De precizat aici ca, in anii comunismului, ca sa practici acest ritual aveai nevoie, din cate ni s-a spus, de autorizatie speciala. Ce sa ne mai miram ca traditia a fost astfel rasa de pe fata pamantului! Noi, romanii, ne-am decis abia in 2008 sa aderam la Conventia Internationala de Salvgardare a Patrimoniului Imaterial – asta insemnand vechile traditii, care ar trebui scoase de la naftalina istoriei. Un demers sustinut de UNESCO si Uniunea Europeana. Dar iata ca intr-un colt al Romaniei oamenii au luat-o inaintea legilor. Pe banii si pe munca lor.
Florile de pe acoperiş
La ora patru dimineata fetele se trezesc. Inainte de rasaritul soarelui trebuie culese sanzienele – niste flori mici, galbene, frumos mirositoare. Culese din camp. Si spice de grau trebuie adunate in snop. Dar si usturoi adus de acasa. Din flori se fac cununi, pe care dragaicile – fetele care vor incinge mai tarziu hora – le vor arunca pe acoperisul fiecarei case colindate. Se spune ca in cazul in care cununa ramane pe acoperis, atunci gospodarului ii va merge bine in acel an. O sarbatoare care se tine in fiecare an pe 24 iunie. Dragaica se spune in sudul tarii, pentru ca in nord e cunoscuta ca ziua de Sanziene. Un fel de zane care zboara prin vazduh, in noaptea de 23 spre 24 iunie, cand cerurile se deschid, iar tot ce e bun coboara pe pamant, dupa cum aflam din basemele bunicilor. Zanele vin sa alunge dintre oameni spiritele rele.
Mireasa şi steagul
Dupa ce se intorc de pe camp, cele noua fete – nu se cunoaste exact semnificatia acestui numar, dar noua trebuie sa fie – se aduna in curtea casei uneia dintre ele. Acolo se gatesc. Au costume populare, dominate de flori si linii viu colorate. Nestemate „incrustate” pe fustele largi, cu volane, care se umfla cand fetele se invart, si pe iile care tresalta la jocul indracit. Dar cu picioarele goale. Asa danseaza tinerele, ca sa ia din puterea pamantului. E credinta lor. Doua dintre ele au cate o cusma pe cap, ca si cum ar intruchipa partea barbateasca. Una poarta steagul – un par in varful caruia sunt prinse flori de sanziene si spice de grau, iar cealalta face pe Draganul – omul cu sabia, care isi apara suratele. Si dintre toate rasare, cu marama pe cap, mireasa. Cea mai frumoasa fata, despre care se spune ca ar avea magicele puteri asupra roadelor ogorului si norocului oamenilor. Dar absolut toate fetele din acest grup trebuie sa fie, mai presus de orice, curate la trup si la suflet – nemaritate si neprihanite.
Poveşti din bătrâni
Fata de calusar. Asa ni se prezinta profesoara Floarea Aurel, o femeie intre doua varste, care acum activeaza la Palatul Copiilor din Alexandria. Nu intamplator se spune ca dansul dragaicilor ar fi sinonim cu cel al calusarilor. Dar cu cinci ani in urma, cand a reaprins spiritual sanzienelor din Tiganesti, Floarea era profesoara la scoala din comuna asta. „De mic copil m-a fascinat acest obicei”, explica femeia. Cum a inceput totul? Mai intai a mers prin localitate – destul de mare, doar are peste 5.000 de locuitori. I-a cautat pe oamenii in varsta, care ar fi trebuit sa stie cum era obiceiul in vremurile vechi. „Povestea completa am gasit-o la un om, Ion Buica”, continua dascalul. Pe urma a intrebat in stanga si-n dreapta cine mai are costume populare autentice. La o singura familie a gasit o fusta traditionala, pe cand iile erau prin cuferele mai multor case. Deja aparuse primul obstacol – era nevoie de un mester care sa confectioneze costume. Normal, contra cost, plus banii pentru material, nu doar de manopera. A urmat alegerea fetelor care urmau sa constituie ceata dragaicilor. Dintre fetele de scoala, evident. Si cateva saptamani de repetitii. Dragaicile danseaza, dar in acelasi timp canta, acompaniate de un om cu vioara.
Cheta pentru sânziene
De unde bani pentru toata aceasta intreprindere? „Am dat si din buzunar, s-a facut si cheta”, explica profesoara, care a batut la usa Primariei, de unde a obtinut donatii de la o parte dintre consilierii locali, cu tot cu sprijinul primarului. Cert este ca dragaicile au rasarit din nou pe ulitele comunei in 2005, de sarbatoarea lor. S-au strans dimineata, conform obiceiului vechi, si au depus juramantul, adunate in jurul steagului lor. Au spus mai intai Tatal Nostru, apoi si-au promis sa fie „unite, curate si cinstite”. Iar dupa aceea au plecat in alai printre case, strigand din mijlocul ulitei – „ne primiti?”. Cea care le conducea atunci, profesoara Floarea Aurel, isi aminteste cum, prima oara, oamenii au iesit din case buimaci. Cei tineri nu intelegeau ce se intampla, iar cei batrani au varsat o lacrima, pentru ca revedeau obiceiul disparut cu atata amar de vreme in urma. „O femeie in varsta i-a multumit lui Dumnezeu ca i-a lasat zile sa mai apuce sa vada din nou dragaicile in fata casei sale”, isi aminteste profesoara.
Haina „jucată” de zâne
Oamenii n-au uitat semnificatia dragaicilor. Daca ai un copil, aduci o haina de-a lui, sa fie „jucata” de „zane”. Asa va fi bine pentru copilul care va purta apoi haina aceea. Altii iau cate o floare din cununa de sanziene si o baga in san sau la chimir, sa-i pazeasca de necazuri. E adevarat ca unii nu stiu exact ce zi este. „Dragaica?”, se mira, ca si cum n-ar fi auzit pana acum de asa ceva, dar deschid totusi portile, sa le intre „cele bune” in casa. Fetele „inunda” curtea, se descalta si incep dansul, fara sa tina seama ca pe jos e noroi cleios, beton rece sau vreo balta, dupa ploaia zdravana din urma cu cateva ore. „In fiecare an ne-am intors acasa cu bataturi in talpi. Dar nu ne facem probleme din atata”, spune una dintre fete. Suntem deja in cel de-al cincilea an de cand dragaicile din Tiganesti ies pe ulite, alungand spiritele rele. Acum s-a intamplat insa ceva special – ceata fetelor n-a mai fost organizata de cineva anume – o profesoara sau alta autoritate locala. Singure s-au vorbit intre ele, cu doua saptamani inainte de sarbatoare, sa se stranga, sa repete, dar sa caute si componente noi ale grupului, in cazul in care dintre cele vechi unele n-au mai putut veni, din diverse motive. „Pot spune acum ca obiceiul a prins radacini. Se face totul din suflet, fara a fi ceva organizat. Acesta este adevaratul obicei, cel care traieste pe ulita satului, printre oameni”, e convinsa profesoara dragaicilor.
Recunoaştere ştiinţifică
Despre ceea ce s-a intamplat la Tiganesti au aflat si specialistii in etnografie din Bucuresti, de la Muzeul National al Satului, care au venit anul trecut in aceasta comuna teleormaneana, sa vada cu ochii lor minunea, s-o filmeze si s-o cantareasca, sub aspectul autenticitatii. Iar verdictul a fost clar – s-a refacut „firul” rupt cu zeci de ani in urma al acestui obicei. Asta, in conditiile in care sudul tarii, mai ales in zona de campie, a fost cel mai cotropit de nepasarea oamenilor fata de traditii, dupa al doilea razboi mondial, dupa cum ne-a spus directorul stiintific al Muzeului Satului, Doina Isfanoni, prezenta ea insasi, in 2009, la sarbatoarea Tiganestiului. Apoi am aflat despre ceea ce, la nivel national, se cheama „planul de salvgardare al obiceiurilor populare romanesti”, intocmit in 2008, odata cu aderarea tarii noastre la un efort mondial de recuperare a traditiilor din fiecare tara in parte. O actiune patronata, in tara noastra, de Institutul de Etnografie si Folclor. Exista totusi o problema – normal, la noi, la romani, e mereu cate o problema – si anume ca etnografii pot acorda doar asistenta stiintifica celor care, intr-o cumuna anume, vor sa scoata la lumina un obicei ingropat in uitare. Dar fondurile pentru o astfel de intreprindere depind fie de bunavointa autoritatilor locale, fie de castigarea unui proiect cu finantare romaneasca sau europena.
Fond de solidaritate
Dupa ce au colindat pe la mai multe case din Tiganesti, dragaicile au strans ieri aproape 800 de lei. Bani dati de oamenii care au fost colindati. Ce vor face fetele cu banii? Simplu, ne-au spus ele – ii strang intr-un fond, pentru a-i folosi la anul, pentru costume noi. E mai simplu asa, spun ele. Asa nu mai depind nici de ipoteticele fonduri de la Bucuresti, nici de indepartatele conturi europene…
