Aflată între un depozit și o fabrică părăsită, întinsă pe o parcare imensă, tabăra de romi din Gianturco, Napoli, seamănă cu un sat construit într-o după-amiază. Sunt sute de cocioabe ridicate peste asfalt și pietriș.
Fiecare are un număr pictat cu albastru pe pereții de placaj albastru acoperiți de fire electrice și antene de satelit. Tabăra se află în umbra zgârie-norilor din centrul de afaceri al orașului Napoli, inima administrativă a sudului Italiei.
Înăuntru sunt gâște care scurmă prin beton. Un bărbat scund la 40 de ani își mângâie burta și strigă la noi, să ne explice: “De Anul Nou: Buf! Mangiare! Ce, noi nu suntem oameni?”
Casele sunt improvizate din placaj și plastic, ce-a găsit fie-care. Unul a pus un “cearșaf” gigantic de reclamă ca acoperiș. O țin în loc anvelope, cărămizi și bucăți de beton. În tabără funcționează un bar, ce vinde bere și cafea.
Îl întrebăm pe omul cu gâștele de unde e. “Din Călărași”. “Și restul?” “Toți din Călărași!”
În ultimele două decenii, din orașul de pe malul Dunării au plecat spre Napoli în jur de 5.000 de oameni, ceea ce reprezintă cam jumătate din comunitatea de romi de acolo.
Prin tabără se învârt câteva femei de 40-50 de ani și vreo doi bătrâni. Au cărucioare de cumpărături pline cu deșeuri metalice și electronice vechi. E sfârșitul lui iulie și în România a început sezonul nunților. Mulți din tabără sunt la Călărași, ca să sărbătorească.
În tabără, s-a zvonit că o companie din China a cumpărat terenul de la Gianturco și că poliția vrea să-i evacueze. Sunt 1.500 de familii care ar putea ajunge pe străzi. Autoritățile au promis găzduire, însă doar pentru 180 de persoane. Oamenii au găsit locul ăsta acum trei ani, spune o femeie: au văzut că fostul depozit de anvelope era părăsit și, într-o singură zi, au venit cu toții și au început să-și ridice barăcile. Nu le-a zis nimeni să plece, așa că au început să construiască și unele mai sănătoase, din cărămidă.
„De unde să scoatem 350 de euro pe lună pentru chirie în oraș?”, întreabă un bărbat mai în vârstă. “Unde să ne ducem? În oraș, să ne ia la bătaie drogații?”
Romii sunt „nomazi“, așa că „trebuie să trăiască în tabere“
Sunt în jur de 20.000 de oameni în taberele din jurul marilor orașe italiene, cum ar fi Roma, Napoli, Milano, Torino și Veneția. În Capitala Italiei trăiesc 8.000, iar în Napoli – în jur de 3.000, potrivit Asociației “21 Iulie” / “21 Luglio”, ce promovează drepturile romilor din Italia. Cu toate că puțini dintre cei care trăiesc în aceste tabere sunt născuți în Italia, aproximativ jumătate au cetățenie italiană. Majoritatea sunt din Balcani: români, bosniaci, sârbi, macedoneni și ko-sovari.
Aproape toți sunt romi. Cei din fosta Iugoslavie sunt foști solicitanți de azil în timpul războiului din anii ’90. Cât așteptau o decizie cu privire la obținerea protecției internaționale, autoritățile italiene i-au trimis în tabere de refugiați.
“Noi [italienii] am decis că romii sunt nomazi și o soluție bună pentru ei este să stea într-o tabără”, spune Aurora Sordini, un reprezentant al asociației “21 Iulie”. Asta deși respectivii trăiseră în case sau în blocuri comuniste în țările lor de origine. “Este o idee învechită”, spune Andrea Belfiore, care lucrează ca mediator pentru Emergency, o asociație ce furnizează servicii medicale pentru tabere. Însă el adaugă că strategia autorităților mai avea o motivație: dorința de a-i strânge pe noii rezidenți într-un singur loc. “E pentru a-i putea controla”, explică Belfiore.
La începutul anilor 2000, românii au început să se stabilească în lagărele pentru ex-iugoslavi, în timp ce alții au ridicat unele asemănătoare, pe foste platforme industriale.
Pentru locuitorii unei astfel de tabere, era aproape imposibil să-și găsească de muncă: n-aveau o adresă permanentă sau un statut juridic. Așa că unii s-au apucat să strângă și să vândă fier vechi, aluminiu sau plastic de prin gunoaie. Alții și-au găsit munci sezoniere în agricultură. Unii au început să se prostitueze.
“Mai lucrăm cu ziua, la curățenie prin scări de bloc, pentru 30-40 de euro pe zi”, ne spune o femeie din Gianturco.
O parte se ocupă însă de cerșit sau de furat fier sau cupru. Desfac inclusiv șine de cale ferată sau instalații de prin cimitire. “Sunt infracțiuni minore, dar sunt multe și foarte vizibile”, spune Vincenzo Nicoli, sef al Diviziei a II-a a Serviciului Operațional Central (SCO) din cadrul Poliției italiane. “Iar astfel de gesturi sunt iritante pentru italieni.”
Iar presa scrie despre lucrurile astea, în mai mare măsură poate decât despre fapte mai grave. În astfel de condiții, integrarea lor în comunitate devine și mai greu de realizat.
Ar vrea un drum și ajutor pentru școală
În vară, când am ajuns la Napoli, în jurul orașului erau patru mari tabere. Trei erau locuite de români, a patra de sârbi și bosniaci.
O altă tabără, cea din Barra, este „semi-recunoscută” de către autoritățile locale. Ca să ajungem acolo, intrăm de pe strada principală pe un drum cu pietriș.
O femeie la vreo șaptezeci de ani stă pe un șezlong decorat cu steagul italian. Sunt pești agățați de un fir, puși la uscat sub soarele verii. Câțiva copii dezbrăcați se joacă în praf. Mașini ruginite sunt acoperite de covoare.
Vorbim cu Niță. E un bărbat plinuț, la 40 de ani, îmbrăcat cu un tricou mulat, cu o inimă în mijloc. Îl întrebăm de unde e. „Călărași”, spune Niță. „Toți?” “Toți din Călărași”. Sunt în jur de 80-90 de familii aici. Niță și ai lui au ajuns aici în 2003, direct din Călărași. Zice că nu știa pe nimeni în Napoli, dar a riscat.
„Fiecare și-a făcut casă”, povesteşte el.
Nimeni nu voia să-l angajeze, așa că a început să trăiască de pe urma colectării și vânzării de fier vechi. „Facem cam zece eurocenți pe kilogram. Într-o săptămână, umplem o mașină mică și luăm pe ea vreo 20 de euro.”
Altă sursă de venit e cerșitul, dar Niță – care are cinci copii – spune că e riscant: „Dacă scoți copilul la cerșit vara, ei [poliția] zic că e prea cald”, explică el. „Dacă-l scoți iarna, zic că e furtună”.
În dimineața asta, un bulgar a venit cu un sac de pește pentru familia lui Niță. Pentru el, mâncarea este dovada supremă de bunătate. „Oamenii buni îți dau de mâncare”, afirmă el.
Niță vrea ca autoritățile să-i ofere două lucruri: un drum de acces decent spre tabără și mai mult ajutor pentru copiii din Barra. În acest moment, aproximativ 100 de copii din tabără merg la școală.
„Sper să ajungă mai deștepți decât noi și să aibă de muncă și să facă ce noi n-am fost în stare”, speră bărbatul.
Romii din tabere n-au acces la servicii medicale din partea statului. În jur de 95 la sută din romi nu au documentele legale necesare, astfel încât să aibă acces măcar la un ajutor de bază, declară Andrea, de la Emergency.
Deși vaccinarea este gratuită, multe familii de romi nu au documentația pentru copii cu ei în Italia, astfel încât ONG-ul nu știe dacă au fost sau nu imunizați în România.
„Toată lumea e primar în tabără“
În vârstă de 49 de ani, Elena stă pe-un scaun, în mijlocul casei sale cu o singură cameră. Patul ei e în stânga, mai e un dulap în față, o chiuvetă și un aragaz în spate. De fiecare dată când face o mică mișcare, icnește de durere. Undeva afară nechează un cal: locuiește, împreună cu alte câteva persoane, în anexa unei ferme.
O femeie mai tânără îi aduce un telefon, anunțând-o că „a început”. Din difuzorul telefonului ei se aude o slujbă ortodoxă. Se desfășoară la vreo mie de kilometri distanță, la Călărași.
Cu două zile înainte, soacra Elenei a murit. Dar ea nu a putut lua avionul din Napoli în România pentru înmormântare, fiindcă e bolnavă. În schimb, a participat la înmormântare prin telefon mobil.
În 2006, Elena a venit mai întâi în Italia, pentru a vedea „cum funcționează”.
Timp de 18 ani în România, Elena a lucrat într-o vamă și ca ospătar în restaurantul “Pescarul”, vizavi de Hotelul InterContinental. S-a căsătorit – și a divorțat – dar a avut “un capriciu”, să meargă în Italia. “Capriciul ăsta m-a costat totul”, spune ea. A vrut să lucreze la cules de căpșuni, dar n-a reușit și a rămas fără de muncă. S-a întors la Călărași, dar nu a putut găsi de lucru nici acolo. Așa că, întoarsă în Italia, s-a stabilit împreună cu noul soț într-o tabără din Napoli și au dat de un șef care le-a cerut bani.
Plăteau 150 de euro pe lună pentru o cocioabă, plus 17 euro pentru electricitate. „Unii plăteau 12 euro, alții 9, depinde de cum îi vedea mai slabi”, menţionează Elena.
Cei mai mulți locuitori erau romi din Călărași. Proprietarul avea un bar, unde vindea țigări de contrabandă, la preț dublu. Sau cerea 15 euro pentru un coniac luat din hipermarket cu 5 euro sticla. „Unii trebuiau să cumpere, pentru că era pe datorie”, spune. „Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți ia pielea de pe tine.”
Dar când venea poliția – chiar și de două sau de trei ori pe zi – șeful taberei dispărea, spune Elena. Închidea barul și dus era. „Era șef numai când nu era poliția acolo”, adaugă ea.
Când am vorbit cu locuitorii din Barra sau Gianturco, aceștia au negat că ar funcționa orice structură de putere. „Nimeni nu este un șef aici”, ne-a spus Niță despre Barra. „Toată lumea e primar în tabără”, ne-a zis altcineva. Oamenii trăiau din furturi și prostituție, spune Elena. “Vin la Napoli pentru că aici sunt lăsați să facă ce vor”, adaugă ea. Unii se află în arest la domiciliu în tabere, o situație ciudată, având în vedere că n-au o reședință legală acolo.
Nu toată lumea trăiește însă din furturi, subliniază însă cei de la Asociația “21 Iulie”.
În orice caz, soluții pe termen lung nu par să existe deocamdată pentru ei nici din partea autorităților italiene, nici ale celor din Călărași, de unde pleacă. Una dintre taberele pe care le-am vizitat la Napoli, cea din Ponticelli, a fost demolată la câteva luni după vizita noastră acolo.
Varianta în engleză a acestei investigații poate fi citită (English version of this investigation can be read) aici/here.
