Duminică, 21 decembrie 2014, Traian Băsescu își încheie activitatea la Cotroceni, Klaus Iohannis devenind astfel, al patrulea șef al statului, după 1989. Probabil cea mai vizibilă diferență între momentul 2004 și momentul 2014 provine din modul în care a fost abordată lupta anticorupție
2004-2014 – ani în care România s-a integrat în Uniunea Europeană, a traversat o severă criză economică, a primit critici, dar și laude de la partenerii internaționali. Zece ani în care Traian Băsescu a „supraviețuit“ la două suspendări, a împins clasa politică și societatea spre dureroase, dar necesare reforme și a determinat apariția unui nou cuvânt în dicționarul de zi cu zi: băsist. Istoria va trage concluziile finale despre cele două mandate ale sale.
S-a instalat la Palatul Cotroceni pe un uriaș val de simpatie, după patru ani de tandem Ion Iliescu – Adrian Năstase. După primul mandat, a reușit să-l obțină, la limită, și pe cel de-al doilea, dar țara era deja împărțită între „băsiști“ și „anti-băsiști“, separare care s-a accentuat spre finalul celui de-al doilea mandat, alimentată și de o uriașă mașinărie de propagandă. S-a certat cu foștii colegi democrați, s-a certat și cu aproape toți premierii pe care i-a propus și puțini sunt cei care au reușit să-i rămână alături până la finalul celor zece ani.
A fost exact cum a promis: un președinte jucător, care nu tace de dragul liniștii.
A făcut și multe greșeli, iar uneori a dat dovadă de lipsă de tact. A promovat-o și susținut-o, în ciuda evidenței și a avalanșei de critici, pe Elena Udrea. A lăsat-o pe Elena Băsescu să pretindă funcții importante, deși era clar că aceasta nu are nici înclinația, nici experiența necesare pentru a ocupa o funcție de anvergura celei de europarlamentar. A criticat dur, chiar a jignit jurnaliști, prins în vâltoarea războiului pe care l-a dus cu mogulii. A jignit și unele categorii sociale, dar și pe Regele Mihai.
A participat la lansarea candidaților PD, în primul mandat, iar în acest an a făcut campanie pentru PMP-ul condus de Elena Udrea.
A distrus, în opinia unora, partidul în fruntea căruia a ajuns președinte: Partidul Democrat (ulterior, Partidul Democrat Liberal). A încercat, de prea multe ori, să-și subordoneze Guvernul (și-a asumat, chiar, în numele acestuia, măsuri nepopulare), i-a certat pe procurori, i-a criticat dur pe magistrați și a discreditat Parlamentul, întărind percepția că vrea să conducă totul în țară.
Dar, dincolo de toate aceste greșeli și altele pe care le-a făcut, Traian Băsescu se poate lăuda că a avut multe realizări și că, indiferent de obstacolele apărute, și-a îndeplinit, în mare parte, angajamentele. Poate și din acest motiv, acum la finalul a zece ani de mandat, românii consideră că Traian Băsescu „a făcut cele mai bune lucruri pentru țară“, în comparație cu președinții anteriori, Ion Iliescu și Emil Constantinescu (sondajul Inscop, publicat acum câteva zile).
Lupta anticorupție și curajul magistraților
Poate cea mai mare diferență între România anului 2014 și România anului 2004 provine din modul în care a fost abordată lupta anticorupție. Sprijiniți constant de președinte și încurajați să-și facă treaba, să nu cedeze în fața presiunilor, procurorii și judecătorii au reușit să prindă „pești“ cu adevărat mari (sintagma nu ne aparține, ci oficialilor europeni). Un fost prim-ministru (Adrian Năstase) a fost condamnat de două ori pentru fapte de corupție, zeci de miniștri au plătit sau plătesc pentru ce au făcut (printre ei, Relu Fenechiu, Decebal Traian Remeș, Ioan Avram Mureșan, Sorin Pantiș, George Copos și Victor Babiuc) ori răspund acum în fața legii (Ecaterina Andronescu, Valerian Vreme, Monica Iacob Ridzi etc.). Politicieni și oameni de afaceri care se credeau intangibili sunt chemați să dea explicații pentru fapte comise de la acum câteva luni, la ani buni în urmă.
Unii ar putea spune că și cu un alt președinte s-ar fi putut produce aceste progrese, dar să nu uităm că Traian Băsescu a fost cel care, în calitatea de șef al CSAT, s-a luptat pentru ca problema corupției să fie introdusă în strategia de apărare a țării, iar odată catalogată drept problemă de siguranță națională, lupta împotriva corupției a devenit „prioritatea zero“ pentru MAI, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor, SRI și SIE.
DNA este mai vizibil decât oricând, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a ajuns să fie comparată cu un „pluton de execuție“ de către cei intrați în vizorul Justiției. „Draga de ANI“ s-a născut tot în mandatul lui Traian Băsescu, iar rezultatele instituției sunt lăudate, constant, de partenerii europeni și de peste Atlantic ai României.
În calitatea de garant al independenței Justiției, președintele nu doar că i-a încurajat continuu pe magistrați, dar a dovedit consecvență chiar și atunci când vizați erau persoane apropiate lui (vezi cazul fratelui său, Mircea Băsescu).
Și, nu în ultimul rând, ar trebui amintit că, în primul mandat al lui Traian Băsescu, a fost transferată arhiva fostei Securități la CNSAS și a fost condamnat formal comunismul.
Repere ale celor zece ani de mandat
– Primul jurământ. Pe 21 decembrie 2004, în fața Parlamentului și în prezența a numeroase oficialități, Traian Băsescu depune jurământul de președinte, după ce îl învinge, în turul II al prezidențialelor din 12 decembrie 2004, pe candidatul PSD+PUR, Adrian Năstase, la o diferență de aproape două procente și jumătate (51,23% la 48,77%). În primul tur, din 28 noiembrie 2004, pe cei doi îi despart mai bine de șapte procente: Adrian Năstase – 40,94%, Traian Băsescu – 33,92%.
Băsescu este desemnat candidat al Alianței PNL-PD oarecum pe ultima sută de metri, după ce Theodor Stolojan își anunță retragerea din fruntea PNL și renunță să mai candideze la președinție.
Din perioada campaniei electorale din 2004 rămân memorabile sloganurile: „În Piața Victoriei, la țepe, după 28 noiembrie!“ și „Să trăiți bine!“
– Cooptarea „soluției imorale“. În ciuda încercărilor social-democraților și ale lui Dan Voiculescu de a impune un guvern susținut de PSD, PUR, UDMR și minoritățile naționale (eventual, condus de Adrian Năstase), Băsescu insistă pentru o majoritate formată din Alianța D.A., UDMR și PUR, având ca alternativă dizolvarea Parlamentului și organizarea de anticipate, după ce ar fi fost respins, de două ori, un guvern minoritar, exclusiv al Alianței D.A. După ce Ion Iliescu decide, spre surprinderea multora, să-l grațieze pe Miron Cozma (condamnat în 1999 la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii de stat), liderii UDMR și PUR se reorientează spre Alianța D.A. La o zi după depunerea jurământului, Traian Băsescu îl desemnează ca premier pe Călin Popescu Tăriceanu.
– Învestirea Guvernului Tăriceanu. Format din nouă liberali, opt democrați, patru maghiari și trei umaniști, Guvernul Tăriceanu este votat pe 28 decembrie 2004, iar a doua zi depune jurământul la Palatul Cotroceni. „Vă anunț că, începând de azi, nu mai suntem împreună. De azi avem misiuni diferite. Eu sunt cel care va urmări cu atenție activitatea Guvernului și vă va atenționa de fiecare dată când ieșiți din programul de guvernare pe care vi l-ați asumat“, a fost mesajul lui Traian Băsescu pentru foștii colegi de alianță. Principala promisiune făcută în campanie de Alianța D.A., introducerea cotei unice de impozitare de 16% de la 1 ianuarie 2005, este aprobată rapid.
Prima critică prezidențială vine pe 8 februarie 2005, când îi reproșează Guvernului Tăriceanu că prevederile privind reducerea fiscalității nu sunt însoțite de o legislație fermă pentru combaterea evaziunii fiscale și a criminalității economice.
– Anticipatele ratate. Tema organizării de alegeri parlamentare înainte de termen este reluată la mai puțin de două săptămâni de la învestirea Guvernului Tăriceanu. Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, Băsescu spune că își dorește „anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR“. Reacția lui Dan Voiculescu vine prompt: PUR amenință cu retragerea de la guvernare și îi susține pe Nicolae Văcăroiu și Adrian Năstase la șefia Senatului, respectiv Camerei Deputaților. În cele din urmă, Partidul lui Voiculescu decide să rămână la putere, măcar până la semnarea Tratatului de aderare la UE.
Profitând de simpatia în creștere de care se bucura Alianța D.A. (66% intenție de vot în februarie 2005), Băsescu susține tot mai des necesitatea anticipatelor, declarându-se convins că premierul Tăriceanu „are capacitatea de a pune interesul național deasupra interesului personal“. După ce susține, timp de câteva luni, că anticipatele nu ar trebui făcute înainte de data aderării la UE (1 ianuarie 2007), Tăriceanu acceptă în cele din urmă să demisioneze în vederea provocării alegerilor înainte de termen. „Am decis să ne întoarcem din nou la electorat, prin demisia Guvernului“, anunță Tăriceanu pe 7 iulie 2005. Douăsprezece zile mai târziu, în contextul în care se vehicula de mai mult timp ipoteza că Băsescu l-ar putea propune în locul său pe Theodor Stolojan, Tăriceanu se răzgândește: „Nu e momentul abandonului. Un conducător curajos nu-și abandonează poporul la greu“.
– Relația cu Tăriceanu și „bilețelul roz“. Relația președinte-premier se deteriorează rapid după ce liderul PNL refuză să-și dea demisia. La nici o lună de la episod, Traian Băsescu invocă pericolul ca oameni din Executiv să intre sub influența unor grupuri de interese economice. În septembrie 2005, președintele vorbește, într-o vizită în SUA, despre faptul că Executivul nu a promovat legi importante și spune că și-ar dori modificarea Constituției astfel încât România să aibă Parlament unicameral. Reacția de respingere a liberalilor vine prompt. Războiul Tăriceanu-Băsescu ia amploare o dată cu implicarea Elenei Udrea. La începutul lunii noiembrie 2005, aceasta insinuează, într-o emisiune tv, că premierul ar fi sunat la Parchet în ziua arestării omului de afaceri Dinu Patriciu „pentru a interveni în favoarea prietenului său“. Tăriceanu refuză să comenteze acuzația, dar informația este confirmată de procurorul general de atunci, Ilie Botoș. Pe 5 aprilie 2006, Băsescu declară că regretă că l-a desemnat premier pe Tăriceanu și că Alianța D.A. nu are viitor.
În ianuarie 2007, Elena Udrea vorbește de biletul prin care premierul apela la președinte pentru prietenul său Dinu Patriciu. „Dragă Traian, îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet desre subiect?“, este mesajul lui Tăriceanu, de pe biletul prezentat de președinte. „Acest atac are loc deoarece am refuzat să fiu o marionetă în jocurile politice și economice ale președintelui“, este reacția lui Tăriceanu.
După o nouă serie de evenimente care tensionează și mai mult relația partenerilor de Alianță (inclusiv formarea Partidului Liberal Democrat și refuzul lui Traian Băsescu de a-l numi pe Adrian Cioroianu ministru de Externe), pe 1 aprilie 2007 liderul PNL anunță că îi scoate pe democrați de la guvernare. Noul Guvern PNL-UDMR, susținut de PSD în Parlament, este învestit două zile mai târziu.
– Criza jurnaliștilor răpiți în Irak. Pe 28 martie 2005, trei jurnaliști – Ovidiu Ohanesian de la „România liberă“ și Marie Jeanne Ion și Sorin Mișcoci de la Prima TV – sunt răpiți de pe o stradă din Bagdad. Sunt eliberați după îndelungi negocieri și se întorc în țară pe 23 mai 2005. Traian Băsescu precizează că, pentru a obține eliberarea celor trei, „statul român nu și-a negociat politica externă, prezentă și viitoare“ și nici nu a plătit răscumpărare. Ulterior, președintele arată că serviciile secrete românești nu ar fi știut că afaceristul Omar Hayssam a pus la cale, din România, scenariul răpirii jurnaliștilor.
Procurorul șef Ilie Botoș și șefii SRI, SIE și DGIPI, Radu Timofte, Gheorghe Fulga și Virgil Ardelean, demisionează, în iulie 2006, în contextul scandalului provocat de dispariția lui Omar Hayssam.
– Condamnarea comunismului. În condițiile unor cereri repetate ale societății civile de condamnare a comunismului (Alianța Civică, de exemplu, întocmise propriul raport), Traian Băsescu anunță, pe 5 aprilie 2006, că înființează Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste în România, structură condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu. Pe 18 decembrie 2006, în Parlament, într-o atmosferă deosebit de ostilă, șeful statului condamnă „explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 și până la prăbușire, în decembrie 1989“.
– Prima suspendare. Pe 11 septembrie 2006, liderul Partidului Conservator (fostul Partid Umanist Român), Dan Voiculescu, anunță că demarează procedura suspendării din funcție a președintelui. „Îl anunț pe Băsescu că eu sunt incoruptibil, nu sunt șantajabil, sunt foarte hotărât și pragmatic. Ca atare, voi avea curajul (…) să lupt împotriva unui președinte ipocrit, nepriceput și iresponsabil“, declară Voiculescu. Tema suspendării este reluată în ianuarie 2007, ideea fiind susținută acum și de PSD și PRM. În cererea de suspendare întocmită de PSD și prezentată pe 12 februarie 2007 sunt inventariate 27 presupuse încălcări ale Constituției, iar câteva săptămâni mai târziu este înființată și o comisie parlamentară de anchetă, sub conducerea lui Dan Voiculescu. Raportul întocmit de comisie nu aduce nici el vreo dovadă concretă de încălcare a Constituției, fapt constatat și de Curtea Constituțională care avizează negativ documentul. Totuși, pe 19 aprilie 2007, cu 322 de voturi „pentru“, 108 „împotrivă“ și 10 voturi anulate, Parlamentul aprobă suspendarea lui Traian Băsescu, iar interimar devine Nicolae Văcăroiu. La referendumul de demitere organizat pe 19 mai 2007, aproximativ 6 milioane de români (cu aproape 1 milion mai mult decât la alegerile din 2004) votează ca Băsescu să se întoarcă la Palatul Cotroceni.
– Arma referendumurilor. Pe 14 februarie 2007, președintele anunță în Parlament că va convoca un referendum național pe tema votului uninominal. Reacțiile politicienilor sunt dure: „Propunerea privind votul uninominal va destructura clasa politică românească“ (Ion Iliescu), „Gest populist și anacronic“ (Marko Bela). Cum în luna octombrie a aceluiași an nu se întâmplase nimic în materie de legi electorale, Băsescu convoacă referendum pentru data de 25 noiembrie 2007, o dată cu primele alegeri europarlamentare, invitând românii să spună dacă doresc un vot uninominal majoritar, în două tururi de scrutin. Opozanții săi reacționează spunând că, prin suprapunerea referendumului cu alegerile pentru PE, președintele își creează portița pentru a se implica în campanie în beneficiul PD. Referendumul nu este validat de Curtea Constituțională, deoarece se prezintă la urne doar 26,51% din români.
Al doilea referendum convocat de Traian Băsescu este în 2009, o dată cu primul tur al alegerilor prezidențiale. Și de data aceasta este criticată aspru decizia, inclusiv de ONG-uri, care susțin că președintele și-ar crea un avantaj în fața competitorilor electorali. Referendumul este validat (se prezintă 50,16% dintre românii cu drept de vot), iar 77,78% dintre cei care vin la urne spun că își doresc un Parlament unicameral și maximum 300 de aleși. Rezultatele consultării populare nu sunt nici acum transpuse în Constituție și alte legi.
– Dosarul Flota. Procesul începe pe 26 ianuarie 2005, la Înalta Curte de Casație și Justiție, printre inculpați numărându-se Traian Băsescu, acuzat de abuz în serviciu în formă calificată, fals intelectual și delapidare, pentru fapte pe care le-ar fi săvârșit în perioada când era ministru al Transporturilor. A doua expertiză realizată în dosar, finalizată în septembrie 2007, reduce prejudiciul la zero (de la echivalentul a 275 milioane de euro, cât fusese stabilit inițial).
Actualul procuror general, Tiberiu Nițu, declară, în noiembrie 2014, că dosarul ar putea fi redeschis după terminarea mandatului lui Traian Băsescu.
– Casa din Mihăileanu. În primele luni de mandat, după ce apar în presă informații despre modul în care Traian Băsescu a cumpărat apartamentul din strada Ștefan Mihăileanu, președintele spune că va solicita Administrației Fondului Imobiliar să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Se răzgândește în mai puțin de o săptămână, spunând că așteaptă răspunsul Parchetului General la o sesizare depusă pe această temă de PSD. Dosarul este închis de Parchetul General pe 14 decembrie 2005.
– Elena Udrea. La începutul lunii februarie 2005, Traian Băsescu o numește șef al Cancelariei Prezidențiale, după ce o avusese drept consilier la Primăria Capitalei. Întrebat despre numire, președintele justifică: „Mi s-a părut interesant ca pe lângă nişte figuri acre să fie şi o persoană care arată bine“. Udrea rămâne la Cotroceni până pe 21 octombrie 2005, când își dă demisia pe fondul materialelor de presă care dezvăluiau relațiile dintre Dorin Cocoș și grupul Petrache-Bittner. După plecarea de la Administrația Prezidențială, Elena Udrea este avocatul care îl apără pe președinte în dosarul privind casa din Mihăileanu și joacă un rol important în războiul Băsescu-Tăriceanu. Se înscrie în PD în februarie 2006, partid pe care are să-l reprezinte ca ministru. Rămâne alături de democrat-liberali până în ianuarie 2014, când trece la PMP, partidul de suflet al președintelui.
– Mircea Băsescu. Imaginea lui Traian Băsescu a fost afectată de acțiunile fratelui său încă din primele luni de mandat la Cotroceni. În iunie 2005, după ce apare informația că una din firmele fratelui său figurează pe lista rău-platnicilor către bugetul de stat, Traian Băsescu își cere scuze public pentru situația creată. Un alt scandal în jurul lui Mircea Băsescu izbucnește în martie 2007, când acesta este acuzat că face afaceri cu energie cu Energy Holding, companie nominalizată de Traian Băsescu când a vorbit despre „băieții deștepți“ din energie.
Ultimul scandal, și cel mai mare, izbucnește în 2014, fratele președintelui fiind acuzat că ar fi luat mită de la familia lui Sandu Anghel (zis Bercea Mondial), pentru a interveni pe lângă magistrații care se ocupau de dosarul acestuia. Arestat preventiv timp de aproape cinci luni, Mircea Băsescu este acum în arest la domiciliu. Imediat după arestare, Traian Băsescu declară că nu a avut nici un fel de informații cu privire la relația fratelui său cu Sandu Anghel și își cere scuze românilor, dând asigurări că nu a intervenit și nu va interveni în vreun dosar și că Mircea Băsescu va răspunde dacă a încălcat legea. „Un preşedinte, dincolo de a avea frate, are responsabilităţi faţă de ţară. De a doua zi, după ce îmi termin mandatul, o să îl căinez, o să fiu fratele lui şi o să fiu în pielea lui, dar, până pe 22 decembrie, nu pot să fiu decât şi preşedintele lui“, declară ulterior Traian Băsescu.
– Al doilea jurământ. Începe să-și exercite al doilea mandat, după ce îl învinge, la limită (puțin peste 70.000 de voturi diferență), pe Mircea Geoană (PSD) și în contextul unei crize politice (Lucian Croitoru, premierul desemnat, nu a reușit să-și valideze echipa în Parlament). Din perioada prezidențialelor din 2009, rămâne memorabilă declarația lui Victor Ponta referitoare la fraudarea alegerilor: „Sistemul lor a fost mai bun“.
– Guvernele Boc. După alegerile parlamentare din 2008, în condițiile în care nici unul din partide nu deținea majoritatea mandatelor parlamentare, Băsescu îl desemnează drept premier pe Theodor Stolojan. Cum acesta renunță la o zi după anunț, președintele îl numește pe Emil Boc prim-ministru, cabinetul său fiind susținut de PDL și PSD. După revocarea din funcție a lui Dan Nica, în octombrie 2009, social-democrații ies de la guvernare, iar Executivul este demis, printr-o moțiune de cenzură. După ce încearcă să-i promoveze ca premieri pe Lucian Croitoru și Liviu Negoiță, refuzând să-l desemneze pe Klaus Iohannis, Băsescu îl numește iar pe Emil Boc. Susținut de PDL, UDMR, UNPR și minoritățile naționale, Guvernul Boc 2 este învestit pe 23 decembrie 2009. În contextul crizei economice, Executivul anunță, în mai 2010, că va tăia salariile bugetarilor cu 25% și pensiile cu 15%. După ce Curtea Constituțională decide că nu pot fi tăiate pensiile, Guvernul recurge la majorarea TVA, de la 19% la 24%. Pe fondul a numeroase mișcări de proteste și după mai multe schimbări ale componenței, Cabinetul Boc demisionează în februarie 2009. Îi ia locul la Palatul Victoria echipa condusă de Mihai Răzvan Ungureanu, care rezistă doar până pe 27 aprilie 2012.
– Declarațiile împotriva Regelui Mihai. Într-o emisiune la B1 TV, din iunie 2011, președintele sugerează că abdicarea Regelui Mihai din 1947 ar fi fost „un act de trădare a interesului național al României“. Totodată, Băsescu spune că monarhul ar avea responsabilitatea sa, alături de Mareșalul Antonescu, în ceea ce privește „Holocaustul evreilor și țiganilor, ducerea lor în Transnistria“. „Unora le dăm averile, iar pe alții îi considerăm criminali de război. Șeful de stat și premierul, doar fiindcă unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele“, declară Băsescu. Ulterior, sub avalanșa de critici, președintele spune: „Am un regret profund că am spus public ce gândesc. Şi asta îmi arată că uneori politicienii, măcar în chestiuni foarte sensibile, este bine să nu spună ce gândesc“.
– A doua suspendare. După căderea Guvernului Ungureanu și în contextul prăbușirii popularității lui Traian Băsescu și a PDL, liderii USL pun în practică a doua suspendare. Printr-o serie de acțiuni-fulger sunt revocați din funcție președinții celor două Camere (Roberta Anastase și Vasile Blaga) și Avocatul Poporului (Gheorghe Iancu) și sunt modificate, prin ordonanțe de urgență, atribuțiile Curții Constituționale (pierde dreptul de a se pronunța asupra hotărârilor Parlamentului) și Legea referendumului (în sensul demiterii președintelui prin votul a jumătate plus unu dintre alegătorii care se prezintă la urne, și nu din totalul românilor cu drept de vot). Documentul privind suspendarea lui Traian Băsescu este depus de USL pe 4 iulie 2012, iar două zile mai târziu Parlamentul îl adoptă, cu 256 de voturi „pentru“ și 114 „împotrivă“. Referendumul de demitere este stabilit pentru 29 iulie. În prima fază, Traian Băsescu spune că va „merge“ la referendum, după care optează pentru varianta boicotului, îndemnându-i pe români să nu meargă la vot. „Dacă s-ar valida referendumul, s-ar acoperi cu votul popular lovitura de stat şi atunci trebuie făcut tot ce se poate pentru ca referendumul să nu se valideze şi oamenii ăştia să răspundă“, declară Băsescu. Tot el spune, în campania electorală, că „Paiața de la Cotroceni va răspunde în fața legii“, referindu-se la președintele interimar Crin Antonescu. Modul în care USL a pus în practică a doua suspendare a lui Traian Băsescu este criticat dur de oficialii europeni și americani. Referendumul este invalidat de Curtea Constituțională după ce se înregistrează o prezență de 46,24% (din alegătorii prezenți, 7,4 milioane au votat în favoarea demiterii).
– Coabitarea cu Victor Ponta. După demiterea, prin moțiune de cenzură, a Cabinetului Ungureanu, Traian Băsescu îl desemnează premier pe liderul PSD, Victor Ponta. După alegerile parlamentare din decembrie 2012, când USL obține un scor de trei ori mai mare decât alianța din care făcea parte PDL, Băsescu îl desemnează tot pe Victor Ponta și semnează cu acesta, pe 12 decembrie 2012, Acordul de colaborare instituțională. Prezentat și partenerilor europeni, documentul avea ca scop „păstrarea stabilității țării și asigurării unui climat funcțional, bunei guvernări“ și cuprindea garanții privind independența justiției, dar și un fel de reguli de conduită pentru cei doi semnatari. Deși s-a pus în mai multe rânduri problema denunțării Acordului, acest lucru nu s-a întâmplat.
Pe durata celor doi ani și jumătate de coabitare, între Traian Băsescu și Victor Ponta se consumă numeroase episoade tensionate. Amintim doar discuțiile provocate de cine să participe la Consiliul European, dispută în care este atrasă și Curtea Constituțională (care spune că premierul poate merge doar cu mandat din partea președintelui). Între cei doi politicieni curg și multe acuzații de minciună. „Victor Ponta, când vine la mine, e ca un pisic, ca un pisic, «da, domnule preşedinte, da domnu’ preşedinte» şi după ce iese şi ajunge la Palatul Victoria sau se vede cu un microfon în faţă vorbeşte cum vedeţi. De aceea îl fac mincinos (…). El e mitoman“, declară Băsescu, în noiembrie 2012.
Politica externă: Un mare succes și câteva eșecuri
Când, la începutul mandatului de președinte, Traian Băsescu a vorbit despre „Axa Washington-Londra-București”, mulți l-au luat în râs și au calificat această formulă drept „naivă”. Astăzi, după zece ani, nimeni nu mai râde. Din punctul de vedere al securității, această axă a devenit o realitate. România se bazează mai puțin ca oricând pe „aliatul tradițional”, Franța, pentru a-și garanta securitatea națională și mai mult ca niciodată pe cele două capitale sus-amintite. Alianța cu Statele Unite a fost întărită de prezența militară americană la baza de la Kogălniceanu și prin găzduirea scutului antirachetă la Deveselu și consolidată prin semnarea în 2011 la Washington a Parteneriatului Strategic Extins dintre cele două țări, care numai din cauza unor guverne incompetente și corupte nu a ajuns să își împlinească și potențialul economic pe care îl are. Această alianță nu a fost însă realizată ușor, uneori a fost plătită cu sacrificiul suprem al militarilor români în Afganistan și alte teatre de operațiuni, dar după zece ani, România a demonstrat, sub mandatele lui Băsescu că este un aliat serios și de încredere. Summit-ul NATO de la București, la numai patru ani de la aderare, în 2008 (deși, în sine, un eșec care nu poate fi imputat însă României) a consolidat poziția țării noastre în cadrul Alianței.
Pe de altă parte, Băsescu a reușit să mărească vizibilitatea și prestigiul României în Europa, în pofida imaginii deplorabile pe care o avea în 2004. România și Bulgaria au fost acceptate în Uniunea Europeană, mai degrabă în silă, din rațiuni geopolitice, decât din entuziasm dar, de atunci, Băsescu a reușit să câștige respectul omologilor săi să-și creeze imaginea de garant al reformelor în Justiție și al consolidării statului de drept în România și de susținător al politicii economice europene. Dovadă stă faptul că în vara lui 2012, întreaga Europă a susținut cu putere statul de drept și pe președintele Băsescu. Tot la capitolul european, sub Băsescu s-a produs o reorientare dinspre Franța (și ca urmare a „incompatibilității” de personalitate între Băsescu și Nicolas Sarkozy) spre Germania doamnei Merkel. Băsescu a susținut măsurile de austeritate cerute de Germania și chiar a semnat Pactul Fiscal chiar dacă România nu era membră a Zonei Euro. Această tendință va continua, sperăm, sub Klaus Iohannis, care va păși pe o poartă deschisă.
În sfârșit, Băsescu a fost criticat dur după ce într-o conferință la Stanford, a rostit celebra formulă „Marea Neagră, lac rusesc”. A fost atacat că îi ostilizează în mod inutil pe ruși în loc să promoveze o cooperare politică mai largă, care ar deschide calea spre mult râvnita piață rusă. Ultimul an, cu agresiunea rusă împotriva Ucrainei și anexarea Crimeii l-au răzbunat cu vârf și îndesat pe președinte și viziunea lui asupra Rusiei. Triunghiul strategic România-Polonia-Turcia are potențialul de a deveni unul din cei mai importanți actori în regiune, dar depinde din păcate de un Recep Erdogan impredictibil.
La capitolul eșecuri, unul din cele mai importante este cel privind aderarea la spațiul Schengen de liberă circulație, deși acesta i se datorează în mai mică măsură președintelui. În primăvara lui 2012, Băsescu reușise să obțină promisiunea unei aderări în două etape, din toamnă cu aeroporturile și porturile și în anul sau anii următori cu frontierele terestre. A venit apoi tentiva de lovitură de stat a USL și momentul favorabil a fost pierdut pentru mulți ani de-acum înainte. Ar fi putut Băsescu face mai mult mai timpuriu? Greu de spus, dar e cert că episodul cu ținerea tir-urilor olandeze cu flori la graniță ca măsură de ripostă la poziția guvernului olandez față de aderarea României la Schengen nu a ajutat la grăbirea unei decizii favorabile.
Un alt eșec al politicii externe românești a fost moartea proiectului gazoductului Nabucco. Băsescu n-a putut sau n-a știut să își convingă omologii să țină în viață acest proiect și nu vorbim numai de țările
mari precum Germania, dar nici aliați apropiați precum Polonia, după cum s-a văzut din răbufnirea președintelui la adresa fostului premier al Poloniei și actual președinte al Consiliului European, Donald Tusk. Considerentele economice – decizia British Petroleum de a susține proiectul azero-turc TANAP – au jucat un rol major în abandonarea Nabucco, iar la nivel politico-strategic, Băsescu nu a reușit să găsească suficienți aliați. Uitându-ne în jur, la Ungaria, Bulgaria sau Austria și la relațiile acestora cu Rusia, e limpede că nu a fost în primul rând vina lui Băsescu, dar abandonarea proiectului rămâne, totuși, un eșec.
Cel mai mare eșec al politicii externe a României sub mandatul lui Traian Băsescu rămâne însă faptul că nu a reușit să-și convingă partenerii europeni să ofere o perspectivă clară de aderare Republicii Moldova în pofida faptului că președintele a asumat în mod explicit obiectivul de a „muta” din punct de vedere strategic Moldova din zona Europei de Est în cea a Balcanilor de Vest, care au garantată o astfel de perspectivă. În pofida eforturilor diplomatice ale Bucureștiului, perspectivele europene ale Chișinăului sunt și astăzi incerte. Nu este însă mai puțin adevărat că la preluarea mandatului de președinte, Băsescu a găsit o Moldovă aflată în gheareale bine strânse ale comuniștilor lui Vladimir Voronin și o lasă, la plecare, cu un guvern nesigur, corupt și controversat, dar moderat reformist și mai ales proeuropean. Într-o regiune unde opțiunea proeuropeană este pedepsită de Rusia cu ruperea teritoriilor nu este puțin lucru și, cine știe, poate că a avut și Băsescu mica lui contribuție la evoluțiile pozitive de peste Prut.
Declarații ale partenerilor internaționali:
„Sunt mândru să vă numesc prieten, domnule președinte.“ – George W. Bush președintele SUA, martie 2005
„Ce faci, prietene? Mă bucur să vă revăd. Sunteți bine?“ – Barack Obama, președintele SUA, iunie 2014
2 aprilie 2008. George W. Bush și Traian Băsescu la Neptun, în anul în care România a găzduit Summitul NATO
„Președintelui României nu i-a fost niciodată frică să se gândească la viitor chiar dacă acțiunile sale nu au fost întotdeauna populare, așadar trebuie să fim uniți pentru viitor, pentru că o relație de prietenie veritabilă se cunoaște în perioadă de criză.“ – Angela Merkel, cancelarul Germaniei, octombrie 2012
Declarații memorabile
– „Intenționez să schimb radical instituția președinției. (…) Vreau să fiu un președinte-jucător, nu un președinte-spectator.“ – octombrie 2004
– „Nu trebuie să mai acceptăm ca Marea Neagră să fie un lac al Federației Ruse.“ – septembrie 2005
– „A intra în UE e ca intrarea într-un restaurant de cinci stele. Te așezi la masă cu oameni foarte bine îmbrăcați – și tu esti bine îmbrăcat, ai ștaif. Îndeplinești criterii politice, ai economie de piață funcțională, ai o justiție relativ funcțională, urmează să-ți vină 32 de miliarde de euro în șapte ani, nerambursabili – deci te poti îmbrăca bine să intri în restaurantul de cinci stele. Marea problemă este că atunci când intri în restaurant să știi cât poți să comanzi. Nu-i ca atunci când intri în bodegă. Acolo intri și, dacă n-ai cu ce plăti, te scot chelnerii în șuturi.“ – octombrie 2006
– „În situația în care, în pofida avizului Curții Constituționale, Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim cinci minute de la vot voi demisiona din funcție și voi chema în fața electoratului și pe cei care au generat un abuz constituțional.“ – aprilie 2007
– „Statul arată așa ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta e economia!“ – mai 2010
– „Federaţia Rusă ne este vecin, avem interese economice şi de securitate în zonă, dar parteneriatul nostru definitiv, parteneriatul nostru strategic este cu SUA, plus calitatea de membri ai UE.“ – mai 2012
