Privita de pe cioca Chiciura, campia Severinului nu mai are limpezimea de odinioara. O pacla negricioasa se asterne peste orasul cu 120.000 de locuitori si peste satele limitrofe Dunarii. Pentru cel sosit intai pe aceste meleaguri, cu deosebire pe vreme racoroasa, respiratia ii devine greoaie, bataile cordului intrec masura si un miros patrunzator, greu suportabil, se instaleaza in zona, la intervale de timp aproape programate, cand apele uzate provenite de la mastodontul de pe deal sunt deversate in firavul curs de apa al Plesuvei, inainte de intalnirea cu Topolnita, care le descarca, dupa cativa kilometri in fluviu.
De vreo doua decenii, in acest mediu traiesc oameni in adaposturi improvizate. Cum nu le-a fost indeajuns drama ce le-a fost provocata, tot de atunci ei suporta cu stoicism sicanele si amenintarile autoritatilor.
Chiriasi in propriile case
Prin Decretul 400/1979 a fost fixat amplasamentul uzinei de apa grea si al termocentralei, furnizorul de agent termic pentru „Romag Prod”, in partea de nord si nu departe de municipiul Drobeta Turnu Severin si in vecinatatea satelor Halanga, Rascolesti, Putinei si Potolani. Starea euforica a localnicilor, generata atunci de eveniment, n-a durat prea mult. Pentru 804 familii avea sa inceapa, in 1987, drama dezradacinarii, o data cu emiterea ordinului de demolare a gospodariilor si stramutarea lor din locurile unde-si dorm de sute de ani, somnul de veci stramosii. Pana in 1989, unii au avut sansa sa primeasca un adapost, dar multi dintre ei sunt si astazi – din cauza decretului inca in vigoare – „desproprietari chiriasi in propriile lor case, unele dintre ele partial demolate de 17-18 ani” – cum preciza Horia Balica, primarul comunei Izvorul Barzii. Memoriile lor, trimise cu o insistenta de invidiat, catre guvernanti au primit, pana la un timp, promisiuni. De la o vreme insa, autoritatile statului nu se mai obosesc sa raspunda la sesizarile disperate ale oamenilor.
Un risc nesocotit
Potrivit proiectului realizat dupa model canadian, in apropierea combinatului de apa grea este interzisa existenta unor gospodarii locuite intr-o arie cu o raza de 1,6 kilometri denumita „zona de protectie”. Din aceasta cauza, prin Decretul 11/1987, gospodariile din cele patru sate au trecut in proprietatea statului, urmand ca pagubitilor sa li se reconstruiasca altele, departe de zona de risc, cu bani de la Ministerul Industriei Chimice (pe atunci), beneficiar de investitie.
Pana in decembrie 1989 au fost stramutate 314 familii, majoritatea dintre ele in blocuri construite in localitatea Simian, restul de aproape 500 familii ramanand in satele demolate in procent de circa 40% si aflate sub incidenta decretului de demolare. Vreo 30 de familii au fost surprinse de revolutie cu gospodariile partial demolate, situatie in care se gasesc si acum, existand pericolul ca peretii sa se prabuseasca peste oameni. Si aceasta pentru ca, potrivit decretelor cu pricina, este interzisa eliberarea de autorizatii pentru executarea unor lucrari de reparatii si de consolidare a lor.
Odata abandonata stramutarea, riscul ce-l prezentau hidrogenul sulfurat, compusii azotului, carbonului ori ploile acide pentru sanatatea si viata localnicilor a fost dat si el uitarii. Nu a mai interesat pe nimeni faptul ca dispersia noxelor provenite din procesul tehnologic inregistra concentratii foarte periculoase. Studiile intreprinse au indicat depasirea de 158 de ori a limitei maxime de noxe admise in zona de risc.
Studii fara finalitate
Prin proiectul de stramutare nr. 4202/1992 s-a prevazut infiintarea unui sat nou, chiar langa Drobeta Turnu Severin, unde fiecarei familii urmau sa i se repartizeze 1000 metri patrati de teren pe care sa-si ridice o casa, un grajd si un patul. Dar proiectul a ramas doar pe planseta si stramutarea a fost, din nou, stopata din „lipsa de fonduri”, iar locuitorii abandonati in zona cu pericol de dezastru ecologic. Pentru a strange capital electoral au urmat alte si alte „studii”, ultimul dintre ele vizand amplasarea unei noi asezari la Balotesti, in amonte de sursele de poluare, pe valea Topolnitei. „Sa justifice – dupa cum afirma inginerul Rafael Burnat, presedintele Asociatiei Stramutatilor de la Halanga – ministri si cohortele ce i-au insotit in atatea si atatea deplasari in zona, sfarsite prin chiolhanuri, marile cheltuieli ce s-au facut”.
Proiectarea in „Varianta Balotesti” a ocazionat cheltuirea unor insemnate fonduri de la buget, fara insa sa fie organizata, potrivit legii, o licitatie. Prin adresa 4420/25915 din 1994, RENEL solicita MMAP un „acord de mediu” pentru stabilirea zonei de protectie pentru combinat pe o raza de 1,3 kilometri. Nimeni nu poate sa spuna cum au ajuns specialistii din defunctul RENEL la o arie atat de restransa cand proiectantul uzinei de apa grea a stabilit cu totul altceva. Chiar proiectantul propriu al RENEL (ISPE-DN) recunostea ca „la functionarea de rutina cu trei module a combinatului se inregistreaza o emisie de hidrogen sulfurat de joasa inaltime din cauza neetanseitatilor de 7,5 kilograme/ora”. Concluzia este ca „riscul este serios pentru populatia care traieste in aceasta zona a ROMAG” si ca „in aceasta zona nu sunt admise locuinte stabile, iar populatia care intra in activitati rurale se va afla sub controlul ROMAG”.
In septembrie 1994, o comisie constituita de Octav Cozmanca si Aurel Constantin Ilie a propus ca gospodariile din satul Rascolesti, aflate in apropierea limitei de demarcare a zonei de risc – dar in interiorul ei – „sa fie mutate macar cu o jumatate de metru in afara ei.” Prin acordul de mediu – afirma primarul Horia Balica – din 16 mai 1995 se interzicea sa ramana gospodarii in zona cu raza de trei km. Unele case au ramas insa chiar langa gardul combinatului de apa grea. Deocamdata, zona de risc este limitata chiar de gardul uzinei
De ce tac guvernantii?
Cele circa 500 de familii din satele cu pricina sunt de ani buni un fel de „cobai” sub poluarea cu hidrogen sulfurat si alte noxe. „Adaposturile etanse” prevazute in stufoasele documente de aparare civila lipsesc si ele. Doar unele exercitii organizate din cand in cand amintesc de pericolul pe care il prezinta combinatul si termocentrala pentru locuitorii zonei. „Aceasta inadmisibila situatie o cunosc si actualii guvernanti – afirma Rafael Burnat – dar refuza sa modifice cele doua nedrepte decrete. Nici macar nu mai raspund la sesizarile noastre”. Stramutatii solicita initierea unei hotarari de guvern, prin care sa se modifice decretele 400/1979 si 11/1987 in sensul ca terenurile si gospodariile din satele Halanga, Putinei, Potolani si Rascolesti, expropriate, sa fie redate fostilor proprietari deoarece prin reducerea razei zonei de protectie aceste sate nu mai trebuie stramutate. „Daca am primit titlul de proprietate pe teren – spune cu naduf Adela Motorga de o sa fiu impiedicata de cei de la termocentrale sa il lucrez. Cine imi plateste despagubiri pentru anii care au trecut?”
„Prin cauza de utilitate publica – sustine primarul comunei Izvorul Barzii – ar putea sa se puna capat dramei ai carei actori sunt, de atatia ani si fara voia lor, cele 60 de familii din satul Rascolesti, dar si locuitorii celor 20 de gospodarii partial demolate si periculos de degradate…”. De aproape zece ani insa de aceasta drama nu mai vrea sa mai auda nimeni. Satenii asteapta ca intr-o zi marea nedreptate care li s-a facut sa fie reparata. Pana atunci insa ei bombardeaza cu memorii guvernantii ale caror urechi raman infundate.
