Ladis Kristof a traversat România călare, a fost prizonier într-un lagăr de concentrare şi a învăţat de unul singur limba engleză, ca în cele de urmă să devină un apreciat profesor de ştiinţe politice la o universitate din SUA.
“Când aveam 12 ani, tatăl meu a venit şi a vorbit în faţa clasei a şaptea din care făceam parte. Îmi amintesc că mă simţeam mândru, pentru că şcoala mea rurală era impresionată de vizită unui profesor universitar. De asemenea, ţin minte şi că m-am simţit jenat de accentul puternic slav al tatălui meu, de originile sale de refugiat, de fapul că era ‘diferit’.
Am revenit la casa copilăriei mele şi pot reflecta la tot pentru că, brusc, m-am trezit orfan de Ziua Tatălui. Tatăl meu a murit în urmă cu câteva zile, la vârsta de 91 de ani, după o viaţă demnă de un roman, dedicată mai presus de toate singurului său copil.
Când am scris despre sărăcie şi absenteism parental, mi-am dat seama ce dar este paternitatea: ştiu că am câştigat la loteria vieţii pentru că am avut părinţi iubitori şi grijulii. Acesta este alt motiv pentru care mă simt îndatorat fără de tatăl meu, şi are legătură cu acele alegeri străine, jenante: dorinţa lui de a lăsa orice lucru familiar în urmă pentru o nouă lume care ar fi putut oferi şanse chiar şi pentru copiii unui refugiat.
Tatăl meu, armean, s-a născut într-o ţară care nu mai există, Austro-Ungaria, cu un mod de viaţă care nu mai există. Familia era de viţă nobilă şi trăia pe o proprietate de mii de acri. Apoi a venit al doilea Război Mondial.
Tata a fost închis de nazişti pentru că a ajutat la spionarea prezenţei lor militare în Polonia. A dat mită şi a ieşit din închisoare, dar alte rude ale sale au murit la Auschwitz. Apoi Uniunea Sovietică a preluat regiunea şi a absorbit-o în Ucraina, şi alte rude au murit în lagărele siberiene de muncă.
Lefter, tatăl meu a fugit călare înapoi în România, dar a văzut că o ţară comunistă nu i-ar oferi un viitor nici lui, nici urmaşilor săi. Aşa că s-a îndreptat spre vest, înotând peste Dunăre într-o noapte înnorată. Pe partea iugoslavă a fluviului, a fost prins şi trimis într-un lagăr de concentrare, apoi într-o mină de azbest şi apoi în alt lagăr. După doi ani, a reuşit să fugă în Italia şi apoi în Franţa.
Tatăl meu a aflat că, în ciuda francezei sale fluente şi a educaţiei universitare, Franţa nu simpatiza refugiaţii. Chiar şi copiii acestora nu erau priviţi precum cei francezi.
Aşa că s-a îmbarcat pe un vas, în 1952, spre Statele Unite, ţara tuturor oportunităţilor- deşi engleza nu se număra printre cele şapte limbi vorbite de el. Prima achiziţie pe care a făcut-o a fost un ziar Sunday New York Times, cu ajutorul căruia a început să înveţe singur cea de-a opta limbă.
Îl chema Vladislav Krzysztofowicz, dar nici un american nu putea pronunţa acest nume, aşa că l-a scurtat, în Ladis Kristof.
După ce a muncit într-o tabără din Oregon pentru a câştiga bani şi pentru a învăţa engleza, a început din nou facultatea, la vârsta de 34 de ani, la Reed College. Şi-a făcut doctoratul la Universitatea din Chicago, unde a cunoscut-o pe mama mea, Jane, iar când avea în jur de 40 de ani, şi-a început cariera ca profesor de ştiinţe politice, ajungând până la urmă la Universitatea de stat din Portland.
Pentru că nu a uitat niciodată ce înseamnă să fii sărac, tatăl meu a fost incredibil de atent la nevoile altor oameni. Lua fiecare persoană care făcea autostopul şi îi conducea kilometri întregi, chiar dacă nu era în drumul lui. Dacă aveau nevoie de un loc unde să doarmă, le oferea canapeaua noastră.
Încercând să imite fosta sa proprietate, tata a construit o fermă, pe care a echipat-o cu tractoare şi cu o bibliotecă extraordinară, de 30.000 de volume. De la fierăstraie până la operele complete ale lui Hegel, în germană, ferma noastră le avea pe toate.
La vârsta de 80 de ani, tatăl meu încă tăia lemne la fel de repede ca şi mine. Când mai avea puţin şi împlinea 90 de ani, se căţăra în cel mai înalt copac de la ferma noastră, pentru a fotografia livada de cireşi în floare, primăvară. La 90 de ani, încă vâna.
Ştiu că o viaţă atât de lungă şi de plină trebuie sărbătorită, nu jelită. Ştiu că valorile şi perspectivele sale vor supravieţui, pentru că sunt ţesute în propriul meu material. Dar sufletul meu este încă profund îndurerat.
Pe măsură ce creşteam, am început să admir manierele străine ale tatălui meu, ca embleme ale cadoului pe care orice imigrant îl oferă copiilor săi. Când eram în facultate, am copiat una dintre spusele lui:
‘Războiul, sărăcia şi lagărele de concentrare, exilul de acasă şi din patrie, toate m-au făcut să urăsc cearta dintre oameni, dar nu să îmi pierd credinţa în viiitorul omenirii. Dacă omul a fost capabil să creeze arta, ştiinţele şi civilizaţia materială pe care o cunoaştem în America, de ce ar fi considerat neputincios în crearea justiţiei, fraternităţii şi păcii?’
Am lipit foaia pe peretele din camera mea de la cămin, dar nu i-am spus. Mă simţeam prea ciudat. Acum este prea târziu. Chiar şi acest articol apare cu câteva zile întârziere.
Prin urmare, mesajul meu pentru Ziua Tatălui este simplu: Sărbătoreşte moştenirea de la tatăl tău cu ceva mai simplu, mai profund şi mai adevărat decât cu un vers artificial dintr-o felicitare cumpărată de la magazin. Vorbeşte şi îmbrăţişează din tot sufletul- cât încă mai ai timp.”
Drumul lui Ladis Kristof
• Kristof s-a născut la Cernăuţi, în 1918, având origini poloneze şi armeneşti. A crescut pe o proprietate impresionantă, confiscată de Armata Roşie a Rusiei, sub supravegherea guvernantelor franceze.
• În 1948, a trecut Dunărea înot, până în Iugoslavia, apoi a fost trimis într-un lagăr de concentrare şi într-o mină de azbest. Doi ani mai târziu, în 1950, a reuşit sa fugă şi să ajungă în Italia, apoi în Franţa.
• Pentru a se întreţine, a făcut curaţenie în camere de hotel şi a vândut vin, în Paris. În această perioadă, a cunoscut o tânără americană din Portland, ai carei părinţi i-au aranjat plecarea în SUA, cu sprijinul bisericii, în 1952.
• Vorbea fluent româna, poloneza, franceza, germana, rusa, ucraineana şi sârbo-croata, apoi a învăţat singur engleza.
• S-a căsătorit cu Jane McWillians în 1956, istoric de artă şi profesor emerit la Universitatea de stat din Portland, unde a fost şi el profesor.
• A devenit cetăţean american în 1958. A predat şi a condus cercetări la Universităţile Temple, Standford, Santa Clara şi Waterloo, Canada.
• A scris şi editat cărţi, monografii şi articole.
• A deţinut o fermă de 300 000 de metri patrati în Yamhill, Oregon, unde cultiva cireşe şi producea cherestea. În fiecare an, ducea bradul de Crăciun pentru Universitatea Portland.
