Acolo renaşte, an de an, de mai bine de un deceniu încoace, o ciudată localitate. Pentru că e pe roţi – vine în aprilie şi pleacă în septembrie.
Taxă pentru natură
E straniu până şi felul în care se face trecerea de la civilizaţie la sălbăticie. Mergi pe nişte străzi din Buşteni, cu vile şi maşini, apoi brusc vezi o barieră, la marginea oraşului, unde relieful se contractă în jurul tău, ca o trecătoare, o vamă. Chiar trebuie să plăteşti zece lei de maşină, ca să pătrunzi în neantul din Valea Cerbului.
Sub cruce
Ne însoţeşte, mai departe, asemeni unui ghid, doar pârâul cu acelaşi nume. La fiecare curbă a drumului, proaspăt îmbrăcat cu griblură, se redefineşte graniţa între cer şi pământ. Pădure deasă de-o parte şi de alta, întunecime tot mai adâncă. Pe partea stângă, silueta colţuroasă a Caraimanului. Doar crucea din nori îţi este aproape de suflet. Ochi neştiuţi par să te urmărească din tăinuirea codrului.
De la zăpadă până la brumă
Deodată, te ia prin surprindere priveliştea din depărtare. Munţii s-au dat la o parte, să facă loc unui vast platou. Suntem pe la 800 de metri altitudine. Mogâldeţe albe, tot mai mari pe cât te apropii de ele. Zeci de rulote. Pe urmă am aflat că în iulie şi august se atinge apogeul – de ordinul sutelor de „cochilii” din metal. Dar sunt totuşi 40 – 50 de familii care alcătuiesc nucleul „dur” al vetrei acestei aşezări. Cei care vin cu ultima zăpadă a primăverii şi pleacă la cea dintâi brumă a toamnei.
Simţul proprietăţii
Am ajuns la destinaţie. Doar cu cortul din dotare. Căutăm un loc pentru campare. Ajungem iniţial într-o parte a „orăşelului”. Ceva goluri de iarbă am zărit printre „case”. Dar iese repede un nene cu barbişon de sub prelata lui şi ne spune că locul pe care vrem să ne aşezăm e al altora. Fiecare familie care vine an de an aici îşi aşează calabalâcul pe acelaşi teritoriu. Ca între nişte frontiere invizibile se păstrează „proprietatea” fiecăruia. O comunitate care se reinventează în fiecare vară. Cu aproape aceiaşi membri. Ne mutăm în partea cealaltă a „localităţii”, poate vom avea mai mult noroc acolo. Şi avem. Pe un dâmb. La câţiva metri de pârâu. Şi de o cişmea cu apă potabilă. Ne întindem corturile, fără să ne mai întrebe nimeni de sănătate, de data asta.
Ciorbe şi rufe
Ne integrăm, încetul cu încetul, în atmosfera locală, după o plimbare „citadină”. Câteva femei îşi fac treburile gospodăreşti, între oale şi aragaz. Fiecare în bucătăria ei. Doar şi-au adus toată „colecţia” de la oraş – oale, farfurii, linguri şi lista e lungă. Se găteşte mâncare o dată la două zile, cel puţin, ni se spune. Ciorbe, sosuri, plăcinte. Un bărbat meştereşte ceva, după ce a cerut vecinului cleştele. Dincolo se joacă table, mai la vale se pun rufe la uscat pe o sfoară întinsă între doi pomi, cineva umple ceaunul cu urzici abia culese din pădure, alături se simte miros de clătite, iar nişte cuie sunt îndrumate de ciocan într-o masă descleiată. Sunt şi câteva cărucioare împinse de bunici, care şi-au adus nepoţii la aer curat. Alţii cară apă de la cişmea. Dimineaţa şi seara e un adevărat ritual – bidoane peste bidoane. Apă pentru spălat, de băut.
Gospodăriile montane
S-au păstrat un fel de străzi între locuinţe, perpendiculare pe şoseaua propriu-zisă. Alei verzi, drepte, late, cât să încapă o maşină pe ele. Majoritatea gospodăriilor sunt înconjurate de gărduleţe. Nişte pari înfipţi în pământ, de care s-au legat cordeluţe viu colorate. Fiecare parcelă are în interiorul ei câte o rulotă şi maşina aferentă. „Casele” respectă un anumit tipic. Rulota îşi dublează dimensiunea cu ajutorul unui cort, pe schelet metalic, formându-se astfel un fel de antreu. Din „camera” asta porneşte altă construcţie demontabilă, ca o terasă, unde familia se reuneşte zilnic pentru servirea mesei.
Baia din rulotă
Hotarele „urbei” sunt limitate de asfalt şi pârâu. De-a lungul drumului au fost instalate câteva cabine de toaletă. Din cele de plastic, ecologice. Dacă ai rulotă, eşti boier – baie proprie, te speli, rezolvi toate problemele. Pe când la closetele publice merg doar cei ca noi, veniţi cu cortul. Sau turiştii de week-end, tot cu pânza deasupra capului. Există şi varianta mai civilizată, dar trebuie să parcurgi câteva sute de metri până la cabana Gura Diham, dacă te ţine burta până acolo.
Pericol de urşi
Din loc în loc, pe toată Valea Cerbului, ni se aminteşte, prin avertismente agăţate de copaci, că suntem în patria urşilor. Dimineaţa îţi dai seama imediat dacă azi-noapte „ai dormit lângă urs”, cum se exprimă cineva cu multă imaginaţie. Te uiţi la cele două containere pentru gunoi din apropierea „orăşelului”. Le vezi îndoite, găurite, cu roţile în sus, iar resturile menajere împrăştiate cât colo? E clar, au fost Mitică şi ai lui. Aşa a fost poreclit îmblănitul cu dungă albă la ceafă, care îşi face veacul pe aici de peste patru ani.
Hoţii de carne
Poveşti despre urşi găseşti cu duiumul la rulotişti. Mai vechi sau mai noi. De exemplu, vine ditamai animalul şi ţi se urcă pe rulotă, în toiul zilei. Un pui se joacă de-a „bau-bau” pe după brazi, făcându-se că dispare din faţa oamenilor care se hlizesc la el. Unul îţi fură lada frigorifică cu totul, plină cu carne şi alte bunătăţi, în toiul nopţii. Lada e găsită mai târziu în pădure, într-o râpă. Goală, evident. Altul îţi sfâşie cortul sau prelata de la rulotă, tot în căutarea unui festin.
Solidaritatea umană
Cerul a înghiţit jumătate din Bucegi şi se apropie ameninţător de noi, cei din vale. E furtună. Plouă atât de tare, încât pământul pare să trepideze sub greutatea rafalelor. Şi din ce în ce mai frig. E momentul în care avem parte de solidaritatea umană. Şi-au dat seama că n-am venit pregătiţi pentru asemenea urgie. Primim câte o saltea pneumatică, pe care să ne întindem oasele, în cort, iar eu mă aleg cu o adevarată plapumă, pentru că n-am sac de dormit, să mă învelesc noaptea, ba chiar şi o pereche de ciorapi din lână, făcuţi în casă.
Soare cu ţârâita
Oamenii aceştia nici nu ne cunosc bine. Abia am venit în mijlocul lor de două zile. Prea multe întrebări nu ne-au pus. Ne invită la un ceai cald, ba chiar şi într-una dintre rulote, unde temperatura e cu totul alta, datorită sobei încinse. Cineva cu ştate vechi prin locurile astea ne-a spus mai târziu că, dintr-o vară întreagă petrecută în Valea Cerbului, ai cel mult trei săptămâni de vreme însorită, iar în rest umezeală cât cuprinde, ploaie şi vânt.
DVD în loc de ştiri
Una dintre gazdele noastre, nea Titi, are televizor. Dar nu se uită la ce se întâmplă în Bucureşti. El şi soţia lui, doamna Antoaneta, preferă filmele pe DVD, seara, după ce se retrag la culcare. „Ce să văd la televizor? Am venit aici pentru linişte. Patru-cinci luni cât stau aici să nu mai aud de balivernele politicienilor, gata!”, aud eu. Ai rulotă şi generator de curent electric, plus butelie pentru aragaz, eşti independent energetic.
„Nea”
După ce te-ai integrat în comunitate, primeşti, ca un fel de recunoaştere, apelativul „nea”, fără să se mai ţină cont de vârstă sau de funcţia din „viaţa civilă”. Solitarii se strigă unul pe altul – nea Titi, nea Paul, nea Gergescu, nea Toni, nea Anghel, nea Matei. Ce-i drept, ar fi trebuit să stau mai mult de opt zile printre ei, ca să primesc statutul de „nea”. Pentru început, s-au limitat să mă strige doar pe numele mic.
Vulpea de la miezul nopţii
Mă trezesc în toiul nopţii, alarmat de mişcări ciudate în preajmă. Un scâncet lugubru dă târcoale cortului meu. Nu îndrăznesc să ies afară, să-mi dau seama ce se întamplă. Deşi întunericul muntelui este rupt, aici, în zona rulotelor, de vreo şapte stâpli de lumină montaţi, de câţiva ani, pe marginea drumului principal. Din fericire, liniştea redevine stăpână şi pot adormi la loc. A doua zi, discuţii şi întrebări. O fi fost ursul? Poate o vulpe? Părerile sunt împărţite între vecinii noştri. Mai bine trăim cu ideea c-a fost vulpe! Oricum, containerele de gunoi sunt la locul lor, întregi. „Mitică a dormit la el în pădure, nu ne-a vizitat noaptea trecută”, vine un verdict liniştitor.
Mâncare la portbagaj
Ne luăm mâncarea din portbagajul maşinii unuia dintre rulotişti. Dacă nu vrei să vină ursul peste tine, noaptea, trebuie să respecţi o regulă de bază – să nu păstrezi în cort nimic care să „gâdile” olfactiv animalul, de la alimente şi cafea, până la deodorante şi pastă de dinţi. Dar să nu uiţi nici gunoiul în preajma cortului. Trebuie să faci curăţenie-lună în jurul tău, până la lăsarea întunericului.
Fluiere, polonice şi câini
Dacă totuşi ai parte de o vizită nedorită, atunci trebuie spus că oamenii din rulote au un adevărat „arsenal pentru apărare – oale, polonice, dar şi fluiere. Baţi cu polonicul în cratiţă până te doare mâna. Şi fluieri la greu, în acelaşi timp. Am avut parte, într-o noapte, de un asemenea vacarm, dar în partea opusă a „orăşelului”, faţă de locul unde ne aflam noi. Ursul şi-a văzut de treabă, liniştit, în ciuda „atacului” la care era supus. Musafirul luase la puricat containerele de gunoi, fără să treacă strada, spre „duşmanii” săi. Pe lângă polonice, intră în acţiune şi „cavaleria uşoară” – câţiva câini vagabonzi – cea mai nouă „faună” din Bucegi.
Aprovizionare săptămânală
„Trebuie să-ţi placa natura. Dacă eşti comod, nu stai aici”, îmi zice nea Toni. Majoritatea „pustnicilor” din Valea Cerbului sunt bucureşteni. Se vede după numerele de înmatriculare ale maşinilor lor. Cu mâncarea e simplu – te duci, cel puţin o dată pe săptămână, la Buşteni, să faci piaţa. Vii de acolo cu de toate – carne, brânzeturi, legume, fructe, faină, mălai, zahăr, cafea, pâine. Cu maşina le iei pe toate. Pleacă câte unul şi ia pentru mai mulţi. Auzi cum strigă mai întâi pe la vecini – cui îi „plânge” frigiderul? „Parcă aici nu mănâci aşa de mult ca la Bucureşti”, zâmbeşte interlocutorul meu.
Gimnastica de dimineaţă
De cum s-a cocoţat soarele în vârful muntelui, dimineaţa, unii ies la alergare, la gimnastică şi umplut plămânii cu aerul încă aburind la fiecare răsuflare. Alţii se mulţumesc cu o plimbare pe „faleză”, cum a fost poreclită bucata de şosea de la rulote până la cabană. „Mergeam de tânăr cu cortul, cu nevastă-mea. La hotel nu simţi că te relaxezi. Stai între betoane, ca acasă”, continuă omul din faţa mea, care nu-si arata anii de pensie, deşi are parul alb.
Rulote „părăsite”
Majoritatea hoinarilor din „oraşul” pe roţi sunt pensionari. Dar vezi printre ei şi oameni tineri. La ultima categorie intră şi un preot. Fără sutană, când e în natură. Doar în pantaloni scurţi şi tricou. Tinerii îşi lasă rulotele aici toata vara. Sunt păzite de restul comunităţii. Stăpânii lor se întorc „acasă” la fiecare sfârşit de săptămână. Şi mai ales în concediu. Cum face, de pildă, Florin, care ne-a povestit că, vara trecută, când era la muncă, în Capitală, a primit un telefon de urgenţă de la vecinii săi din munţi – „vezi că e unul care se învârte în jurul rulotei tale”. Până la urmă s-a liniştit lumea, după ce străinul s-a dovedit a fi fratele lui Florin, venit într-o scurtă vacanţă cu familia. Oamenii au mai sărit şi acum, după furtună, la altă rulotă părăsită temporar. Cortul din prelungirea ei a fost luat de vânt. Câţiva bărbaţi au strâns pânza şi scheletul metalic pe care era întinsă „foaia”, apoi l-au anunţat, tot prin telefon, pe proprietar – „totul e sub control”.
3.000 de lei – bugetul unei veri
Am încercat să facem un calcul – cât te costă o evadare de aproape jumătate de an în munţi? Unii spun că dai aceiaşi bani ca la oras. E vorba nu numai de mâncare, dar şi de taxa pe care o plăteşti zilnic pentru campare. Vin doi angajaţi ai Primăriei din Buşteni, în fiecare dimineaţă, cu biletele în mână, printre rulote, să încaseze „chiria”. Oficial, e vorba de zece lei, dar poţi negocia, aşa că „scorul” are şanse să scadă vertiginos. „Ar fi cam 25-30 de milioane de lei vechi, pentru toată vara, cu tot cu mancare, cu taxe, cam atât cheltuieşti”, estimează Eugeniu Georgescu, despre care auzim că, la cei 79 de ani ai săi, este veteranul Văii Cerbului, pe care o ştie de-a fir a păr încă din vremea tinereţii, când îşi lua cortul în spinare şi străbătea munţii în lung şi-n lat. Dar de câţiva ani, de când are rulotă, s-a schimbat „foaia” – nea Georgescu vine la munte cu „jumătate din casa de la oraş”. Ce găseşti la el? Mult mai simplu să spui ce nu…
Cartofi prăjiţi şi clătite
Dar mai e ceva – la nea Georgescu găseşti, după cum susţine comunitatea locală, cei mai buni cartofi prăjiţi, cele mai bune clătite şi cea mai bună zacuscă. Dar încă n-aţi văzut nimic – omul nostru aduce de acasă, din Bucureşti, câteva zeci de borcane şi sticle, apoi cumpără din piaţă, de la Buşteni, de unde ştie el că e mai ieftin, materia prima. Şi ce credeţi că face? – prepară aici, în mijlocul munţilor, zacusca şi sucul de roşii. Ca să nu „obosim” de atâta vorbă, punem osul la treabă – prăjit cartofi şi întins foi pentru clătite, umăr la umăr cu gazda noastră. „Pe lângă ulei, pun şi un pic de untură în tigaie. Aşa ies cartofii mai gustoşi”, ne învaţă bărbatul, apoi împărţim „recolta” şi mâncăm cu poftă.
Alte calcule
Vorbim iar despre rulote – dacă în urmă cu câţiva ani cumpărai aşa ceva cu până în 5.000 de euro, în funcţie de vechimea, dotările şi finisajele agregatului, acum, pe timp de criză, preţul s-a înjumătăţit. Evident, nu ne gândim la astfel de vehicule nou-nouţe, care costă o căruţă de bani! La asta mai adaugi cortul rulotei. Dai încă vreo 600 de lei pe acest „prelungitor”. Să luăm în calcul şi generatorul de curent electric, care înseamnă o investiţie de la 300 la 1.000 de lei, în funcţie de performanţa utilajului. Cu el asiguri diverse facilităţi ale rulotei, cum ar fi căldura şi lumina. Să nu uităm nici de cele patru sau cinci butelii cu gaz, cât consumi într-o vară pentru mâncare. Gazul poate să ţină în viaţă şi frigiderul din rulotă, ca alternativă la electricitate. Nu în ultimul rând, mai scoţi din buzunar cel mult 300 de lei pentru toaleta ecologică.
Rupt de la întreţinere
Dacă tot stai aici, în munţi, cinci luni de zile, ce rost mai are să plăteşti şi întreţinerea la bloc? – şi-a spus nea Georgescu. Ne zice că s-a „tăiat” de la toate utilităţile din Bucureşti : telefon, cablu de televiziune, tot. „Casa mea e aici în astea cinci luni”, spune omul. La pensia lui de 1.400 de lei mai adaugă şi economiile făcute în timpul cât stă în Capitală – iarna, tocmai ca să-i ajungă de cheltuială vara, în natură. „Toată viaţa voi veni aici, cât mă vor ţine amortizoarele. E cea mai bună cură de sănătate. Degeaba iei pastile. Aerul curat te ţine în formă”, e convins bărbatul, care ne „traduce” apoi ce-i cu amortizoarele – picioarele.
Talk-show la iarbă verde
Am întrebat despre „modelul Georgescu” printre vecinii lui, dar mulţi ne-au zis că nici pomeneală să se rupă de întreţinerea de la bloc, dacă le-au rămas acasă cine ştie ce neamuri. „Unii au impresia că stăm toată vara în natură pentru că suntem amărâţi. E doar plăcerea de a sta în mijlocul naturii. Şi nevoia de a scăpa de stresul de la oraş, de politică, de gălăgie, de caniculă, de mitocănie. Mai bine ne este aici, între urşi, să ştiţi”, răsare o voce din grupul de oameni care se strânseseră, la fapt de seară, parcă într-o replică a „poienii lui Iocan”. Aşa e în fiecare zi aici. Un fel de talk-show la iarbă verde. Fără moderator. Eventual cu muzică. Şi dans, uneori.
Uşa îndoită
E clar că nu poţi să te rupi cu totul de oraşul de reşedinţă. Hoinarii dau o fugă până acasă, cel puţin o dată pe lună – unii să-şi ia pensia şi medicamentele, să plătească cine ştie ce taxe şi impozite, alţii chemaţi pentru felurite urgenţe de familie. Nu mai zic de situaţiile neprevăzute. Dacă vine o furtună de rupe pământul şi-ţi avariază maşina, te duci la reparaţii. Anul trecut, de exemplu, nea Matei s-a trezit cu uşa de la maşină îndoită. Se opriseră în ea barele metalice de la un cort luat pe sus de rafale.
Noul brand al Buşteniului
Un nou brand al oraşului Buşteni – aşa se prezintă rulotiştii în opinia viceprimarului Nae Savel. „Sunt oameni civilizaţi, nu deranjează zona”, spune oficialul, care susţine că are, în schimb, probleme cu cei care şi-au făcut case de vacanţă la poalele Bucegilor. „Să vedeţi cum aruncă saci cu gunoaie la marginea pădurii, că nu vor să încheie contracte pentru salubrizare”, zice vicele. Culmea e că genul acesta de agrement, cu rulotele, a prins contur într-o localitate care are peste 200 de locaţii turistice – pensiuni şi hoteluri. „Treaba cu rulotele a început să fie un fenomen”, recunoaşte edilul. Dar mai mult decât instalarea de toalete ecologice şi iluminat public nu se va face pentru „satul” de rulote, pe cheltuiala Primăriei. „Să intervenim cu garduri şi alte urbanizări, nu cred că ar fi bine acolo. Oamenii vor să se simtă în mijlocul naturii. Altfel, n-ar mai veni aici”, conchide reprezentantul autorităţilor locale.
Fenomen unic
Ceea ce se întâmplă la doi paşi de Buşteni pare un fenomen unic în România, ca amploare, cel puţin în zona de munte, din câte ştie şeful Salvamont Buşteni, Gheorghe Haiduc. Anii trecuţi, când au fost probleme mai grave din cauza urşilor, care dădeau iama printre rulote, în căutarea hranei, au fost chemaţi salvamontiştii şi jandarmii montani. Pe de altă parte, au fost şi câteva situaţii-limită printre cei care îşi trăiesc o parte din viaţă în pustiu – de la rinichi, de la stomac, din alte cauze de sănătate sau de vârstă. A fost chemată ambulanţa şi totul s-a rezolvat cu bine, din fericire. „De la un an la altul vin tot mai mulţi oameni cu rulote în Valea Cerbului – şi tineri, şi vârstnici, în general cei împătimiţi de natură”, constată şeful salvamontiştilor.
Cu adevărat acasă
Constatare personală – te duci la munte, cu cortul, pentru prima oară. Cu teama de urşi, de furtuni, de frig, de pustietate. Şi constaţi, după numai câteva zile, că n-ai vrea să mai pleci de acolo. Darămite să stai cinci luni! „Mă sună cineva, când veneam de la Bucureşti, şi vrea să ştie unde merg. Eu i-am răspuns imediat – acasă”, îmi povestea la un moment dat doamna Antoaneta. Pe mulţi dintre vecinii ei i-am întrebat apoi unde se simt cu adevărat acasă. N-au ezitat să răspundă la fel…
