Negocierea
Stăpânul casei dă ordine scurte, precise. Responsabilităţile se împart după micul dejun. Gazda are de rezolvat o problemă. Vechiul pridvor trebuie înlocuit cu o construcţie similară, dar nouă. Casa în stil săsesc datează din 1938, după cum scrie pe frontispiciul ei. Dacă nu era vorba de treaba asta, atunci am fi avut altceva de făcut – să curăţăm grajdurile, să cărăm gunoiul, să cosim. E drept că la anumite munci, precum cositul, se bagă un cunoscător. Gazda discută de la început cu fiecare dintre oaspeţii săi – tu la ce te pricepi? Ca să execuţi cu spor doar ce ştii mai bine.
Schiţă germană
Martin, venit din Germania, un tip înalt, uscăţiv, bărbos, cu faţa arsă de soare şi părul lung, prins într-o coadă groasă, se pricepe la tâmplărie. El face schiţele. Discută cu stăpânul casei. Cum va arăta viitorul pridvor. Trebuie ţinut cont de două lucruri – să fie o treabă cât mai rapidă, la un preţ cât mai mic al materiei prime, în speţă lemnul. Planul fiind aprobat, se trece la treabă. Tamara şi Florian, doi tineri, tot din Germania, studenţi la pedagogie specială, cu zâmbetul pe buze şi mereu disponibili pentru orice misiune, trec la lopată. Martin demontase deja, zilele trecute, lemnăria vechii tinde. A rămas doar zidul exterior, de sprijin, care va fi păstrat. Sub lemnărie se ascunde o cantitate mare de pământ, de eliminat. Alt ajutor vine de la Paul, un elveţian taciturn, înalt, cu o barbă bogată. Are de învăţat despre viaţa la ţară, pentru că tocmai şi-a cumpărat o proprietate într-un sat sibian – Ighişu Vechi. Revin la omul cu tâmplăria, la Martin. E însoţit de prietena lui, Leo, şi de copilaşul lor de numai şapte luni – Teo. Micuţul priveşte totul de la ferestruica autorulotei care e casă pentru familia lui, plecată într-un periplu prin Europa. Munca se face în ritm de dans. A fost instalată o boxă, în mijlocul curţii, prin care se scurg sunetele stocate în memoria unui stick.
Hrană contra muncă
Treaba merge ca pe roate, de dimineaţă până seara. Cu două roabe se cară pământul. Alţii sapă. Pune umărul la muncă şi stăpânul gospodăriei, Willy Schuster, lat în spate, înalt. Şi el e bărbos. Soţia lui, Lavinia, nu stă o clipă în bucătărie. Pe lângă brânzeturile pe care le face zilnic, mai trebuie să prepare şi mâncarea pentru atâtea guri flămânde, câte sunt în gospodăria asta. Oaspeţii au venit într-un fel de vacanţă activă. Casa soţilor Schuster face parte, de şase ani încoace, dintr-o reţea internaţională, numită WWOOF, pe româneşte „oportunităţi din lumea întreagă la ferme ecologice”. Asta înseamnă că vin la tine în casă oameni care vor să vadă cum e traiul într-o gospodărie tradiţională. Ca oaspete, primeşti cazare şi masă. Trebuie să munceşti, în schimb, pentru cel care te găzduieşte.
Cum intri în reţea
E mai degrabă o reţea informală – WWOOF – nu neapărat un ONG în sine, zice Willy, care a înfiinţat filiala românească a mişcării bio de la nivel mondial. „Important e să fii certificat bio cu produsele pe care le prepari în gospodăria ta şi să fii dispus să primeşti voluntari în casa ta”, ne lămureşte bărbatul. Dacă totul e în regulă, numele tău va fi înscris pe site-ul „www.wwoof.org” şi acolo ţi-l poate vedea orice străin. El te sună şi te întreabă – pot veni la tine? Şi când? Dacă ştii o limbă străină e perfect, mai ales engleza. Te poţi înţelege cu oaspeţii tăi. Cam asta e tot. Fără să dai vreo cotizaţie sau altceva pentru că faci parte din această reţea.
Oaspeţi de peste mări şi ţări
Au venit până acum, în casa familiei Schuster, tot felul de naţii – americani, olandezi, germani, elveţieni, francezi, englezi, australieni. Numai în ultimii doi ani au fost aici 52 de persoane. „Mai ales francezi”, zice Lavinia, care îşi aminteşte de o familie sosită tocmai din Franţa, pe biciclete. Părinţii şi cei patru copii ai lor. „Francezii se adaptează cel mai uşor la modul nostru de trai”, continuă femeia. I-a vizitat, pentru două luni, şi o australiancă de aproape 60 de ani, care fusese toată viaţa ei secretară. Voluntarii stau, în general, o săptămână sau două, alţii mai mult. Dar numai vara. Pot fi găzduite la familia Schuster şase sau cel mult opt persoane pe câte o „serie”. Unii vin cu rulota. Alţii cu cortul. Dar se poate dormi şi într-o cameră cu două paturi suprapuse. Mai e şi un container amenajat pentru locuire, cu alte două paturi. Ultima, dar nu cea din urmă pe lista de confort, e baia, dotată la cele mai bune standarde, cu toaletă şi duş, şi apă caldă la orice oră, datorită unui boiler.
„Aici am găsit mult suflet”
Sunt şi studenţi la facultăţi cu profil agricol din Occident care vin în comuna sibiană Moşna, la familia Schuster, să facă practică. Au la ei câte un formular tipizat, pe care gazdele trebuie să dea note cursanţilor, dar să facă şi anumite observaţii despre cum s-au comportat şi s-au intergat învăţăceii în lumea agricolă. Acum sunt 22 de familii în România, cele mai multe din Transilvania, care fac parte din reţeaua WWOOF, primind voluntari. „Majoritatea au studii superioare. Vin la noi pentru a experimenta un nou mod de viaţă”, explică Willy Schuster. Sau cum ne-a spus la un moment dat Tamara, din Germania – „aici e un loc în care am găsit foarte mult suflet”. Un englez, de pildă, a vrut să vadă cum se călăreşte un cal. Alţii vor să mulgă vaca. Sunt multe cupluri care încearcă o vacanţă activă, alţii vin de unii singuri. Şase vaci, trei juninci, doi cai şi patru porci sunt în gospodăria din Moşna, unde am ajuns şi noi zilele trecute.
Ruga
Ne strângem cu toţii la masa lungă, din bucătărie. Cei patru germani, un elveţian, doi ziarişti şi gazdele noastre – Lavinia şi Willy, plus cei cinci copii ai lor. Cel mai mic are şase ani, cel mai mare – 19. Suntem egali în oboseala acumulată peste zi, la muncă. Şi mai ales în faţa rugăciunii pe care stăpânul gospodăriei o rosteşte, înainte să apucăm furculiţa şi cuţitul. Mulţumeşte astfel divinităţii pentru bucate. Avem în faţă specialităţile casei – brânzeturi de toate felurile, caşcaval. Şi lapte, direct de la vacă, nefiert. În limba română e invocată divinitatea. Nu mai e o problemă de traducere. Toată lumea ştie că e un vechi obicei al celor care trăiesc în această casă. La final, indiferent de graiul pe care îl vorbim, cu toţii spunem „amin”.
Fermieri poligloţi
Doi oameni în puterea vârstei – el sas, ea româncă. Vorbesc perfect româna şi germana, dar stăpânesc şi engleza şi maghiara. Lavinia şi Willy au făcut parte, ca translatori, dintr-o organizaţie neguvernamentală româno-elveţiană, care timp de aproape zece ani a şcolit români în Elveţia. Acolo învăţai cum să-ţi faci o gospodărie în sistem bio. La şcoli pentru ţărani. La cea din Hondrich mergeau femeile, iar la alta, lângă Zurich, se duceau bărbaţii. Cel mult 40 de cursanţi într-un an plecau acolo, pentru trei luni. Femeile învăţau să prepare produse bio – dulceţuri, mezeluri, brânzeturi. Bărbaţii aflau despre mecanizare sau compartimentarea spaţiilor pentru animale. Toţi făceau practică la câte o gospodărie elveţiană în sistem bio. Aşa cum e acum cea de la Moşna, a familiei Schuster.
Dulceaţa de trandafiri
Eroii poveştii de faţă au decis, în 1998, să pună bazele propriei lor gospodării bio, după experienţa elveţiană. Altfel, românii noştri sunt doi orăşeni la origine. Willy e născut la Oradea, lăcătuş de meserie, iar Lavinia e din Mediaş, ocupaţia sa de bază fiind cea de mamă, cum singură se defineşte. Cu banii puşi de-o parte au cumpărat casa din Moşna. Produc câteva feluri de caşcaval, brânză cremă, smântână. Şi dulceaţă de trandafiri, strângând petalele parfumate de pe plantaţia lor „ţepoasă”, de 5.000 de metri pătraţi.
Asociaţie eco
Cu trei ani în urmă, Willy şi alţi gospodari au înfiinţat Asociaţia „Eco Ruralis”, din care fac parte aproape 1.000 de familii din toată ţara. Gazda noastră e vicepreşedintele organizaţiei. Când am ajuns la Moşna, stăpânul casei încă nu se întorsese din Bucovina. Fusese chemat, în calitate de consultant, cum a mai fost invitat, în ultimii ani, şi în alte părţi ale ţării, să le explice oamenilor cum se organizează gospodăria bio. Din unele zone s-a întors cu păreri deloc pozitive. „La noi se construiesc şi azi grajduri închise, unele din beton. Se spune că aşa e bine, să nu le fie frig animalelor, iarna. De ce oare nu ne întoarcem la obiceiurile strămoşeşti? Asta e soluţia. E nevoie de grajduri cu stabulaţie liberă. Animalele se îmbolnăvesc din cauză că n-au aer. Eu am şase vaci, le ţin libere, pe păşune, şi trăiesc din asta. Din lapte facem produse de toate felurile. Alţii au şi câte 40 de animale, le ţin închise în grajduri şi se plâng că n-au producţie bună de lapte”, zice omul nostru.
Discurs la Bruxelles
Ajungem la ceea ce îl preocupă cel mai mult pe Willy Schuster, în ultimii ani – susţinerea gospodăriei tradiţionale româneşti. Să lucrezi nu neapărat pentru a vinde produsele obţinute, ci mai ales pentru necesităţile familiei tale. Gospodărie de subzistenţă, cum i se mai spune. Nu e nici pe departe o idee autohtonă. Ca dovadă, organizaţia internaţională „Via Campesina” sau „calea ţărănească” – curent cu un potenţial de peste două miliarde de ţărani pe Terra, la care au aderat şi românii din „Eco Ruralis”. Bărbatul pe care l-am întâlnit acum e un militant activ. A fost la un miting al fermierilor adunaţi din mai multe ţări europene, organizat în Franţa, cu câţiva ani în urmă. Oamenii protestau în faţa clădirii în care se desfăşura o reuniune a miniştrilor europeni ai agriculturii. Pe atunci, ministrul român de resort era Dacian Cioloş. „Aflând că sunt şi români printre demonstranţi, ministrul a venit la corturile noastre. El e favorabil ideii de mică gospodărie. Pe vremea când urma studiile în domeniul agriculturii, a făcut practică la o fermă tradiţională din Franţa, aşa că ştie despre ce e vorba”, ne dezvăluie fostul protestatar. Willy a fost, în 2006, la o reuniune în Bruxelles, unde s-a discutat despre viitorul politicii agricole europene. „Am luat cuvântul şi am spus să se ţină cont că politicienii vin şi se duc. Dar ţăranii vor fi veşnici”, îşi aminteşte el, cu atât mai mult cu cât scurta sa alocuţiune a fost primită atunci cu aplauze. Ne anunţă că anul viitor va fi organizată, la Sibiu, o dezbatere internaţională despre agricultura de subzistenţă.
Comisari europeni la Moşna
Se bate spuma de la smântână. Grăsimea este adunată şi „se dă” în mai multe ape. Numai apă rece. Dacă nu e suficient de rece, se pune gheaţă. „Se scoate zara”, ne spune Lavinia Schuster,î n timp ce noi, oaspeţii, îi urmărim mişcările iuţi şi precise. Aproape că nu-ţi vine să crezi cum bulgări de unt răsar ca din senin. Puşi în forme dreptunghiulare. Şi gata untul. Aşa s-a întâmplat şi în 2006, ne povesteşte femeia, când şase comisari europeni au bătut la poarta familiei Schuster. Au vrut înalţii funcţionari ai UE să vadă cum e viaţa rurală de la noi. Şi au privit-o pe Lavinia cum face unt, şi brânză, şi caşcaval. Au stat oaspeţii în bucătărie, la aceeaşi masă la care ne-am aşezat şi noi acum. Au mâncat cu poftă. De nu se mai dădeau plecaţi. „Atunci ne-au zis oficialii europeni că noi, românii, vrem să fim mai catolici decât Papa. Că nu e nicio lege a UE care să le interzică micilor gospodari din România să taie porcul ori să mulgă vaca după tradiţia lor, dacă e vorba de vânzarea directă, fără să ajungă la supermerket cu marfa lor. Eu le-am spus că nu vreau să mă extind. Atunci mi-au răspuns că nu voi avea nicio problemă”, rememorează Willy Schuster acele momente. Gazdele noastre prepară zilnic bucate proaspete, cu certificare bio, 70% din clienţi fiind străini. „Mulţi străini s-au stabilit în Transilvania şi ne solicită produse. Sunt restaurante şi diverse festivităţi de unde primim comenzi. Am făcut 2.000 de plăcinte pentru o reuniune”, completează Lavinia. Se adaugă mesele cu turişti străini – 20 sau 30 la număr – organizate în curtea familiei Schuster.
Apel european
Deşi ni se spune de ani de zile că viitorul agriculturii stă în exploataţiile pe mari suprafeţe, iată că în 16 martie 2010 a fost depusă la Parlamentul European o „Declaraţie pentru Agricultură şi Alimentaţie”, al cărei semnatar este Societatea Civilă Europeană. La această acţiune s-au raliat 42 de asociaţii din România, aflăm de la reprezentanţii „Eco Ruralis”. S-a cerut „remodelarea Politicii Agricole Comune”, în contextul noii viziuni europene în domeniu, valabilă din 2013. „În ultimii 48 de ani, Politica Agricolă Comună a condus la industrializarea sistemului alimentar, la regimuri alimentare nesănătoase. Uniunea Europeană trebuie să recunoască şi să susţină rolul crucial pe care micile gospodării şi fermele familiale îl au în aprovizionarea cu hrană a populaţiei. Oamenii trebuie să aibă acces la hrană sănătoasă, sigură şi nutritivă. Să fie garantat dreptul cetăţenilor de a-şi defini propriile modele de producţie, distribuţie şi consum alimentar”, se arată în acest document.
Statistici
„România e ultima ţară din Europa care mai are ţărani autentici. Şi gospodării mici, în care oamenii îşi cultivă roadele pământului după vechi obiceiuri, în comuniune cu natura. E ceea ce azi se numeşte bio. Transilvania are tradiţia parcelelor de 30 de ari. Gospodăriile tradiţionale ar putea să fie un brand pentru ţara noastră. Dovadă că sunt foarte mulţi străini care vin să ne viziteze, unii dispuşi să lucreze ca voluntari, pentru a simţi viaţa rurală autentică, pe care în Occident au pierdut-o. Pentru ei e ceva deosebit. Din păcate, nu la fel gândesc şi guvernanţii noştri”, zice Willy Schuster. O statistică din 2007 a Centrului Român de Politici Europene arăta că în ţara noastră erau la momentul acela 2,6 milioane de gospodării de subzistenţă, fiecare cu cel mult un hectar. „Nu vrem să fim striviţi, ci să spunem Europei că suntem aici”, continuă Willy, care crede că o soluţie ar putea fi recunoaşterea meseriei de ţăran, pentru ca apoi să se ajungă la sindicalizarea acestei activităţi şi apărarea drepturilor pentru micii gospodari. Uniţi fiind, ar putea chiar să atragă mai uşor fonduri europene. „Ţăranii români sunt un tezaur al Europei” – e părerea străinilor care mustesc de transpiraţie pe glia noastră. Oare tot aşa gândesc şi românii?!…
