Râde cu asistenţii de la organizaţia Samusocial, care îl ajută de 13 ani să-şi refacă viaţa, când îşi aminteşte cum jucau ore în şir ping-pong, ca să nu se mai gândească la alcool. De 4 ani, Răzvan nu s-a mai atins de alcool şi tot de atunci locuieşte cu chirie, pe care şi-o plăteşte din banii câştigaţi muncind. „Azi mă bucur ca un copil că am reuşit să duc un lucru până la capăt”, spune Răzvan, gândindu-se că, pe când era puştan, nu a reuşit să se ţină de Filologie.
Bei o bere? Azi nu!
Lui Răzvan îi place şi acum să ia în serios gluma unui american din grupurile de autosuport pentru alcoolici pe care le-a frecventat: „Băi băieţi, s-a constatat ştiinţific că nu poţi să te îmbeţi dacă nu consumi primul pahar, zicea americanul. Eu am treabă cu primul pahar, nu cu următoarele 3.000. Ştiu ce urmează. Azi ciocnesc un pahar la ocazii, dar îl pun întotdeauna jos dup-aia. Sloganul meu este ‘Azi nu!'”.
Viaţa lui Răzvan a început să o ia la vale după „un divorţ urât”, pe care trebuia să-l rezolve şi să plece în Germania, la mama şi fraţii lui care trăiau acolo. Planul a fost întrerupt însă în 1992, de moartea tatălui său cu care trăia în Bucureşti. „Am fost bine până la decesul tatălui meu. Motivul ăsta a aprins ceea ce ştiam eu mai bine să fac: să beau. Am băut pe chestia asta de nu se poate. Anul următor, în 1993, a murit şi maică-mea în Germania. Atunci am luat-o langa”, îşi aminteşte Răzvan cum a început să facă terapie cu alcool. În 1995, deja începuse să bântuie pe străzi, rămas fără casă, iar câţiva ani mai târziu nu-şi mai putea găsi de muncă pentru că tot ce-l mai identifica era „o foaie de câine”: un buletin provizoriu pe care, la rubrica domiciliu, scria „lipsă locuinţă”.
Alcoolul ca boală
De atunci, timp de zece ani, alcoolul a fost lichidul vieţii pentru Răzvan: „Beam cantităţi foarte mari şi numai spirtoase. Eu credeam cu tărie că asta mă face să rezist, să trec iernile. La un moment dat, alcoolul substituie tot, inclusiv somn, alimente, acoperiş deasupra capului. Totul e foarte bine, nu mai ai nevoie de nimic. Sunt alcoolici care pot să nu mănânce şi 7-8 zile”. Dormea în scări de bloc, folosind drept pernă o sacoşă din care nu lipseau aparatul de bărbierit şi lucruri necesare unei minime igiene. „Obsesia mea era curăţenia, nimeni nu credea că sunt om al străzii pentru că eram curat”, povesteşte Răzvan.
În ciuda faptului că avea de-a face regulat cu asistenţii de la „Medici fără frontiere”, apoi cu cei de la Samusocial, Răzvan nu s-a putut lăsa de alcool până în 2005, când un grup de măicuţe din ordinul „Misionarelor Carităţii” nu l-au îndrumat către o doctoriţă. „Atunci am aflat că sufăr de o boală, alcoolismul. 90 de zile durează să-şi reintre în drepturi ce ţi-a mai rămas din creieraş. După detoxicare, în 2006 am renunţat total la alcool. Atunci am avut ocazia, prin acele grupuri de autosuport, să trec graniţa în partea cealaltă. Mi-am zis, hai să văd ce e în viaţa reală, că poveştile din capul meu deja nu mai erau bune”. Grupul de autosuport i-a fost alături la greu, fără să i se bage la început în suflet: nu trebuia să facă nimic, doar să vină la întâlniri.
După 8 luni , Răzvan a cedat însă: „Am dat-o în bară, m-am reapucat de ce ştiam eu mai bine. A existat acel cineva care mi-a spus: ce, eşti tâmpit, cum nu poţi să bei un pahar? Tu te jucai cu 3-4 kilograme de tărie pe zi şi acum nu poţi să rezişti la un pahar?”. A reuşit să revină însă pe drumul pe care o pornise împotriva alcoolului şi nu a mai greşit a doua oară.
„Cea mai parşivă boală”
„Vrei să te opreşti, dar nu poţi. Tragi de el, îi spui că nu e bine, dar el când îţi spune că diseară e în stradă, în frig, ţi-a închis gura. Îi trebuie „amperajul” de rigoare”, turuie Răzvan, vorbind în acelaşi timp despre sine însuşi, dar şi despre alcoolici fără adăpost, pe care acum vrea să-i ajute cu propria experienţă. „Din tot răul prin care am trecut, pot măcar să explic altora că există o soluţie. Dacă nu vrei tu personal să schimbi ceva, nimeni nu te poate ajuta”, spune Răzvan.
Cu privirea pierdută într-un punct distant de pe perete, îşi aminteşte de zilele pe când era şofer de taxi şi alcoolic în acelaşi timp: „Eu credeam că sunt normal. Am avut o singură dată probleme cu poliţia rutieră. Când nu am băut. Atunci am fost oprit, probabil că se vedea de la distanţă că nu sunt în regulă. Eu nu funcţionam fără alcool. E oribil. Atât de parşivă este boala asta… E boala negaţiei, alcoolicul e ultimul om din lume care află că are o problemă”. Dacă îi spui unui alcoolic că are o problemă, îţi va sări în cap imediat, zâmbeşte amar Răzvan: „El zice: poate tu ai probleme, nu eu. Tu nu rezişti la două beri şi eu beau două jumătăţi de votcă, deci tu ai o problemă. Alcoolicul stă la masă şi până nu îşi bea cantitatea, nu e mulţumit. Mereu mai vrea puţin, niciodată nu se satură”.
Ca să se lase de alcool, Răzvan a trecut prin toate fazele: „La început e pofta. Dacă nu aveam de băut, începeam să caut să vând ceva, să fac ceva, orice, ca să-mi cumpăr alcool. Altfel înnebuneam. Aş fi făcut orice, nu conta, orice. E o chestie necontrolabilă”. Sevrajul alcoolicului este mai crunt decât cel al heroinomanilor, spune Răzvan, pentru că este prins între două stări: dacă nu bea, simte că înnebuneşte, dacă bea i se face rău. Apoi urmează faza abţinerii de la băut şi care, spune Răzvan, trebuie neapărat depăşită: „După câţiva ani de abţinere, problema ta deja nu mai este alcoolul. Ajungi la psihiatrie. Ştii cum e: când tu comunici cu Dumnezeu e o chestiune spirituală, dar când Dumnezeu comunică cu tine, deja e schizofrenie”.
Rată de succes: 3 în 13 ani
Pe cei cu puterea lui Răzvan Marin îi numără pe degete Elena Adam, coordonatoarea activităţilor de asistenţă socială de la Samusocial. Nu-i trebuie decât o mână, din păcate: cu tot cu Răzvan, în 13 ani au reuşit să vindece de alcoolism 5 oameni. Doi nu au rezistat şi s-au apucat iar de băut. „E cel mai mare succes al nostru. A absolvit o facultate la vârsta lui, iar acum vrea să se implice în activităţile noastre. E un lucru rar ca un adult al străzii să renunţe la alcool şi e şi mai rar ca un ‘alcoolist’, cum îşi zic ei, să renunţe la băutură”, explică Elena Adam. Cei mai mulţi ajung alcoolici după experienţe şocante, precum divorţuri, pierderi în familie, spune specialista. Răzvan ştie şi el că boala alcoolului nu ocoleşte pe nimeni, de la profesori universitari la politicieni. „Cu Răzvan am lucrat 13 ani, din ’97. Nu am renunţat niciodată, şi asta trebuie să facem aici, indiferent de câte acte şi hârtii iroseşti cu aceşti oameni. Indiferent de cât ne-a înjurat, de câte nopţi am pierdut cu el ca să facă orice altceva, numai să nu se apuce din nou de alcool. Ai impresia uneori că lucrezi în zadar, că vorbeşti cu pereţii. Dar trebuie să ai încredere, să le acorzi credit”, se uită Elena mândră la Răzvan.
„E meritul lui 99,9%”, râde Elena Adam. Însă Răzvan e gata să jure că e tocmai invers şi că fără îndrumarea Samusocial nu ar fi reuşit: „Mulţi zic că e o minune. Nu, este bunăvoinţa să accepţi că există cineva superior ţie şi că se poate face ceva. Dacă tu faci un pas, acel cineva va face zece paşi alături de tine”.