Teroarea provocată de americani în urmă cu 70 de ani prin atacul nuclear de la Nagasaki a fost documentată de autoarea Susan Southard, în cartea “Nagasaki: Viaţa după războiul nuclear”. Singurii supravieţuitori ai atacului cu bomba atomică şi ai radiaţiilor generate, Wada Koichi, Nagano Etsuko, Taniguchi Sumiteru, Do-oh Mineko şi Yoshida Katsuji, au povestit ororile prin care au trecut şi au mărturisit că, deşi au rămas în viaţă, au primit eticheta “Hibakusha” (oameni afectați de explozie) şi au devenit paria în societate, atât din cauza desfigurării, cât şi din pricina stării lor de sănătate.
Uite, cade ceva din cer
Când majoritatea oamenilor începeau să se vindece de rănile provocate de Al Doilea Război Mondial, în ziua de 9 august 1945, din cauza conflictului care persista între Imperiul Japoniei şi Statele Unite ale Americii, iadul se dezlănţuia asupra oraşului japonez Nagasaki.
O bombă atomică, cunoscută ca "Fat Man/ Bărbatul gras", omora milioane de oameni pe loc şi condamna la moarte prin radiaţii persoanele care se aflau în apropierea locului tragediei. Unul dintre supravieţuitori, Katsuji, în vârstă de 13 ani atunci, își amintește că i-a atras atenţia unui prieten că ceva cade din cer.
Cu doar câteva zile înainte, la 6 august 1945, o altă bombă atomică, numită "Little Boy/ Băieţelul", fusese aruncată deasupra orașului Hiroshima.
Numărarea morţilor a durat cinci ani, la finalul cărora autorităţile japoneze au estimat 73.884 de morţi şi 74.909 de răniţi. Decesele în urma expunerii la radiaţii au fost brutale. Drumul către moarte era chinuitor. Primele simptome au apărut la o săptămână de la explozie – febră, diaree, scaune cu sânge, pierderea părului, şi au fost urmate de secreţii de puroi, hemoragie, pierderea cunoştinţei şi delir. Chiar dacă au supravieţuit iniţial, oamenii s-au îmbolnăvit de numeroase forme de cancer şi alte afecţiuni. „În viziunea supravieţuitorilor, bomba atomică le-a ars trupurile din interior spre exterior”, a spus autoarea, citată de National Geographic.
Cum a scăpat Do-oh Mineko din ghearele morţii
Do-oh Mineko, în vârstă de 15 ani la data tragediei, era într-o fabrică și se uita la torpile. În momentul exploziei, partea stângă a spatelui ei a fost ars şi străpuns de aşchii de sticlă. De asemenea, așchii de sticlă și lemn i s-au înfipt în spatele gâtului.
Mineko a rămas ascunsă în casă timp de opt ani, ruşinată de înfăţişarea ei şi de pustulele de pe pielea ei, care miroseau a peşte putrezit. Gândul de a se sinucide i-a dat târcoale multă vreme. „Pentru ce mi-a dat Dumnezeu această viaţă?”, s-a întrebat ea.
Cu toate acestea, Mineko a început să lucreze ca reprezentantă a unei companii de cosmetice, cu speranţa că, astfel, îi va ajuta pe tinerii „hibakusha”, care aveau cicatrici sau arsuri pe feţe.
La vârsta de 26 de ani, s-a mutat în Tokyo, unde a rămas timp de trei decenii. Nu s-a căsătorit niciodată, de teamă să nu dea naştere unui copil bolnav. În schimb, Mineko s-a dedicat muncii, devenind prima femeie director executiv la compania pentru care a lucrat. „Mutarea în Tokyo a fost adevăratul început al vieţii mele”, i-a spus femeia autoarei Southard.
Tanighuci Sumiteru: “M-am simţit dator să trăiesc pentru toţi cei care au murit fără voia lor”
„Este ciudat că încă sunt în viaţă”, a spus Taniguchi, care a adăugat că urările oamenilor, cum ar fi „ai grijă de tine” sau „la mulţi ani” nu îi aduc niciun fel de consolare. „Asta ar însemna mai mulţi ani de durere”, i-a spus bărbatul autoarei Susan Southard.
La momentul atacului, Taniguchi avea vârsta de 16 ani şi livra corespondenţa cu bicicleta. Era mai scund decât alţi copii de vârsta lui şi ajungea cu greu la pedale. Explozia l-a aruncat de pe bicicletă şi, deşi nu şi-a dat seama în acel moment, pentru că era ameţit, tot spatele i-a fost ars. În plus, a suferit arsuri grave pe mâini şi picioare.
Pământul se cutemura, dar a reuşit să se ridice în picioare. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să strângă toate plicurile pe care le-a văzut. Toţi copiii care se jucau în jurul lui erau morţi. S-a târât până la o fabrică, unde câţiva bărbaţi l-au aşezat pe burtă, pe o coastă de deal, unde l-au lăsat timp de două nopţi, după care a fost găsit de bunicul lui.
Lui Tanighuci i-a luat 17 luni ca să se poată ridica şi aproape patru ani ca să se recupereze suficient de mult încât să fie externat. Pielea de pe spatele şi mâinile lui a fost topită în urma atacului nuclear.
„Plângeam de fiecare dată când auzeam căruţul cu instrumente apropiindu-se. Când asistentele îmi schimbau pansamentul de pe spate, ţipam de durere şi le imploram să mă lase să mor”, i-a mărturisit Tanighuci lui Southard.
Băiatul avea porţiuni pe piept care putreziseră din cauza timpului pe care l-a petrecut aşezat pe burtă.
Războiul supraviețuitorilor paria cu autoritățile
A durat mai mult de un deceniu pentru ca Japonia să adopte legea pentru îngrijirea medicală a victimelor atacului cu bomba atomică, care presupunea finanţarea consulturilor medicale. Chiar şi pentru acele îngrijiri, supravieţuitorii trebuiau să aibă mărturia certificată a unui funcţionar public sau o fotografie care să demonstreze că a fost victimă a atacului nuclear, conform Washington Post.
De asemenea, supravieţuitorii s-au luptat pentru recuperarea morţilor duşi fără voia familiilor în Statele Unite ale Americii, pentru studii de laborator. Până în anul 1973, peste 45.000 de morţi au fost aduşi înapoi în Japonia.
În plus, activiştii pentru cauza supravieţuitorilor au cerut SUA înregistrările atacurilor, care nu au fost vizionate în Japonia până în anul 1968.
Chiar după ce starea lor de sănătate s-a stabilizat, supravieţuitorilor atacului de la Nagasaki le-a fost greu să obţină o slujbă sau să se căsătorească, pentru că oamenii erau suspicioşi în privinţa sănătăţii lor. Pentru o lungă perioadă de timp, “hibakusha” au fost ruşinaţi de statutul lor, aşa că l-au ascuns. Doi dintre cei cinci supravieţuitori, Wada şi Nagano, s-au căsătorit cu alţi supravieţuitori ai radiaţiilor.
