O comună cu doar câteva mii de locuitori poate fi considerată drept capitala croaților din România. Carașova, situată la aproximativ 15 kilometri din România, la intrarea în Cheile Carașului, este centrul spiritual și cultural al unui grup de șapte sate, situate în Banat, în care locuiesc membrii unuia dintre cele mai interesante grupuri etnice. Carașovenii și-au asumat de mai multă vreme identitatea croată, chiar dacă există o dezbatere foarte serioasă pe tema originii lor.
O istorie complicată
Satul Carașova este menționat pentru prima oară în documente în anul 1333. Însă sursele documentare referitoare la originea și istoria carașovenilor sunt destul de sărace. Savantul clujean Emil Petrovici, unul dintre puținii comuniști care se puteau mândri cu temeinice studii universitare, considera că dialectul carașovenilor ar fi unul sârbesc. ”Este ca și cum limba sârbă ar fi vorbită de români”, spune Emil Petrovici. El însă este contrazis de alți lingviști, care consideră că dialectul carașovean ar fi unul de tranziție între dialectele vorbite în sud-estul Serbiei și cele din vestul Bulgariei sau din nord-vestul Macedoniei. Însă există și lingviști care consideră că strămoșii carașovenilor ar fi fost croați de pe teritoriul Bosniei de azi, chemați în Banat de către Regele Ungariei, Ludovic de Anjou, pentru a ajuta la apărarea acestei regiuni în fața incursiunilor bulgare și apoi otomane. Carașovenii, împreună cu nobilii români din Banat, au ridicat o cetate pe un deal care domină satul, pe locul unde odinioară se afla un castru roman.
Cetatea a fost de mai multe ori asediată, apoi refăcută, atât în perioada în care Banatul era un district militar menit să apere Transilvania, cât și în perioada în care forma teritoriul Pașalâcului de la Timișoara. Acum, cetatea este în ruină. Ea însă atestă peste veacuri faptul că locuitorii Carașovei erau oameni liberi, cu certe rosturi militare. Croații din Carașova s-au amestecat, de-a lungul secolelor, cu bulgarii catolici, credincioși regilor Ungariei, precum și cu aromânii de religie romano-catolică, ce s-au refugiat în nordul Dunării, după ce cele două țarate bulgare, de la Târnovo și de la Vidin, s-au prăbușit sub loviturile otomanilor. Unii istorici explică în acest fel prezența unor cuvinte bulgărești, precum și influențele aromânești în dialectul carașovenilor. Vreme de câteva secole, până în anul 1536, Carașova a fost sediul unui protopopiat romano-catolic. Acesta a fost reînființat în anul 1860 și a funcționat până în anul 1913. Carașova a rămas o localitate importantă și în timpul Banatului de Lugoj – Caransebeș, precum și în timpul Pașalâcului de la Timișoara.
În anul 1718, când Banatul a fost eliberat de trupele austriece de sub ocupația musulmanilor, Carașova era cea de-a treia mare localitate din Banat, după Timișoara și Caransebeș, pentru că acest sat avea 400 de case. A existat intenția administrației austriece de a stabili la Carașova reședința comitatului care cuprindea această parte a Banatului, însă, în cele din urmă, din cauza faptului că această comunitate era relativ greu accesibilă, Lugojul a devenit reședința comitatului care includea această parte a Banatului, fapt care a influențat pozitiv dezvoltarea acestui oraș.
Centru spiritual și educațional
Carașova a continuat să fie considerată drept capitala croaților din Banat. În anul 1726, în centrul comunei a fost ridicată o frumoasă biserică în stil baroc, unde sunt oficiate și acum liturghii în limba croată. De asemenea, educația în această limbă s-a dezvoltat rapid, după ce austriecii au început să încurajeze legăturile dintre carașovenii din Banat și locuitorii Croației. Numeroase cărți au fost trimise de la Zagreb la Carașova, iar carașovenii au devenit tot mai conștienți de identitatea lor națională. Chiar dacă unii îi considerau sârbi, faptul că locuitorii Carașovei au religia romano-catolică a influențat decisiv opțiunea lor identitară, chiar dacă Croația a fost lipsită multă vreme de statalitate. Prăbușirea comunismului și destrămarea Iugoslaviei au contribuit la consolidarea și asumarea identității croate a carașovenilor.
În anii 1990, în Carașova a luat ființă Liceul Bilingv Româno-Croat. Etnicii croați alcătuiesc majoritatea populației în două comune, Carașova și Lupac. Centrul Uniunii Croaților din România se află la Carașova, iar cei mai mulți dintre locuitorii celor șapte sate croate din Banat au obținut cetățenia croată, după ce autoritățile de la Zagreb au decis să acorde pașapoarte tuturor etnicilor croați din afara Croației. Inițial, această măsură a fost gândită pentru a-i proteja pe croații care, după destrămarea Iugoslaviei, au rămas să trăiască în alte state, mai ales cei din Serbia și din Bosnia-Herzegovina. Însă de aceste prevederi legislative au profitat și carașovenii. Mulți dintre ei au plecat să muncească în Croația, după ce au obținut cetățenia acestei țări, care, la sfârșitul anilor 1990, avea un nivel de trai mult mai ridicat decât România.
Punți peste veacuri
Relațiile dintre Croația și România au fost extrem de bune, încă din momentul proclamării independenței statului cu capitala la Zagreb. Autoritățile croate au început să se preocupe tot mai mult de păstrarea identității carașovenilor și au fost încurajate în acest sens de către autoritățile de la București. În schimb, Croația a încurajat păstrarea identității naționale a istroromânilor, care locuiesc în câteva sate din zona Muntele Mare din Peninsula Istria. Cele două minorități sunt foarte mici. Carașovenii sunt în număr de 6-7.000 de persoane, iar istroromânii mai sunt doar câteva sute. Aceste comunități însă sunt foarte importante pentru istoria celor două popoare. În timp ce carașovenii păstrează un grai croat izolat în Evul Mediu, care oferă numeroase indicii legate de modul în care s-a dezvoltat această limbă, istroromâna reprezintă unul dintre cele patru dialecte ale limbii române, alături de aromână și de meglenoromână.
