontiera dintre -ţara natală şi China, doar că bine-făcătorul care ar fi trebuit să o ducă mai departe a hotărât că e bună de vânzare.
Şi, după cum ea însăşi povesteşte, bărbatul o plasează rapid pe piaţa neagră a mireselor care sunt măritate forţat cu fermieri chinezi – sănătoşi, dar burlaci, sau cu dizabilităţi – într-o ţară în care, conform statisticilor, aproa-pe 30 de milioane de bărbaţi îşi caută cu disperare neveste. Practic, vorbim de o piaţă similară celei de organe, în care nu există scrupule, nici drame personale, ci numai cerere, ofertă, „produse” din belşug şi mulţi, foarte mulţi furnizori.
Prin urmare, Kim Su Kyung este scoasă la vânzare de intermediarul care o preluase de la graniţa cu Coreea comunistă. Dar frumuseţea şi faptul că este -înaltă fac, în cele din urmă, ca tânăra de sub 30 de ani să aibă parte de un nou calvar. Un calvar care, la un moment dat şi paradoxal, îi dă, totuşi, speranţe: intermediarul încearcă, şi încearcă, şi încearcă să o vândă, dar degeaba. Şi face asta de 30 de ori, în cap, dar de fiecare dată fără succes.
Frumuseţea şi înălţimea o joacă pe fata aceasta ca la ruletă, pentru că îi menţin un preţ ridicat, pe care nici traficantul nu-l poate lăsa mai jos, ca să nu strice piaţa, şi nici ofertanţii nu-l plătesc, pentru că n-au cu ce.
„În final, bărbatul acela mi-a dat drumul. Mi-a spus să plec şi să mă descurc singură”, povesteşte acum Kim Su Kyung. Doar că speranţele care îi răsar din nou la momentul respectiv au o viaţă la fel de lungă precum lacrimile care-i dispar acum, discret, dar rapid, sub şerveţelul care nu mai are nici un centimetru pătrat capabil să le absoarbă.
Kim Su Kyung provine dintr-o familie care, în sistemul de caste din Coreea de Nord, se află pe poziţia cea mai de jos. Nu a avut voie să se mute la Phenian, pentru că tatăl este miner. Or, acest subgrup al clasei muncitoare nu avut niciodată, sub dinastia celor trei dictatori Kim, şanse să evolueze pe scara socială.
Evident, nu a fost vina fetei că tatăl lucra în mină, dar nici a părintelui. „Toată suferinţa familiei a început când s-a terminat războiul coreean. Atunci, sora tatălui meu, o femeie foarte frumoasă, a plecat în SUA cu un soldat american. În ţara mea, acest lucru înseamnă trădare, iar tata a fost trimis în mină. Apoi, şi noi, urmaşii lui, indiferent de calităţi, aveam să fim condamnaţi la o viaţă fără vise. Eu visam să studiez artele, dar pe de altă parte trebuia să accept că toate acestea vor rămâne vise.”
Kim alege, aşadar, să fugă. După ce traficantul incapabil să lase din preţ, dar şi să-l obţină, o eliberează, Kim Su Kyung rămâne în China, unde se angajează la negru, într-un bar deţinut de un poliţist influent pe plan local. În sinea ei, se simte în siguranţă, crezând că poliţistul pentru care lucrează nu avea cum să o reclame la poliţie pentru statutul ilegal pe care îl avea. Totodată, visează la agoniseala din acea leafă ca la ochii din cap, pentru că plănuieşte să achite taxa pentru o nouă tentativă de a trece din China în Coreea de Sud, un drum greu, dar şi extrem de costisitor.
Dar, o dată cu angajarea lui Kim, şi agentul cu pricina se simte mai sigur pe economiile pe care le va face, căci plănuieşte să nu-i plătească fetei salariul de mizerie pe care i-l promisese.
Din lipsa de compatibilitate între speranţele şi calculele fiecăruia dintre cei doi se naşte, astfel, o nouă tragedie: după doi ani în care nu a văzut nici un ban şi nerăbdătoare să încerce să plece spre Seul, Kim Su Kyung îşi cere într-o bună zi toţi banii. Nu-i va vedea niciodată, în schimb poliţistul trage toate sforile astfel încât să fie deportată înapoi în Coreea de Nord.
Şansele ca pentru un refugiat nord-coreean acest drum să fie fără întoarcere sunt adesea mai mari decât a avea în România o iarnă fără zăpadă. Evident, asta e clar şi în mintea lui Kim, chiar dacă fata nu are în vedere neapărat o comparaţie cu starea vremii dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare.
„Am fost readusă în ţară şi încarcerată, ceea ce a fost cumplit. Vedeam în fiecare zi oameni murind, foamea fiind principala cauză. Într-o zi, un gardian mi-a spus că dacă am rude le pot contacta pentru a-mi trimite un pachet, moment în care le-am zis că am şi le-am dat numele mamei. Doar că mama, după ce a aflat că plec, m-a declarat moartă. A făcut asta pentru a rupe -oficial orice legătură cu mine, pentru a nu fi suspectată familia că era la curent cu fuga mea.”
În Coreea de Nord, rudele şi prietenii celor care comit actul de trădare numit fugă sunt fie încarceraţi, fie ucişi pe loc. În plus, din ordinul fondatorului Coreii comuniste, fostul dictator Kim Ir Sen (mort în 1994), urmaşii sunt pedepsiţi până la a treia generaţie pentru delictele înaintaşului. De altfel, Kim fusese de la bun început pusă în gardă de fratele ei, militar şi el, că, dacă va încerca vreodată să părăsească teritoriul nord-coreean, familia se va comporta ca şi cum tânăra ar fi dispărut definitiv.
Zis şi făcut, astfel Kim Su Kyung se trezeşte în puşcărie că îşi minte, fără să aibă cunoştinţă, gardienii, din moment ce mama sa o declarase decedată, dar ea nu ştia. „Acest lucru a fost un motiv suficient pentru a ajunge să îndur bătăi crunte. Mi se spunea că, de fapt, nu mai exist, că sunt nimic, nici coreeancă, nici chinezoaică, nici în viaţă”, continuă Kim.
În acea puşcărie, fata rămîne, de fapt rezistă, un an şi jumătate. După ce iese, la termen, trece din nou graniţa. Ajunge tot în China, doar că de data asta are mult mai mult noroc. Norocul de a nu mai fi turnată poliţiştilor din zonă, norocul de a nu mai fi deportată, norocul de a strânge bani suficienţi pentru a pleca în Coreea de Sud şi norocul de nu mai fi abandonată pe drum de cei care se ocupă cu scoaterea refugiaţilor nord-coreeni de pe teritoriul chinez.
Iar acum, în 2013, la şase ani de la momentul în care a ajuns unde şi-a dorit, are norocul de a locui la Seul. Dar şi aici, fiecare zi rămâne în continuare o luptă: cu şocul cultural, cu grijile pe care şi le face pentru familia cu care nu a mai vorbit de când a plecat prima oară din Coreea de Nord, cu gândurile negre pe care le are de fiecare dată când cunoaşte un alt nord-coreean abia scăpat din Infern.
Pe de altă parte, fiecare zi îi reînnoieşte dreptul după care a tânjit toată copilăria şi toată adolescenţa, dar la care nu a avut acces în nici o secundă din cele petrecute în Coreea natală: dreptul de a visa şi, mai important, de a spera că visele pot deveni realitate. Chiar dacă, acum, unul dintre visele lui Kim Su Kyung este chiar cel de a reveni în Coreea de Nord. Bineînţeles, într-o altă Coree de Nord.
„Am ezitat trei ani până fug. Apoi am fost violată…“
RL: Aţi supravieţuit timpului petrecut în Coreea de Nord şi unei evadări din acea ţară, iar acum locuiţi la Seul. Ce aşteptări aveţi de la viaţă, de acum încolo?
Kim Su KYUNG: Nord-coreenii nu doar că trebuie să depăşească numeroase obstacole, dar când aleg drumul libertăţii îşi riscă pur şi simplu viaţa. Pe de altă parte, instalarea şi integrarea în societatea sud-coreeană nu sunt ocolite de unele probleme, legate inclusiv de barierele lingvistice, în condiţiile în care limba, aici în Sud, a evoluat în ultimii 60 de ani, graţie în primul rând progresului economic, pe când în Nord lucrurile au bătut pasul pe loc în timpul care s-a scurs de la semnarea armistiţiului (în 1953 – n.r.). Cumva, resimţim faptul că nu ne-am integrat pe deplin. În plus, spre deosebire de familiile mixte, formate din sud-coreeni şi străini, noi, cei veniţi din Coreea de Nord, suntem sub supravegherea permanentă a autorităţilor (chiar dacă au ajuns în „lumea liberă”, cei care au fugit din lagărul comunist nu au scăpat de pericole, fiind semnalate cazuri în care agenţii lui Kim Jong Il şi, mai nou, Kim Jong Un încearcă să-i pedepsească pe fugari – n.r.). Poate că sună paradoxal – noi am venit aici în căutarea libertăţii depline, dar resimţim faptul că suntem supravegheaţi şi, deci, că nu suntem suficient de liberi. Şi suntem monitorizaţi de către autorităţile sud-coreene din cauza spionilor din Nord infiltraţi aici. Prin urmare, tot ce îmi mai doresc este ca, la un moment dat, să fiu cu adevărat liberă.
RL: Sunteţi pregătită să reveniţi în Coreea de Nord, dacă situaţia o va permite la un moment dat?
KSK: Ca să vă spun adevărul, îmi doresc cu ardoare să mă întorc. Vreau să îmi revăd familia pe care încă o am acolo, vreau să îmi revăd oraşul natal. Prin urmare, da, dacă voi avea vreodată această şansă, voi vrea să profit de ea şi să revin în Coreea de Nord pentru reîntregirea familiei.
RL: Aveţi multe rude acolo?
KSK: Sunt singurul membru care a părăsit ţara, deci da, am toată familia acolo, părinţii, fratele…
RL: Au avut de suferit după fuga dumneavoastră? Din ceea ce ştiu, familiile refugiaţilor sunt, de cele mai multe ori, pedepsite de autorităţile nord-coreene.
KSK: Fratele meu, care activa la vremea respectivă în armată, mi-a spus că dacă voi fi prinsă şi adusă înapoi în Coreea de Nord, el, părinţii mei şi alte rude vor fi, cu toţii, ucişi. Prin urmare, mi-a spus că, dacă voi pleca, asta va însemna să dispar cu totul din viaţa lor, pentru că nu au de gând să suporte consecinţele fugii mele.
RL: Înseamnă că, de când aţi părăsit Coreea de Nord, nu mai aveţi nici o relaţie cu familia.
KSK: Nici un contact.
RL: Iar aici, în Coreea de Sud, aveţi prieteni, persoane de care să vă simţiţi mai apropiată?
KSK: Cele mai apropiate relaţii pe care le am sunt cele cu alţi refugiaţi nord-coreeni, unii chiar din oraşul meu natal.
RL: Cât timp aţi ezitat înainte de a lua hotărârea definitivă de a părăsi Coreea de Nord?
KSK: Trei ani.
RL: Ce v-a făcut să renunţaţi la ezitări?
KSK: Violul prin care am trecut. Am fost violată de militarii de la unitatea din oraşul meu. Nimeni nu te-ar fi putut proteja de aşa ceva, nici familia, nimeni. Nu au avut ce să facă, nici înainte, nici după.
RL: Ce ştiaţi în adolescenţă despre lumea de dincolo de Coreea de Nord? Sau cum v-aţi imaginat-o?
KSK: În acea perioadă, singurele surse externe la care aveam acces erau filmele realizate în statele comuniste, iar multe erau despre Stalin. Aşa că tot ceea ce ştiam era că în lume există şase ţări: Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, URSS, Japonia şi Germania (cu referire la Germania de Est – n.r.).
RL: Între timp, aţi descoperit că lumea este, de fapt, mult mai mare. Ce părere aveţi despre atitudinea comunităţii internaţionale faţă de ceea ce se petrece în Coreea de Nord?
KSK: Au fost impuse numeroase sancţiuni, iar din cauza lor oamenii trăiesc, poate, chiar mai greu. Poate vă surprinde să aflaţi că uneori îmi pare rău că există aceste sancţiuni, dar sunt totuşi legată de ţara aceea, e ţara în care m-am născut. Pe de altă parte, speranţa mea este că ele vor grăbi colapsul regimului comunist, iar oamenii vor scăpa odată pentru totdeauna de mizeria în care trăiesc.
RL: Cum vi se pare atitudinea pe care China o are în relaţia cu fugarii nord-coreeni care se ascund pe teritoriul său, în încercarea lor de a trece mai departe în Coreea de Sud?
KSK: Mi se rupe sufletul când aud la ştiri că adolescenţi, chiar copii au fost repatriaţi de autorităţile chineze în Coreea de Nord. Viaţa care îi aşteaptă, adică încarcerarea, este cumplită. Am fost acolo şi ştiu despre ce vorbesc. Nu ai ce să mănânci, eşti lăsat, efectiv, să mori de foame.
