Într-o sâmbătă, cu 56 de ani în urmă, Ion intra în locul pe care îl descrie ca fiind „iadul de pe Pământ”- penintenciarul Jilava. Teama a fost primul lucru pe care l-a simţit, un sentiment care a devenit o obişnuinţă în timpul celor doi ani de detenţie.
Perioada de atunci a rămas vie în amintirea bărbatului care descrie cu tristeţe locul care i-a marcat existenţa. Imaginea pereţilor cu smoală neagră desenaţi cu ghivece de flori roşii a fost primul lucru care i-a creat lui Ion, pe atunci un băiat de 21 de ani, senzaţia că a ajuns în iad.
A fost băgat într-o celulă cu încă 63 de deţinuţi, unde în primele luni a dormit pe jos. „Eram călcat mereu în picioare pentru că celulele erau tip vagon şi în capăt era WC-ul. Lumea care vroia să mergă la baie trecea peste cei care dormeau pe jos, cum eram eu”, povesteşte el.
Ca şi majoritatea deţinuţilor politic, Ion a fost judecat pentru infracţiunea de „agitaţie publică cu uneltire împotriva orânduirii sociale”, dar şi complicitate la crimă de înaltă trădare.
Când a ajuns la închisoare, bărbatul spune că nici nu ştia cu certitudine pentru ce era acolo şi nici acum, după atâţia ani, nu ştie exact de ce a fost arestat. Singurul lucru pe care îl poate spune cu siguranţă este că detenţia în Jilava a fost perioada care i-a marcat viaţa, chiar şi după ce a ieşit de la închisoare. „Persecutarea a continuat şi după ce am ieşit, nu m-am putut angaja nicăieri pentru că eram un fost condamnat politic, securitatea era tot timpul cu ochii pe mine şi eram urmărit constant”, povesteşte Ion.
Viaţa deţinuţilor politic de la Jilava
Camere cu zeci de deţinuţi, izolare, frică şi foame aşa se poate rezuma viaţa unui deţinut de la penitenciarul Jilava.
„Nu se putea comunica de la o cameră la alta, nu ştiai cine stă în camera de lângă tine, iar atunci când te scoteau afară de multe ori se primeau şi bătăi”, spune Ion.
El povesteşte că unii paznici erau atât de răi încât băteau deţinuţii fără nici un motiv. Puteai primi o „corecţie” dacă cuiva i se părea că mergi prea încet sau pur şi simplu nu erai plăcut de un gardian.
„Când mergeai la plimbare prin ţarc trebuia să stai tot timpul cu capul în pamânt, nu aveai voie să ridici privirea. Dacă îndrăzneai să te uiţi puţin în sus imediat îţi spuneau „Unde te uiţi! Capu’ în jos, banditule, capul în pământ!”
Teroare era starea care domina întreaga închisoare, în camere nimeni nu avea voie să vorbească pentru a nu face gălăgie, iar metodele de intimidare erau variate. De la razii neaşteptate în celule, până la singurătatea din camerele de izolare.
Demetriu Andronescu, fost deţinut politic, îşi aduce aminte că pe vremea în care a fost el a fost închis închisoarea avea un director foarte aspru. „Intra prin celule ca să inspecteze şi dacă nu îi plăcea de unul îi făcea semn să se dea jos şi după o oră îl aducea şi îl arunca cu pătura înapoi, rupt de bătaie. Sau când te cobora din dubă la intrare, de o parte şi de alta erau postaţi gardieni cu bâte şi dădeau cât îi ţineau, nu se uitau unde dădeau, în cap, peste picioare, nu conta”, povesteşte bărbatul.
Condiţiile de viaţă erau crunte, nu exista căldură iarna, iar duşurile trebuiau să se facă rapid, în maxim cinci minute. Chiar şi mâncarea era considerată un lux şi carnea sau alte „delicatese” erau degustate de deţinuţi foarte rar, doar la evenimente importante. În rest, alimentaţia lor zilnică se baza în principal pe ” o iarbă băgată în cazan şi fiartă”.
Ion spune că în doi ani el a mâncat doar o singură dată „o mâncare adevărată” şi asta numai pentru că era anul în care se organiza „Festivalul Internaţional al Tineretului”.
Izolare şi tehnici de supravieţuire
În momentul în care erau închişi, deţinuţii pierdeau orice cale de comunicare cu lumea de dincolo de zidurile înalte. Familiile lor nu ştiau nimic de ei pentru că nu erau permise scrisorile sau pachetele şi ei rămâneau singuri, într-o lume în care prietenii erau greu de găsit. „Familia mea nici măcar nu ştia dacă mai trăiesc. Nici măcar o telegramă sau o carte poştală nu aveam voie să dau”, spune un fost deţinut din Baia Mare.
„Toată ziua nu făceam nimic, absolut nimic, ce să mai facem mai discutam între noi, stăteam culcat, dacă aveam unde”, mai adaugă bărbatul.
Singurul lucru care le mai crea o stare de bine erau serile în care oamenii mai „cultivaţi”, cum ar fi profesorii universitari, povesteau un roman. „Ne dădeau voie să facem lucrul ăsta, dar fără a face gălăgie şi nu trebuia să se audă afară”, povesteşte Ion.
Însă, de multe ori povestea era atât de captivantă încât şi gardianul care îşi făcea rondul în seara respectivă se oprea pentru a o asculta sub obloanele care nu le permiteau să vadă niciodată lumina.
Naştere în penintenciar
„În sandale, fără ciorapi şi însărcinată, aşa am ajuns la tribunal. Erau acolo nişte ţigănci care plângeau de mila mea şi ziceau: uite domnule că a murit aia! Dar lor nu le-a fost milă, nu aveau nici un fel de milă”, povesteşte Ileana Samoilă.
Femeia a fost cercetată şi condamnată la închisoare pentru că unul dintre fraţi ei făcuse parte din mişcarea legionară.
Ajunsă la Jilava, Ileana a trăit alături de alte 39 de femei în condiţii inumane, fără a primi un regim special, deşi în curând avea să nască. A ajuns la spitalul penitenciarului cu ajutorul colegelor sale, care au început să strige la gardieni că este pe cale să nască.
La spital însă, aventurile femeii nu s-au terminat. Cu doar trei zile înainte să nască, sala de maternitate a luat foc şi toate pacientele au fost transferate în alt salon. „Căzuseră plăci de tavan cu foc pe noi aşa că ne-au dus într-o mizerie de nedescris în secţia de TBC, la bărbaţi. ” După naştere, fetiţa a rămas cu ea în închisoare, „la creşa de drept comun”, încă un an şi două luni.
Fortul 13 de la Jilava
Temuta închisoare prin care au trecut toţi luptători anti-comunişti, fortul 13 de la Jilava a fost redeschis pentru o zi pentru a marca comemorarea celor 13 paraşutişti care au fost executaţi de statul comunist. Mai mulţi foşti deţinuţi politici au asistat la slujba organizată cu această ocazie şi au privit cu interes şi tristeţe locul tragediei lor.
” Nu am crezut vreodată că o să văd locul ăsta aşa cu ochii unui om liber”, mărturiseşte cu zâmbetul pe buze fostul deţinut politic Ion din Satul Mare.
Au fost executaţi în Valea Piersicilor
Pe 10 decembrie, de ziua Internaţională a Drepturilor Omului, la penintenciarul Jilava s-a organizat o slujbă în amintirea celor 13 paraşutişti executaţi. În cadrul evenimentului, fostele celule a fortului 13 au fost amenajate pentru a se putea viziona filmuleţele cu povestirile foştilor deţinuţi.
„Noi considerăm foarte important acest capitol din istorie deoarece a fost prima colaborare oficială între mişcarea legionară şi structurile militare NATO. Administraţia americană dorea să înceapă un război împotriva blocului sovietic pentru eliberarea ţărilor. De aceea, mai mulţi exilaţi din ţările ocupate de comunişti erau instruiţi în bazele din străinătate şi paraşutaţi în România, sau alte ţări precum Albania. Au fost prinşi după 12 ani şi executaţi, aici lângă Jilava pe Valea Piersicilor unde sunt şi înmormântaţi probabil”, spune Florin Dobrescu, secretarul fundaţiei care a organizat evenimentul.
Fortul 13 de la Jilava are o istorie îndelungată care începe în 1921 când aici au fost închişi pentru prima dată deţinuţii politici ai Partidului Comunist. Penitenciarul este cunoscut mai ales pentru noaptea dintre 25 şi 26 noiembrie 1940, când au fost împuşcaţi 64 de opozanţi ai Mişcării Legionare. Lângă Fortul 13 se află Calea Piersicilor unde au avut loc mai multe execuţii precum cea a paraşutiştilor, dar şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
