Acum 44 de ani, într-o după-amiază de iulie în care naţionala de fotbal a Angliei a devenit campioană mondială, jucând pe teren propriu, era deja prea târziu pentru ziarele de duminică să mai înregistreze evenimentul, aşa că sărbătoarea media a fost amântă pentru luni.
Şi a reprezentat mai degrabă o petrecere discretă, pentru că principalele ziare au ales alte subiecte de primă pagină, după cum aminteşte revista The Intelligent Life într-o analiză a evoluţiei sportului în atenţia şi conştiinţa publice.
Aşadar, a doua zi după izbânda englezilor la Campionatul Mondial, The Mirror, cel mai popular cotidian britanic, a „deschis” cu un articol despre nou-născutul versişoarei Reginei, în timp ce The Sun s-a preocupat în primul rând cu un material despre criza prin care trecea moneda naţională.
Nici măcăr ziarele de sport nu au umplut mai mult de două pagini cu relatarea trimfului Angliei.
Beckham, mai important decât războiul din Afganistan
40 de ani mai târziu, la Cupa Mondială din Germania, echipa Angliei a primit incomparabil mai multă atenţie, deşi între timp nu mai reuşise să atingă primul loc în lume. Astfel, The Mirror şi The Sun au acordat pagina întâi naţionalei cu ocazia fiecărui meci, iar pe durata turneului The Times a oferit un supliment zilnic, de 16 pagini, numai cu fotbal.
Apoi, când David Beckham s-a retras din poziţia de căpitan al Angliei, BBC 1 a plasat această ştire înaintea celei despre moartea a doi soldaţi britanici în Afganistan, atrăgându-şi critice de la unii politicieni.
Iar componenţii formaţiei din 1966 au primit mult mai multă atenţie decât în momentul lor de glorie: imaginea căpitanului de atunci, Bobby Moore, a apărut pe fiecare baton de KitKat, deşi acesta murise cu 13 ani înainte, iar Geoff Hurst a semnat un contract de promovare cu McDonald’s şi a scris editoriale pentru două ziare.
Şi nu e vorba doar de fotbal. Mass-media şi publicitatea, nu numai cele din Marea Britanie, au „acoperit” din plin Olimpiadele sau turneele finale de rugby.
Inutil de menţionat despre popularitatea fotbalului american, Finala Super Bowl de anul acesta a strâns 116 milioane de telespectatori.
Cum s-a ajuns aici?
„Imperiul Britanic”, este răspunsul pe care îl oferă profesorul Joe Maguire. Autorul cărţii „Putere şi sport global” identifică cinci etape care au dus la impunerea sportului ca fenomen mondial.
Prima: în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cricketul, vânătoarea de vulpi, întrecerile de cai şi boxul s-au dezvoltat, în lumea britanică, până la nivelul de sporturi moderne.
A doua: între 1860 şi 1870, când fotbalul, rugby-ul şi tenisul au îmbrăcat haine moderne, iar sportul practicat la şcoală a devenit regulă.
A treia: în jurului anilor 1900, când sporturile moderne au fost împrăştiate prin toate coloniile britanice, deci prin aproape toată lumea.
A patra: între 1920 şi 1960, când Statele Unite au preluat ştafeta şi au promovat sportul între graniţele proprii.
Şi a cincea: exploatarea fenomenului de către mass-media aflate în continuă transformare.
Maguire notează câteva momente esenţiale în popularizarea sportului. În primul rând, felul în care fotbalul britanic a ajuns în Brazilia, cea mai titrată naţiune din lumea „Sportului Rege”. S-a întâmplat cu ajutorul marinarilor şi a comercianţilor britanici.
Apoi, în 1896, francezul Pierre de Coubertin a reînviat Jocurile Olimpice. A fost insipirat de o vizită în satul britanic Shropshire, acolo unde un doctor organiza de 40 de ani întreceri sportive pe care le denumea „vechile Jocuri Olimpice”.
Şi comunismul a ajutat, transformând sportul într-o industrie menită să aducă victorii asupra capitalismului. Industria însemna, din păcate, şi doparea sportivilor.
Manageriatul sportiv ar fi fost inventat în 1960, când un avocat american, Mark McCormack, s-a înţeles cu jucătorul de golf Arnold Palmer să-i reprezinte interesele. Avea să înceapă o eră în care sportivii de top deveneau unelte de marketing.
Banii capitalismului
Aici ajungem la rolul capitalismului în sport. Este vorba de cifre: la Cupa Mondială din Germania, în 2006, niciuna dintre cele 1.200 de berării naţionale nu a sponsorizat turneul, ci Budweiser, din Chicago, producătorul american aducând cea mai bună ofertă – 40 de milioane de dolari pentru a fi berea oficială a competiţiei.
Dimensiunea financiară a întrecerilor sportive globale a înflorit în ultimii 60 de ani. Astfel, dacă pentru drepturile de transmisie ale Olimpiadei din 1948 s-au plătit echivalentul de astăzi a 60.000 de dolari, transmiterea evenimentului Londra 2012 va costa circa 3 miliarde de dolari.
Costurile pentru sport s-au ridicat de la sol cu o viteză supersonică, iar racheta care le-a propulsat are un nume cunoscut: televizorul. Iniţial, un aparat care strângea familia împreună în sufragerie, apoi un adevărat motor al divertismentului, oferind sute de canale şi, în fine, un monopost al erei digitale, TV-ul a ajuns să folosească sporturile ca o principală armă de asediu în războiul pentru audienţe.
Un alt exemplu care implică evoluţia preţurilor din industria media a sporturilor: drepturile TV pentru Premier League, prima divizie fotbalistică a Angliei, au costat 38 de milioane de lire sterline în 1992 şi au ajuns la aproape 370 de milioane în 2010.
„Fraţii” Adidas şi Puma şi-au adus contribuţia
La potenţa financiară a sportului au contribuit şi fimele de echipament sportiv. Pe primul loc în acest domeniu, Adidas şi Puma. Pentru cine nu ştie, aceste două companii au pornit la drum din cadrul aceleiaşi familii: Dassler. Povestea a inceput în 1924, în oraşul Herzogenaurach din landul german Bavaria. Fraţii Adolf şi Rudolf, un cizmar, respectiv un comerciant, au pus bazele unei afaceri cu papuci din piele. Când cei doi nu s-au mai înţeles, firma lor s-a împărţit în două: Adidas şi Ruda, care la foarte puţin timp a devenit Puma.
Acum, Adidas are o cifră de afaceri anuală de 10 miliarde de euro, mai mare de 25 de ori decât a celui mai bogat club din lume, Real Madrid.
Adidas a ajuns aşa de importantă încât, la Cupa Mondială din 2006, atât căpitanul francez Zinedine Zidane, cât şi arbitrul care l-a eliminat în finală pentru acel cap în pieptul lui Materazzi purtau însemnele sale.
De ani buni, marile companii trăiesc într-un fel de simbioză cu cei mai importanţi sportivi şi cu cele mai tari cluburi. De pildă, noul stadion al englezilor de la Arsenal se cheamă Emirates, după numele companiei aeriene care sponsorizează echipa. Iar rivalii de la Manchester United tocmai au încheiat un parteneriat foarte profitabil cu firma americană AIG, care plătise 56 de miliarde de lire sterline pentru a apărea patru ani pe tricourile de joc ale „diavolilor roşii”.
În fine, evoluţia societăţii spre o mentalitate de tip „învingătorul ia totul”, inspirată de sistemul bancar, a adus sportul acolo unde este astăzi. Şi pe sportivii, acolo unde sunt. Adică, la un contract de peste 11 milioane de lire sterline pe sezon, cât are fotbalistul portughez Cristiano Ronaldo la Real Madrid sau la un brand de 82 de milioane de dolari, la cât este evaluat cel mai bun jucător de golf din lume, americanul Tiger Woods.
Dar mai presupus de toate – încheie cei de la The Intelligent Life – sportul a devenit ceea ce noi, publicul, am vrut să devină. A ajuns nu doar apanajul timpului nostru liber, dar şi proiecţia noastră mintală. Noi, publicul, i-am dat intensitate şi tot noi l-am integrat în conştiinţa colectivă.
Deci răspunsul la întrebarea din titlul, „cum a ajuns sportul aşa de mare?”, ar fi…mulţumită nouă.
