România liberă începe astăzi un serial despre speciile dispărute sau pe cale de dispariţie din ţara noastră. Prima poveste este a focii sihastru, prezentă din timpuri imemoriale pe litoralul vestic al Mării Negre. Am aflat povestea acestui mamifer de la Nicolae Papadopol, directorul ştiinţific al Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii din Constanţa. Există descrieri ale focii din Marea Neagră încă din anul 1779, dar şi din perioada interbelică. Animalul intrase în folclorul local ca „vaca de mare” sau „foca de Kaliacra”. Ultima denumire are legătură cu faptul că pe malul bulgăresc al Mării Negre exista o colonie stabilă de foci. Unele ajungeau până la gurile Dunării, ba chiar intrau şi în Deltă. Totul e acum de domeniul trecutului, pentru că mamiferul a dispărut de pe coastele Bulgariei şi României, declinul speciei fiind semnalat, potrivit rapoartelor de specialitate, încă din anii ’50. Cea din urmă relatare despre prezenţa ei în această zonă, neconfirmată totuşi de nişte fotografii, datează din 1987, când un exemplar ar fi fost văzut de muncitorii de pe platformele maritime româneşti.
Un „monstru” de 400 de kilograme
Profesorul Papadopol spune că foca sihastru este zărită în prezent pe ţărmurile stâncoase ale Greciei şi Croaţiei, dar şi pe coastele Tunisiei şi Mauritaniei. „Foca aceasta este, prin excelenţă, o specie mediteraneană, cu ieşire în Atlanticul african, dar şi cu o prezenţă istorică în Marea Marmara şi Marea Neagră”, spune specialistul. Iată şi descrierea mamiferului: „Are blană cu peri deşi, scurţi şi elastici, de culoare brun-gri, cu pete albe pe abdomen”. Obiceiul „sihastrului” este să caute zonele pustii, stâncoase, de pe malul mării, pentru a se reproduce, „fiind o specie extrem de rezervată în raport cu vecinătatea oamenilor”. Tocmai relaţia sa din ce în ce mai încordată cu stăpânii uscatului a dus la dispariţia focilor „româno-bulgare”. „Extinderea prezenţei umane pe malul mării, industrializarea excesivă, numărul tot mai mare de porturi, extinderea plajelor pentru turişti, dar şi tehnicile din ce în ce mai sofisticate ale pescarilor au dus la dispariţia acestei specii de pe litoralul vestic al Mării Negre”, zice profesorul. O asemenea vieţuitoare, care trăieşte cel mult 30 de ani, este imposibil de ţinut în captivitate, într-o eventuală încercare de reparare a greşelilor trecutului, fiind „greu adaptabilă unor astfel de condiţii”, atrage atenţia directorul ştiinţific al „Delfinariului” din Constanţa. Aşa că noi, românii, am putea acum doar să ne imaginăm un mamifer care, în general, are doi metri lungime şi cam 250 de kilograme în greutate, dar care, în unele cazuri, poate atinge dimensiuni impresionante, de până la patru metri lungime şi o greutate de 400 de kilograme.
Focile au ajuns, pe Dunăre, până la Ruse
Altă variantă ar fi să vă duceţi la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti, să vedeţi acolo, împăiată, ultima focă pe care pescarii din Delta Dunării au capturat-o în 1963, pe Braţul Sfântu Gheorghe. Ce-i drept, din câte ni s-a explicat, asemenea situaţii erau accidentale, pentru că pescarii nu aveau treabă cu focile. „Au prins-o în cârlige. De-asta e şi cusută în mai multe locuri, după cât a fost de jupuită atunci, zbătându-se să scape”, explică academicianul Dumitru Morariu, directorul muzeului. Circulă şi azi o legendă despre incidentul petrecut cu 47 de ani în urmă. Se spune că perechea ani-ma-lului ucis şi-ar fi „jelit” câteva zile la rând partenerul, chiar la locul crimei. Mai târziu, prin anii ’70, urme de foci au fost descoperite tot în Deltă, pe Insula Sahalin. Explicaţia faptului că acest animal intra pe cursul Du-nării este simplă: pornea la vânătoare, pe urma bancurilor de peşti. „Există un raport din 1947 al bulgarilor, care atestă că o focă sihastru a fost observată în apropiere de portul dunărean Ruse”, aflăm de la directorul Morariu. Din aceeaşi sursă ştim că vecinii noştri de la sud de Dunăre au întreprins, cu câţiva ani în urmă, cercetări în apele lor teritoriale din Marea Neagră. Proiectul a fost finanţat de Uniunea Europeană şi trebuia să răspundă la cea mai importantă întrebare: mai există sau nu foci în acel areal? Din păcate, răspunsul a fost negativ.
Ţestoasele româneşti, vândute cu 20 euro bucata
După ce au reuşit să „scape” de foci, românii depun acum „eforturi” să extermine încă o specie deosebită din ţara asta – broaştele ţestoase. Ele pot fi întâlnite într-un perimetru care cuprinde zona Cazanelor şi bazinul Motrului. O asemenea vietate ajunge abia după şase ani să cântărească 500 de grame, dar la maturitate poate să atingă şi 3,6 kilograme. Aceasta este „ţestoasa lui Hermann” sau „broasca cu şuvarnă”, cum îi spun localnicii. „Şuvarnă” este termenul care defineşte „casa” pe care vietatea şi-o cară în spina-re. Dacă în sudul Dobrogei mai avem o specie de ţestoasă, dar cu origini greceşti, în schimb, surata ei prezentă la interferenţa dintre Banat şi Oltenia este „de-a casei”, Hermann fiind numele unui şvab din partea asta de ţară, ne explică Maria Patruescu, director al Centrului de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact de la Universitatea din Bucureşti. Oamenii de ştiinţă duc o luptă aprigă, de zece ani încoace, pentru protejarea acestei specii. Totul a început în anul 2000, cu înfiinţarea, în comuna Eşelniţa din judeţul Mehedinţi, a unui laborator de creştere în captivitate a ţestoaselor, datorită unui proiect susţinut de Uniunea Europeană, în valoare de 367.000 euro.
Concret, „junii” colectaţi din natură sunt crescuţi până la „majorat”, fiind aşezaţi în nişte ţarcuri dispuse pe o suprafaţă de 400 de metri pătraţi. Se încearcă astfel protejarea unei specii care face de ani buni obiectul comerţului. Broaştele ţestoase sunt ţinute, şi în Occident, dar şi la noi, pe post de animale de companie. Când oamenii se plictisesc de acest „sport”, transformă cochilia broaştei în suvenir sau scrumieră. Dacă cineva din zona Cazanelor sau a Motrului găseşte o ţestoasă, o vinde, la prima mână, cu cel mult 20 euro. Dar preţul ei creşte apoi pe diverse filiere, ajungând până la 200 euro pentru un exemplar. „Am organizat timp de patru ani o campanie de informare a populaţiei din acea zonă a ţării, pentru a-i face pe oameni să înţeleagă că această specie este un bun naţional”, povesteşte Maria Patruescu. Ea îşi aminteşte că a depistat la un moment dat un bărbat cu o „pradă” de 28 de „bucăţi” înghesuite într-o valiză. Nu există informaţii certe privind numărul broaştelor ţestoase care mai trăiesc azi în sud-estul ţării noastre, aşa cum nu se ştie nici câte dintre ele cad, an de an, victime ale pieţei negre. Un lucru e clar – „este o specie pe cale de dispariţie, chiar dacă e apărată de lege”, conchide dascălul pe un ton amar.
Specii dispărute
Foca sihastru litoral şi Delta Dunării;
Antilopa saiga Moldova şi Dobrogea;
Cai sălbatici – Bărăgan;
Elanul şi bourul – Moldova, Muntenia, Transilvania;
Dropia – sudul ţării;
Vulturul bărbos – Carpaţi.
