A făcut puşcărie pentru că a vrut să organizeze un miting anti-Ceauşescu în ’83. A alergat cu securiştii suflându-i în ceafă. A fost torturat pentru că a persistat în dizidenţă. Dar şi-a asumat toate acţiunile şi nu a cerut vreun leu despăgubire de la statul român. Într-un interviu acordat pentru „România liberă” în proiectul „2112 – poveşti despre Revoluţie”, Radu Filipescu spune că vedea în protestele începute la 21 decembrie 1989 în Capitală o repetare a revoltei chinezeşti din Piaţa Tiananmen. Se aştepta la vărsarea de sânge deoarece înţelesese pe ce se baza regimul Ceauşescu: pe teroare.
Dizidenţă de dragul dizidenţei. Nu al faimei, nu al banilor. Pe scurt, Radu Filipescu. „M-am înverşunat să demonstrez că nu sunt de partea regimului comunist”, spune cel care conduce Grupul pentru Dialog Social, la mai bine de 27 de ani de momentul în care a fost arestat pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
În ianuarie 1983, Radu Filipescu şi un prieten au încercat să organizeze, în mod democratic, un miting împotriva regimului Nicolae Ceauşescu. Într-o singură noapte, au distribuit, în mai multe cartiere din Bucureşti, 10.000 de manifeste realizate cu un aparat de imprimat pe bandă de plastic.
Zâmbetul dizidentului
„Români, veniţi să vă demonstraţi nemulţumirea faţă de conducerea Ceauşescu, duminică, 30 ianuarie, între orele 15 şi 19, în Piaţa Palatului. Veniţi să scăpăm de năpastă. Semnat: Strada”. Aşa suna textul compus de un tânăr inginer care, ajuns la 27 de ani, se gândea deja de multă vreme la ce putea să facă pentru a scăpa de compromisurile impuse de viaţa în comunism.
„Mi-am cântărit argumentele care m-ar fi putut opri să fac ceva. Erau îngrijorarea faţă de ce ar fi urmat să păţească ai mei, frica pentru ce puteam să îndur eu şi, desigur, îndoiala faţă de reuşita acţiunii. Dar în acelaşi timp m-am gândit că niciunul dintre eroii cărţilor pe care le-am citit nu a dat înapoi de la ce voia să facă pentru că avea tatăl bolnav, cum de exemplu era cazul meu”, precizează Radu Filipescu pe un ton calm, însoţit uneori, aparent ciudat, de un zâmbet.
Zâmbetul avea să tot reapară pe tot parcursul interviului, fără să transmită haz sau încordare nervoasă, ci detaşarea unui om împăcat cu sine.
Stare de fapt greu de atins în cazul cuiva care a făcut, în mod nedrept, trei ani de închisoare. Pentru că asta s-a întâmplat cu Radu Filipescu după tentativa eşuată de miting.
„Închisoarea nu este cel mai rău lucru”
A fost arestat în mai 1983. Uimeşte însă când spune că procesul de care a avut parte după arestare a fost „o surpriză plăcută”.
„Mă aşteptam la orice. Se crease deja un folclor care spunea că cei luaţi în vizor de Securitate pur şi simplu dispar”, explică Filipescu. În schimb, el a avut ocazia să le răspundă, într-un cadru oficial, acuzatorilor comunişti. „Judecatorul mi-a reproşat că am fost influenţat de ‘Radio Europa Liberă’ şi de alte instituţii de presă din străinătate. Eu am replicat că în aceeaşi măsură am fost afectat de ziarul ‘Scânteia’ sau de ‘Televiziunea Română’, care nu erau deloc credibile”, a rememorat dizidentul.
A primit o condamnare de 10 ani. Reacţia sa din prezent este aproape incredibilă: „Nu cred că o asemenea pedeapsă e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă. Atunci când stai printre alţi condamnaţi, situaţia personală nu este cel mai mare şoc”.
Şi continuă: „Nu vreau sa minimizez situaţia din închisoare. Am avut momente în care nu mai suportam. Dar cel mai greu era că nu ştiam nici ce se întâmplă, nici ce urma să se întâmple”.
Paradoxal, semnele pe care le primea dinafara detenţiei îl făceau să se simtă oarecum liber în închisoare. „Când ajungeau ziarele comuniste la cei condamnaţi, mă îmbărbătam la vederea realităţii pe care trebuiau să o suporte oamenii aflaţi în libertate. Propaganda de stat îmi dădea încă o justificare pentru ce făcusem”, punctează preşedintele GDS.
Torturat 10 zile
În închisoare a suferit de foame şi de frig, dar nu a fost bătut. Mai mult, în aprilie 1986 a fost eliberat, ca urmare a presiunilor pe care le-au făcut asupra autorităţilor comuniste mai multe organizaţii internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, în frunte cu Amnesty International.
Tortura a venit după ce a fost pus în libertate. Motivul: a încercat din nou să cheme lumea la proteste împotriva lui Ceauşescu. În luna decembrie 1987 a fost ridicat de Securitate şi sechestrat 10 zile, timp în care a fost bătut sistematic. I-au dat drumul cu puţin înainte de Crăciun.
„Acum mă întreb ce e de preferat? Trei ani în inchisoare sau 10 zile de tortură?”, ridică Radu Filipescu o întrebare la care răspunsul este imposibil de dat.
Apoi insistă din nou asupra neprevăzutului din comunism: „Concluzia e că în acea perioadă nu ştiai ce se întâmplă cu tine. Nesiguranţa e un mecanism al terorii mult mai eficace decât certitudinea că urmează să ţi se întâmple ceva rău”.
Jogging cu Securitatea
Dizidenţa lui Radu Filipescu a captat atenţia scriitoarei germane Herma Kennel, care a trăit în România în anii ’80, ca soţie a unui diplomat german. Foarte interesată de povestea tânărului opozant al regimului comunist, scriitoarea s-a întors în România, la începutul anilor ’90, cu un plan: să se documenteze pentru o carte despre acţiunile lui Filipescu. Volumul a fost publicat în 1995, în Germania, iar trei ani mai târziu a apărut şi în România, sub titlul „Jogging cu Securitatea”.
Inspiraţia vine de la câteva întâmplări tragicomice prin care a trecut Radu Filipescu după detenţie.
Povesteşte actorul principal, de această dată aproape amuzat: „Am avut perioade în care alergam prin parc. După mine gâfâiau câţiva securişti graşi, care aveau misiunea de a mă monitoriza. Se mişcau prea greu şi oboseau repede, aşa că după o vreme au băgat o echipă tânără. Văzând că nu mă opresc din alergat, unul din noua echipă s-a apropiat de mine şi a început să mă întrebe ce fac şi ce program am. N-am vrut să-l bag în seamă. Alergam din ce în ce mai tare, dar el se ţinea după mine. L-am întrebat cum de reuşeşte şi mi-a zis că fusese campion la juniorii lui Dinamo”.
Securiştii nu-l scăpau din ochi. „Mă mai duceam cu prietenii la tenis. Ei, după mine. Îi vedeam că se plictisesc să tot urmărească mingea stânga-dreapta, stânga-dreapta. Odată, m-a abordat unul şi mi-a sugerat să mai merg şi la meciurile de fotbal, la Steaua. Abia după aceea mi-am dat seama că Steaua juca atunci partide europene importante şi că securiştii nu voiau să le rateze”, adaugă, cu aceeaşi relaxare în glas, Radu Filipescu.
„Ştiam că Ceauşescu va pleca doar cu forţa”
Momentul 21 decembrie 1989 l-a prins mai întâi Piaţa Romană şi pe urmă la Intercontinental. A doua zi dimineaţa a fost săltat de Securitate şi dus în arestul din Calea Rahovei.
„Mă gândeam atunci că acest protest va continua luni întregi, cum a fost, în acelaşi an, în cazul manifestărilor din China, din Piaţa Tiananmen. Asta pentru că ştiam că Ceauşescu nu va părăsi conducerea decât cu forţa. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se tragă în populaţie. Inclusiv Elena Ceauşescu spunea să se tragă la picioare sau unde este nevoie”, completează preşedintele GDS.
Revoluţionar fără privilegii
Deşi se poate spune că şi-a definitivat dizidenţa anticomunistă participând la Revoluţie, Radu Filipescu a repetat ori de câte ori a avut ocazia că nu cere niciun fel de compensaţie materială statului român.
„Au fost mulţi oameni care au riscat în ’89. Dar au riscat pentru o libertate pe care mulţi dintre ei au câştigat-o. În cazul meu, pot spune că am avut şi înainte şi după Revoluţie o situaţie economică acceptabilă. N-am fost niciodată aşa de nemulţumit de mine încât să vreau să cer ceva în plus de la stat”, menţionează Filipescu.
El a condus un proiect – denumit Asociaţia Revoluţionarilor fără Privilegii – care şi-a propus, printre altele, „descurajarea şi denunţarea imposturii şi spiritului mercantil ale celor ce revendică statutul de revoluţionar în scopul obţinerii de foloase materiale”.
Radu Filipescu insistă pe acest subiect: „Numai cei răniţi sau familiile celor decedaţi la Revoluţie merită compensaţii din partea statului. Ceilalţi au avut o contribuţie foarte scurtă ca durată şi greu de evaluat. Din acest motiv există foarte multe abuzuri”.
Şi încheie cu o scurtă poveste însoţită de o recomandare pentru cei cu putere de decizie: „Am fost la un moment dat la o emisiune cu vreo şase aşa-numiţi revoluţionari cu merite deosebite. I-am întrebat care sunt aceste merite? ‘Aţi prins cumva vreun terorist?’, am insistat. Unul dintre ei s-a gândit puţin şi a răspuns că a dat jos un tablou cu Ceauşescu. E un paradox aici: nu avem vinovaţi prinşi, dar avem foarte mulţi revolutionari cu merite deosebite. Cred că politicienii ar trebui să oprească acest mecanism de acordare de compensaţii financiare”.
Inginer inventator, într-o familie de medici
Radu Filipescu s-a născut pe 26 decembrie 1956, la Târgu-Mureş. În 1979, a absolvit cursurile Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. S-a angajat apoi la întreprinderea de aparatură electronică IEMI Bucureşti.
Ca inginer electronist, Filipescu s-a remarcat printr-o serie de invenţii. Printre ele se numără Clema „Papagal”, premiată cu Medalia de Aur la Expoziţia Mondială Eureka, ţinută în 1991 la Bruxeles. Clema aducea ca noutate un vîrf metalic direct conectat la cablul de măsură.
Radu Filipescu provine dintr-o familie de doctori. Tatăl său, Zorel Filipescu, a fost înainte de ’90 unul dintre cei mai buni anestezişti din România. Fratele său, Doru Filipescu, este doctor chirurg ortoped la Spitalul „Sfântul Ioan” din Bucureşti. Nu în ultimul rând, soţia sa, Daniela, este şef al unităţii de terapie intensivă la Spitalul „CC Iliescu” din Capitală.
Compliment de la Ana Blandiana
În prefaţa cărţii „Jogging cu Securitatea”, poeta Ana Blandiana a criticat nepăsarea opiniei publice din România faţă de dizidenţa lui Radu Filipescu: „Nu s-a găsit un ziarist român să facă ceea ce a făcut Herma Kennel, să încerce să prezinte şi să mediatizeze un moment al istoriei noastre contemporane: acţiunea lui Radu Filipescu. Explicaţia aparentă stă, desigur, în modestia lui Radu, în decenţa şi incapacitatea lui de a transforma o idee şi o suferinţă într-o trambulină. Dar explicaţia profundă stă în indiferenţa noastră, colectivă şi aproape sinucigaşă, faţă de propriile noastre modele”.
Piaţa Tiananmen
Începute pe 14 aprilie 1989 ca o adunare a studenţilor şi intelectualilor care voiau să-l comemoreze pe liderul comunist Hu Yaobang – cunoscut pentru că tolera dizidenţa – protestele din Piaţa Tiananmen din Beijing s-au întins mai departe în inima capitalei şi au cuprins şi alte oraşe din China, inclusiv Shanghaiul. Însă, pe 4 iunie, armata chineză a deschis focul asupra manifestanţilor. Autorităţile au folosit inclusiv tancuri pentru a împrăştia zecile de mii de protestatari. Incidentul a rămas în istorie ca „masacrul de la Tiananmen”. Numărul exact al morţilor nu a fost niciodată cunoscut, rapoartele oficiale constantând între 400 şi 800 de decese.
