Soarele inca bland pentru primele zile ale lui noiembrie se aprinde in asfintit, inecandu-se parca in intinderea de apa. La kilometrul 1072 al Dunarii, acolo unde apele batranului fluviu unduiesc sub fosnetul padurii seculare de stejar, o mica asezare ce-ti da senzatia ca este pustie isi rasfrange silueta in unda albastra a apei.
Catunul, atat de bine creionat pe panza umeda a fluviului, pare parasit chiar daca in el mai supravietuiesc cateva familii, numele lor fiind cu usurinta insirate pe degetele de la doua maini. Imaginea dezolanta a satucului uitat de vreme si de autoritati – zona fiind batuta doar de catre politistii de frontiera – ne-ndreapta gandurile la oraselul infloritor de ieri. De fapt, este singura placere a putinilor localnici, cu privire calda si vorba domoala, sa-ti povesteasca despre ceea ce a fost candva aici, la Bazias, in localitatea amintita acum doar prin… „cotele apelor Dunarii”.
Trecutul putin cunoscut
Istoria Baziasului este, pana la un moment dat, strans legata de existenta cetatii Uj Palanka si a portului care s-a dezvoltat in primii ani ai secolului al XIX-lea pentru a face fata navelor cu un pescaj mai mare, dar si de unele schimbari de natura economica ale imperiului austro-ungar. „Pana la regularizarea cursului Dunarii, Baziasul era un port de transbordare. El s-a dezvoltat, mai cu seama, in perioada 1850-1880”, a precizat profesorul Constantin Juan, fin cunoscator al istoricului asezarilor din Clisura Dunarii.
Intre Oravita si Bazias intre anii 1851-1856 s-a construit prima linie ferata de pe pamantul romanesc, prelungita apoi pana la Anina, intinsa in total pe 62,5 kilometri. Pe aceasta cale ferata care strabate intre Anina si Oravita o regiune calcaroasa salbatica, fiind construite 14 tunele si 10 viaducte peste prapastii – se transportau carbuni din centrul minier in portul dunarean pentru alimentarea vapoarelor.
Pe acest tronson foarte periculos, vagoanele erau puse in miscare prin tractiune animala, iar pe pantele puternic inclinate, prinse de cablu, de coborarea gravitationala, in sens invers urcand vagoanele goale pe o alta linie. Pana in 1880 s-au terminat si lucrarile la calea ferata Budapesta-Timisoara-Bazias. In felul acesta, transportul de marfuri si persoane se facea pana in port pe drumul de fier si, mai departe, spre Orient, cu nave. Cumpana dintre veacurile XIX si XX marcheaza si decaderea treptata a importantei economice a Baziasului. El ramane un port modest in anii interbelici pentru ca, dupa 1947, oraselul de ieri sa ajunga catunul de azi care arata ca dupa un bombardament, macinat de o depopulare galopanta „care-l va aseza in scurt timp in vitrina cu amintiri” – cum se exprima inginerul agronom Gheorghe Cule, astazi, pensionar acolo, aproape de varsarea Nerei in fluviu.
Navele de pasageri n-au mai depasit Moldova Veche spre Bazias, iar calea ferata dreapta, care traversa partial si teritoriul Serbiei, a fost si ea abandonata de mult. Strabatem la pas catunul incercand sa ne inchipuim cum arata oraselul in ascensiune acum un veac.
Catunul moare incet
Cateva gospodarii mai sunt inca in picioare. Mai mult parca azvarlite pe coasta decat randuite, ca odinioara, in vecinatatea malului ori insiruite ordonat pe panta dealului. In prag de noiembrie se simte bine Cosava, vantul ce coboara din Alpii Dinarici spre valea Dunarii si se suprapune vantului local Gura Balcanului care patrunde in lungul culoarului fluviului pana spre Coronini – asezare de pescari foarte saraca ieri, dar atat de bogata azi de pe urma embargoului – dar si mai departe.
Privit de pe culmea dealului, satul, cu importanta lui istorica, pare o ruina. Aici a poposit in doua randuri imparatul Franz Josef al Austriei, aici a luat pentru prima data contact cu romanii, in cele trei zile petrecute pe aceste meleaguri, Carol I. Si tot pe la Bazias a trecut in drum spre tara Mihai Eminescu, care se bucura de existenta simbolurilor civilizatiei in zona – gara fluviala si feroviara, posta, punct vamal de frontiera – dar si a dotarilor necesare calatorilor: hotel, restaurante, birou de schimb valutar. Localnicii spun ca in 1960 din cladirea garii care mai era inca in picioare n-a mai ramas decat groapa mare pe care ne-o arata, invadata de buruieni si plina de gunoaie. De hotel mai amintesc doar zidurile care se-ncapataneaza sa mai reziste inca nepasarii.
In apropierea ei, in vechea biserica – sediul Vicariatul sarbesc – romanii si sarbii n-au parte de slujba decat o data pe an, la hram. In rest, monotonie, un fel de lancezeala si asteptare. In majoritate batrani, cei cativa locuitori – uitati de lume si de Dumnezeu – isi duc traiul tot mai greu in pas cu trecerea in amintire a catunului in care mai palpaie inca viata alimentata de speranta ca, poate, maine, Baziasul nu va mai fi doar un punct de reper al „Cotelor apelor Dunarii”.
Turismul, singura sansa de supravietuire
Singura sansa de a scoate din lada cu amintiri satucul aflat pe cale de disparitie este turismul. Aflata cu ceva timp in urma in zona, Suzane Karstmer, vicepresedintele Bundestagului, ne-a spus: „Voi sprijini efectiv repunerea in functiune, in scop turistic, a caii ferate Bazias-Anina, dar si a altor proiecte care vizeaza valorificarea enormului potential turistic pe care il ofera Clisura Dunarii”. Primele semne arata ca oficialul german si-a tinut promisiunea, edilii locali fiind contactati in acest sens de unii investitori de pe meleagurile Rinului.
