Ambasadorii şi delegaţii sunt deseori puşi faţă în faţă cu oameni pe care îi consideră tirani sau terorişti, scrie BBC. Cum poţi reacţiona în astfel de situaţii? Strângi mâna cuiva pe care dispreţuieşti?
Fostul delegat pe probleme umanitare al Naţiunilor Unite, Jan Egeland, a găsit un scop în sine în a nu îi zâmbi lui Joseph Kony atunci când l-a întâlnit. Acesta din urmă este liderul unei grupări de rebeli foarte violentă, numită Armata de rezistenţă a Domnului. „Ştiam că ucisese mulţimi de oameni. Se ştia că răpise mii de copii şi ucisese mai mulţi,” explică Egeland.
Însă mulţi diplomaţi se confruntă cu situaţii asemănătoare. Fostul preşedinte al Finlandei, Marrti Ahtisaari, e de părere că eşti nevoit să comunici cu persoanele de ajutorul cărora ai nevoie pentru a rezolva probleme, chiar dacă a vorbi cu ele îţi place sau nu. Tot el a câştigat Premiul Nobel pentru Pace în 2008, pentru treizeci de ani de mediere în zone de conflict din toată lumea.
Marrti Ahtisaari îşi explică punctual de vedere prin exemplul unui accident de maşină. „Nu poţi negocia cu o persoană care trece, pur şi simplu, pe lângă tine,” susţine el, „trebuie să discuţi cu cel cu care ai ceva de împărţit.”
Acest tip de diplomaţie este nu numai dificil, ci chiar periculos. Egeland recunoaşte că „oamenii răi” – teroriştii, dictatorii, criminalii de război – pot, de multe ori, să uşureze situaţia multor civili. În acelaşi timp, el atrage atenţia asupra faptului că un astfel de întâlnire trebuie să se axeze strict pe scopuri diplomatice, cum ar fi încetarea ostilităţilor. „În nici un caz nu sunt întâlniri interesante cu oameni faimoşi.”
Statele Unite ale Americii au renegociat restricţiile impuse grupului de rebeli somalezi Al-Shabab, considerat grup terorist pentru legăturile cu Al-Qaeda, pentru a salva milioane de victime de cea mai rea foamete din ultima vreme.
„Dacă lucrezi în diplomaţie, petreci mult timp în preajma unor oameni care nu îţi stârnesc cele mai plăcute sentimente,” mărturiseşte Sir Ivor Roberts. În anii ’90, când era ambasador al Marii Britanii în Iugoslavia, el a lucrat cu lideri care au condamnaţi, ulterior, de către Tribunalul pentru crimele de război de la Haga.
Bill Richardson, fost guvernant al Statelor Unite şi ambasador al Naţiunilor Unite a întâlnit oameni conideraţi tirani în toată lumea. El a fost de multe ori trimis în misiuni de eliberare a unor prizonieri americani şi şi-a format o strategie de negociere în astfel de situaţii. „Îi priveşti în ochi, stai lângă ei, uneori îi şi îmbrăţişezi – nu în semn de prietenie, ci de respect.” Pentru Richardson, a fi fotografiat în asemenea context este uneori un rău necesar. El povesteşte cum a fost fotografiat împreună cu Saddam Hussein când, în 1995, a negociat cu acesta eliberarea a doi prizonieri. „Glumea cu mine. Mi-a spus că pentru el nu este o mişcare avantajoasă din punct de vedere politic. I-am răspuns că nici pentru mine nu e, explicându-i că nu este tocmai admirat de americani.”
Manevrele subtile sunt importante în activitatea protocolară, dar, în cele din urmă, rezultatul final contează cel mai mult. Joyce Neu, care a lucrat în diplomaţie zeci de ani şi a fost şi consilier al fostului preşedinte american Jimmy Carter în ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor cu mai multe state, e de părere că este apăsător, pentru oricine lucrează cu „tirani”, să aprobe paşii pe care aceştia îi vor face.
Unii sunt de părere că aceste întâlniri răsplătesc tiranii pentru faptele lor şi le oferă legitimitate. Guverne care refuză să negocieze cu grupări precum mişcarea palestină Hamas sau cea libaneză Hezbollah – ambele considerate teroriste de către mai multe ţări occidentale – invocă des acest argument. Ahtisaari nu este, însă, de accord cu o asemenea perspectivă: „Nu avem cum să le certificăm autoritatea prin negocieri, din simplul motiv că ei sunt deja în legitimitate, mai ales unde au avut loc alegeri.”
Dar ce se întâmplă atunci când diferenţele de opinii în ceea ce priveşte politica externă sunt îndeajuns de mari încât să pericliteze orice fel de progres, dacă nu chiar să îl facă imposibil?
„Este diferit şi mult mai dificil în cazul Coreei de Nord,” spune Richardson, „deoarece ei trăiesc într-un soi de vacuum izolat.” El este de părere că trebuie să se investească în relaţii pe lungă durată, pentru ca, în situaţii de criză, să se poată comunica. „E o ţară care are trei sau patru arme nucleare, două milioane de oameni înarmaţi şi rachete – o ţară periculoasă.”
O persoană poate fi un tiran pentru cineva şi, în acelaşi timp, liderul legitim al altcuiva. Fostul ambasador al Emiratului Islamic al Afganistanului în Pakistan, Abdul Salaam Zaeef, este de accord cu necesitatea de a comunica. „Convenient sau nu, facem parte din această lume,” declară acesta. Însă tot el schimbă politica atunci când vine vorba despre negocieri cu militarii Statelor Unite.
Pentru diplomaţi, comunicarea e preferabilă luptei. Totuşi, uneori, ambele sunt necesare. Jan Egeland a fost întrebat de o mătuşă cum de a ajuns în preajma unor oameni atât de îngrozitori. „Atunci când sunt în joc drepturile omului, eşti nevoit să întâlneşti astfel de oameni, să exerciţi presiune asupra lor.”
