Lacul de acumulare de la Portile de Fier straluceste incretit de vant pana dincolo de Orsova veche, inundata. Putin mai sus de Varciorova, aflata si ea sub apele fluviului, pe marginea soselei azvarlite pe stanci, inscrisul de pe o tablita ne provoaca emotie si gandurile ne zboara in trecut. Din acest loc vedem aievea barcile in coloana ce te duceau catre mijlocul Dunarii ca sa acostezi la cheul unei insule de vraja si de vis. Era o limba de pamant intre cer si apa. Cand privesti acum fluviul care inoata lin, ducandu-se la vale nestingherit, nu-ti vine sa crezi ca in acest loc isi deschidea bratele si se impartea in doua pentru a ocoli pamantul, miraculos, ce rodise din adancurile lui, fasia de uscat lunga de 1750 metri si lata de 400 metri… Parca s-a topit si Dunarea luneca imbatata de propria-i putere. Caut acum in apa o urma a asezarii purtand un nume incantator, ca bataile usoare pe o tamburina: Ada-Kaleh! Ada-Kaleh!… Insula blanda „cadana” Ada Kaleh, somnoros intinsa pe ape, nu mai exista.
Tot ce a ramas din ea sunt crengile unui pom, varfurile inaltate ca doua degete in sus ca si cum cineva ar fi pus o intrebare si insula si-ar salta mana din ape sa dea raspunsul… Ca trezit din visare, auzim glasul gros al barcagiului Husref Caraiman, cu fes rosu, tunica si salvari: Aici e insula Ada-Kaleh!…
Si azi, dupa aproape patru decenii, cand ii rostesti numele, simti o infiorare de parca insula a fost pogorata din „O mie si una de nopti” si data spre ingrijire Dunarii impreuna cu legendele ei…
Memento la km 946 al Dunarii
De pe viaduct, privirile zboara in timp catre insula cu gradinile ei invadate parca de smochin, mosmoni, curmali, chiparosi si duzi adusi din Damasc, migdale, rodii si multi, foarte multi trandafiri, catre ferestrele ce aveau in loc de ghivece cu flori borcane cu dulceata, semn ca la orice poarta puteai bate spre a cumpara rodul arbustilor ornamentali ce gasisera aici, la kilometrul 946 al Dunarii, climatul prielnic, cu pronuntate influente mediteraneene, pentru crestere, dezvoltare si fructificare. Rod trecut prin iscusite maini de gospodine ce aplicau la sfarsit etichete frumos desenate, atractiv colorate, ce prezentau varietatea atator soiuri de trandafiri transformati in inegalabila dulceata, de care generatiile mai tinere, chiar si de prin partile locului, doar au auzit… Care mai de care, gospodinele se intreceau in facutul peltelelor, iar barbatii injghebasera fabricute de rahat, sugiuc si alvita multicolora. Cofeturile le preparau dupa-amiaza, pentru ca dimineata aproape toti lucrau la fabrica de tigari din insula cu 500 de locuitori, din care, potrivit statisticii vremii, aproape 400 erau femei…
Incercam sa conturam din memorie cetatea turceasca ce strajuia insula despre care vechi documente spun ca dainuia de pe la 1330. De jur-imprejurul ei, case uitate de timp, inaltate dupa o arhitectura orientala, randuite intr-o simetrie aproape perfecta inspre moscheea unde s-a pastrat cel mai mare covor persan din Romania, lung de 15 m, cu o suprafata de 144 metri patrati si o greutate de aproape 500 kg. Era darul sultanului Abdul Hamid al II-lea, incredintat spre pastrare la Constanta cu 36 de ani in urma, inainte ca Ada-Kaleh-ul sa devina amintire. Locuitorii insulei ce nu depasea in suprafata 70 de hectare erau insotiti inca de la nastere de un juramant sfant, transmis cu sfintenie din generatie in generatie, potrivit caruia toti cei care au vazut lumina zilei in Ada-Kaleh, chiar daca o paraseau, se-ntorceau in micul paradis in asteptarea sfarsitului si a odihnei vesnice langa stramosii lor. Acolo, in cimitirul presarat cu o larga paleta de arbusti tropicali, dominat de mormantul lui Miskin Baba, celebru in epoca prin miracolele pe care le-a savarsit si despre care azi foarte putini turci ce au mai ramas in Mehedinti iti deapana cu mandrie multe legende. Dar si despre Hagi Mustafa, cea mai inteleapta fiinta pe care a dat-o insula, calator la Mecca, vorbitor a nu mai putin de sapte limbi orientale si pe care, dupa cum povesteste dl Maimut Ahmed, stabilit in Schela Noua, n-a putut sa-l desparta nimic de Kemerf, infioratoarele catacombe ale cetatii, decat trecerea in lumea umbrelor… De aceleasi catacombe in a caror bezna au salasluit pana in ultima clipa, inainte de ora disparitiei mirificei insule, fratii Sab si Sabri Ismail, ca si ei, convinsi aparatori ai datinilor locului…
Primavara, prin undele fluviului se contura un imens cos cu flori ce parca aluneca usor pe Dunare in locul unde au pasit romanii si hunii, dar si otomanii si habsburgii, cetatea purtand in pantecul ei, pana in zilele noastre, ramasitele fortificatiilor lui Baiazid Fulgerul si Eugeniu de Savoia. Hoeleh a intrat in granitele statului roman prin plebiscit abia dupa primul razboi mondial, cand redevine insula pasnica cu pitorescul ei fermecator extrem de cautat zilnic de foarte multi turisti impinsi de curiozitatea de a cunoaste o alta lume cu obiceiurile, datinile si cantecele ei tanguitoare ce nu banuia vreodata ca destinul ii harazise imprastierea in cele patru zari… Din porturile Tr. Severin si Orsova, navele de pasageri faceau curse regulate inspre insula de vis, iar pe malul romanesc barcile, aliniate parca dupa o sfoara imaginara, erau mereu in asteptarea vizitatorilor, imbiati inca de la sosire cu inegalabila dulceata, cu braga, halva turceasca, alvita ori rahat cu marca necunoscuta, cu fructe orientale sau cu cafea fiarta pe nisip… Barcagiii nu aveau somn, cu imbracamintea lor ecarlata, cu cataramele batute in nestemate ale seicilor, adresau, ca intr-un ritual, rugaminti sa treci in paradisul Dunarii inmiresmat de raze in toate culorile curcubeului, de multe lalele, regina noptii galbena si de acele fermecatoare Karaghiuluri pe care noi le numim… turcoaice. Din aceasta bogata si diversificata vegetatie aveai uneori surpriza sa-ti iasa in cale vipera cu corn si scorpionul… Porneai pe putinele si stramtoratele ulite ale satucului oriental, pe sub zidurile boltite ale cetatii, patrundeai in subteranele umede despre care Ghiulizar Suliman, o incantatoare localnica, ultimul ghid din Ada-Kaleh, depana istorii infioratoare, cu fapte si intamplari atribuite duhurilor care salasluiau aici… Intr-un tarziu, intrai in parculetul umbros, cochet si bine intretinut, de unde admirai o mica piata, foarte aprovizionata, peste care se asternea, mare parte din zi, umbra deasa a chiparosilor si a minaretului…
In asezarea ce-ti lasa impresia unei stranii patriarhalitati exista primarie, un mic spital, cinematograf, camin cultural, librarie, scoala, camin pentru copii, cresa, oficiu postal, club, biblioteca, doua magazine, o fabrica de paine, una de tigari si alta de bomboane si rahat, fosta proprietate a lui Ali Khadri, ultimul guvernator al insulei, cu o stare materiala de invidiat… Nu lipseau terenurile de sport, intre care si unul de fotbal… Din acest minunat petic de pamant, unde in amurg razbatea sunetul tamburinelor, dairalelor, acompaniind parca mersul leganat al frumoaselor femei cu val, ce-aduceau apa cu cofita de la fantana pe ale carei ghiozduri sapate cu unghiile in piatra prizonierii lui Iancu de Hunedoara au scris: „Apa aveti, suflet n-aveti”, n-a mai ramas decat amintirea… Constructia hidrocentralei de la Portile de Fier l-a ingropat o data cu legendele si misterele lui. Bastinasii s-au mutat la Schela Noua, Orsova, Tr. Severin, Mangalia, Medgidia, Constanta, dar majoritatea dintre ei au plecat in Turcia. Un destin crud ce-a trecut in uitare o civilizatie inradacinata pe aceste meleaguri ce inca mai amintesc de legenda frumoasei Hatige din insula Ada-Kaleh… De cate ori trec pe viaductul de la km 964 al Dunarii, zaresc varfurile pomului schitand gestul acela naiv de raspuns din apele care au inghitit Ada-Kaleh si mi-aduc aminte de Nalade, gingasa femeie musulmana, nevasta barcagiului Husraf Caraiman, una dintre putinele fiinte ce mai intarziau pe insula aproape parasita in toamna anului 1969, cu casele dezvelite in care picau cu un zgomot greu perele coapte… S-a apropiat amenintatoare de mine, strigandu-mi ceva intr-o limba aproape de neinteles, cu sunete dezarticulate, dar cu o rezonanta de divinitate a locului, infuriata ca i s-a violat sanctuarul… Dar nu, nu era o amenintare, era o invitatie nespus de gentila si duioasa… Apucandu-ma brusc de mana, m-a dus aproape cu forta inaintea unui smochin plin de fructele lui dulci si atat de straine de pamantul nostru. Bolborosind cu aceeasi vehementa, m-a facut sa inteleg ca trebuie sa gust din roadele pomului, ca erau ultimele inainte ca apele fluviului sa acopere totul… I-am urmat indemnul si asta a veselit-o grozav, o veselie ce nu izbutea, pe figura ei, sa se desprinda de violenta si groaza… Destinul insulei de vraja a fost sa devina un mare muzeu in aer liber, in aval pe fluviu, in insula Simian si sa-si inglobeze numele intr-un viaduct – viaductul Ada-Kaleh… Cel de-al doilea s-a implinit demult, primul este inca o iluzie pierduta, precum aburii de trandafir adiind din mangalul obtinut de catre localnici, pe ai caror umeri s-a sprijinit o microcivilizatie ale carei taine, unele dintre ele, n-au fost nici pana astazi dezlegate…
Ostrovul Simian, in zodia dezastrului
Despre Ada-Kaleh nu se poate scrie de doua ori. Si totusi, s-a mai ivit o sansa datorita academicianului C.S. Nicolaescu-Plopsor, al carui prestigiu profesional a determinat autoritatile comuniste ale vremii sa accepte alocarea fondurilor necesare stramutarii cetatii, cimitirului si unui numar restrans de case in insula Simian, aflata in aval pe fluviu, nu departe de Drobeta Tr. Severin. In anul 1967 – dupa cum ne preciza dr. Misu Davidescu – au fost alocate 26 de milioane de lei si cetatea medievala a fost dezmembrata piatra cu piatra, fiecare numerotata si pusa la locul ei de catre restauratori. Dupa zece ani, in 1977, fondurile s-au epuizat, lucrarile s-au oprit si in locul programatei conservari din insula Simian s-a instalat dezastrul. Cine paseste azi in ostrovul dezolarii gaseste cetatea in ruina, protejata doar de nepasare si balarii, in adapostul carora se-nmultesc in voie serpii si alte jivine… Zidurile cetatii se afla intr-un avansat stadiu de degradare, imensa cantitate de caramida ce trebuia pusa la locul ei a ajuns… zgura sau a fost sustrasa si folosita la constructiile din asezarile de pe mal. Sub ochii nepasatori ai autoritatilor locale, care, fara jena, si azi nu-si asuma nici un fel de raspundere in ce priveste dezastrul din insula iluziilor pierdute. Cei de la Muzeul Regiunii „Portile de Fier” spun ca, potrivit legislatiei in vigoare, de cetate raspunde primaria municipiului dunarean, cei de aici facand si ei trimitere inspre consiliul local din Simian. De fapt, la Simian am aflat ca terenul insulei, in suprafata de 56 hectare, a fost retrocedat fostilor proprietari. In insula, in afara de cetatea stramutata se mai afla si urmele unei vechi asezari dacice, fiind descoperite mai multe unelte, obiecte de uz casnic si de olarie, precum si arme din acele timpuri. Dar si un pichet graniceresc, parasit si el… Privim cetatea in degradare de azi si gandind la infloritoarea epoca din Ada-Kaleh ne cuprinde repulsia fata de totalul dezinteres al autoritatilor locale – si nu numai – privitor la valorile istorice care se pierd incetul cu incetul, fara ca legea sa-i mai poata opri pe acei neghiobi care contribuie la distrugerea operei sacre a inaintasilor. Dar jaful pe care il face prostia omeneasca, totalul si condamnabilul dezinteres al celor care intamplator ori din marunte interese au ajuns in locuri de care nu sunt vrednici nu pot fi infierate indeajuns…
Precizam ca pentru amenajarea cetatii si a insulei ce se vroia a fi un nou Ada-Kaleh se realizase si un stufos proiect inca din anul 1970 si numai simpla lui lecturare iti aducea in memorie insula de vraja si de vis de la km 946 al fluviului… Dan Matei Agathon, pornit in „croaziera pe Dunare”, a preferat in anul 2003 doar sa dea tarcoale cu nava insulei dezolarii, aparata atunci de multe… epave ce-o inconjurau, marginindu-se doar sa aprecieze (sic!) eforturile facute in Mehedinti pentru activitatea turistica, neuitand sa specifice ca „este judetul aflat pe locul intai la pachetele de program turistice”. Doua saptamani mai tarziu, acad. Razvan Theodorescu, aflat pe ruinele de la Simian, recunostea ca „sa ai o asemenea insula cu fortificatii, in care poti face exact ce era inainte la Ada-Kaleh si sa nu beneficiezi de ea este masura impotentei noastre”. Desi proiectul exista de mai bine de trei decenii, dar necunoscut si pentru cei care l-au insotit pe domnia sa in insula. Fara alte comentarii, doar cu precizarea domnului Craciunescu, de la Muzeul Regiunii „Portile de Fier”: „Refacerea astazi a cetatii turcesti este mai greu de realizat. Prin anii '70 ai secolului trecut n-au mai fost bani pentru restaurare, dar se gaseau mesteri pentru astfel de lucrari. Acum, chiar daca ar fi bani, au cam disparut mesterii”. Dar, adaugam noi, si insemnate parti din corpul acestei cetati unice de pe teritoriul Romaniei, „aparata” de umbrele trecutului ei zbuciumat, de duhurile din Kemerf si de braconierii ce vaneaza in insula…
Investitorii joaca la cacealma?…
Cu mai bine de un an in urma, se parea ca a batut, in sfarsit, ceasul si pentru amenajarea insulei Simian. Dupa „indelungi negocieri”, cum s-a apreciat la vremea respectiva, Consiliul Judetean Mehedinti si SC „Safcar Rom” SRL, o firma romano-turca, au semnat pe 15 iunie 2005 contractul de asociere pe o perioada de 49 de ani pentru exploatarea potentialului turistic al Ostrovului-cetate.
Consiliul participa cu terenul in suprafata de 14 ha, firma angajandu-se sa investeasca pe o perioada de cinci ani suma de 5 milioane de euro. Incertitudinile aparute atunci privind seriozitatea investitorului si, implicit, materializarea proiectului devin, pe zi ce trece, realitate. Numai cei care au nesocotit masura realitatii au putut crede ca suma propusa pentru a fi investita in terminarea reconstructiei cetatii turcesti, ridicarea unui restaurant, a unui minihotel, a unor case turcesti pentru cazare, amenajarea unei gradini botanice, a unor terenuri de tenis, volei si baschet, a poligonului de trageri cu arcul, bazine de inot, plantari de arbusti fructiferi si miniamenajari peisagistice (cascade cu apa, stanci, minipadure), spatii de tratament si recuperare medicala, spatii educationale, cazinou si alte obiective cu caracter cultural, sportiv, turistic, educativ si de tratament… Basca magazinele de artizanat, ceainariile, buticurile din incinta cetatii. La toate acestea se adauga realizarea infrastructurii, amenajarea si punerea in functiune a pontonului de acostare a navelor, construirea unui teleferic, care sa lege insula de malul romanesc, a unui heliport, alimentarea cu energie electrica si cu apa, fose ecologice, amenajarea unui parc tematic care sa reprezinte harta fizica a tarii cu reprezentarea tuturor judetelor etc., etc. Si toate amplasate pe 14 ha. Cum despre ambitiosul proiect nu mai spune nimeni nimic, am incercat sa contactam firma investitoare. Surprinzator, n-am putut depasi bariera unei taceri suspecte.
Cu toate insistentele, cele doua salariate ale firmei au preferat sa faca trimitere de la una la alta, pentru ca apoi sa-si decline competenta in favoarea nu stim cui. Cert este ca reprezentantii firmei turcesti, aciuita pe malurile Dambovitei, n-au mai trecut prin Mehedinti. Ce s-o fi ascuns sub aceasta „asociere” ce a dat nastere unor speculatii prin zona? Am aflat ca „Safcar Rom” este cea care a scos epavele unor nave, printre care si a convoiului „Osbei”, naufragiat langa insula Simian in timpul razboiului. Si nu singura, ci in colaborare cu firma „Mediterana” din Bucuresti, de ale carei afaceri in Mehedinti s-a ocupat un anume domn Ionita, fost ofiter de contrainformatii al armatei…
Cui foloseste suspecta tacere privind asocierea cu cantec, mai ales ca obiectul ei vizeaza cetatea Ada-Kaleh, terenul din domeniul public, chiar si o parte din apele Dunarii? Sa fie oare blestemat paradisul „Ada-Kaleh” sa ramana doar o amintire, precum smochinele oferite de Nalade, sotia barcagiului Caraiman?
