Teologul clujean Radu Preda, care a primit gradul didactic de profesor universitar, a lansat o provocare intelectuală: recunoaşterea conceptului de teologie socială în Ortodoxie.
Teologul clujean Radu Preda este cunoscut drept unul dintre cei mai valoroşi intelectuali ortodocşi din România. În repetate rânduri, el a lansat teme de reflecţie pentru ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi a reuşit să schimbe multe atitudini, în sensul unei deschideri a bisericii majoritare faţă de societatea contemporană. Prelegerea sa inaugurală în noua sa calitate de profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj a presupus discutarea unui concept interesant: teologia socială. Iată motivele pentru care redacţia Ediţiei de Transilvania-Banat a cotidianului România liberă i-a solicitat un interviu.
Ce înseamnă teologie socială în spiritualitatea ortodoxă? Sunt compatibile cele două noţiuni?
Radu Preda: Sigur că da! Pentru că noi facem o distincţie, nu doar metodologică, ci şi de conţinut între teologia morală, care este o teologie a virtuţilor strict individuale, personale, şi teologia socială, care îşi pune problema ecoului pe care îl are credinţa, practicarea credinţei, în spaţiul mai larg, în spaţiul aşa-numit public. Aşadar, cele două dimensiuni, teologia morală şi teologia socială, teologia virtuţilor şi teologia citirii semnelor vremii, se completează.
Practic, vorbim de un context în care dumneavoastră aţi vorbit şi despre învăţături care pot fi desprinse din istoria Bizanţului, într-o societate care este adaptată noilor tehnologii – aţi amintit şi de telefoane mobile şi de Skype în prelegerea pe care aţi susţinut-o la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Vreau să vă întreb dacă, din acest punct de vedere, vorbim de o schimbare, de o inovaţie adusă tradiţiilor sau putem vorbi de o adaptare la ceea ce înseamnă societatea contemporană şi la provocările ei?
R.P.: În teologie şi în Biserică, în general, nu înnoim, în sensul de a aduce o noutate absolută, pentru că ştim foarte bine şi din Ecleziast că nimic nou nu e sub soare şi mai ştim că Cristos este începutul şi sfârşitul. Aşadar, nu trebuie să ne întrecem în originalităţi care mai de care mai caraghioase la urma urmei, ci este vorba, după cum spuneţi, de o actualizare, de o contextualizare. Nu întâmplător dau acest exemplu: aşa cum Sfinţii Părinţi din primele secole au contextualizat mesajul evanghelic folosindu-se de filosofia păgână, de cultura precreştină, nu văd de ce creştinul de astăzi nu s-ar folosi de datele modernităţii pentru a-şi face cunoscută identitatea spirituală. Deci, între cele două dimensiuni, perenitatea adevărului evanghelic şi modernitatea instrumentelor iarăşi nu este o contradicţie, ci o complementaritate pe care trebuie să o descoperim şi să o practicăm.
Reacţii conservatoare
Există şi riscul unor reacţii, să spunem, conservatoare la acest concept, la teologia socială?
R.P.: Sigur! Şi aceste reacţii nu sunt în sine rele, atâta vreme cât ne pot atrage atenţia asupra unor posibile interpretări mai puţin conforme cu Sfânta Tradiţie. Adică, de pildă, nici eu nu mi-aş dori ca teologia socială să se transforme într-o simplă sociologie sau să fie o formă de autosecularizare. E limpede că, prin teologia socială, doi vrem să ducem duhul Bisericii în lume şi nu duhul lumii în Biserică. Dar nu e mai puţin adevărat că teologia socială îşi propune, ca prim exerciţiu, dacă vreţi, de igienă intelectuală şi sufletească, să înţeleagă mai bine lumea în care trăim astăzi, nu să proiecteze asupra societăţii o imagine ideală, aşa cum ar vrea ea să fie lumea, pentru că atunci ne-am afla într-un divorţ grav şi dramatic între iluzie şi realitate.
Un exemplu extrem de interesant este Clujul, unde, iată că sunt persoane precum dumneavoastră care conceptualizează aceste idei, sistemul de idei care, până la urmă, însumate reprezintă teologia socială şi există şi exemple practice interesante, cu valoare de model pentru alte zone ale ţării. Vorbim de faptul că la Cluj Biserica Ortodoxă se implică foarte mult în nişte proiecte care sunt foarte concrete şi cu efect extrem de interesant asupra societăţii: spitalul Sfântul Nectarie, de exemplu, sau prima şcoală confesională, Colegiul Naţional Ortodox şi aşa mai departe… Vreau să vă întreb cum vedeţi dumneavoastră, din perspectiva unui profesor universitar, a unui teoretician prin excelenţă, legătura dintre această teologie socială şi efectele ei în societate…
R.P.: Păi, asta este, dacă vreţi, cvadratura cercului. Important este ca noi, după 20 de ani de implicare socială, să nu fim doar nişte practicieni sociali, ci şi nişte gânditori sociali. De altminteri, constatarea de la care am plecat a fost tocmai aceasta, că avem o practică socială care nu este tot timpul secondată de o gândire socială pe măsură, motiv pentru care noi, de multe ori, riscăm ca, prin proiectele noastre, ale Bisericii, să combatem efectele diverselor injustiţii şi nedreptăţi, dar nu să ne întrebăm în mod consecvent şi asupra cauzelor nemijlocite ale lor. De aceea, pentru a nu ne transforma într-un fel de – folosesc această metaforă – femeie metafizică de serviciu a unui stat de drept care refuză să devină şi un stat social, curăţând doar efectele, trebuie să ne întoarcem sistematic asupra cauzelor. Şi atunci teologia socială poate reprezenta o contribuţie consistentă, pentru că ea îşi pune problema proiectului de societate, îşi pune problema consecventă a ceea ce înseamnă binele comun, îl stimulează pe acesta, care este preţul individual pe care trebuie să îl plătim fiecare dintre noi pentru un bine comun cât mai autentic.
Ortodoxia, parte din Europa
Aţi vorbit despre o idee foarte interesantă, faptul că, de o jumătate de mileniu, Ortodoxia a încetat să mai fie un fenomen oriental şi a devenit un fenomen european. Vreau să vă întreb dacă această dezvoltare de idei, teologia socială, este o consecinţă a acestei transformări, pentru că există teologie socială şi în alte biserici creştine, în special în cele din Apus…
R.P.: Da, o teologie socială care se numeşte fie etică socială, fie doctrină socială a Bisericii, în funcţie de confesiune, Protestantism, respectiv Catolicism. Chiar şi în Catolicism sau Protestantism, în funcţie de catedrele universitare, numele pot varia. E limpede că Ortodoxia s-a schimbat, cum v-am spus, a devenit dintr-un fenomen eminamente oriental unul preponderent european. Iată cifrele: din 16 biserici ortodoxe, autonome şi autocefale, 12 sunt în Europa, y compris Rusia, iar din acestea 12, opt sunt în state membre ale Uniunii Europene. Adică, jumătate din Ortodoxia mondială este în Uniunea Europeană, ceea ce face din proiectul cultural, religios, juridic şi social al Europei o temă care ne preocupă şi ar trebui în mod legitim să ne preocupe din ce în ce mai mult. Ortodoxia nu se mai poate raporta la Europa ca la o realitate străină, ci ca la un spaţiu din care face în mod natural parte.
Ortodoxia a devenit tot mai mult un fenomen european
