Polonia este departe de a fi perfectă, iar politica sa regională este chestionabilă, dar nu există nici o îndoială în mintea partenerilor occidentali că Polonia este povestea de succes a Europei de Est, care își merită poziția de lider. Cum a fost însă posibil „miracolul de pe Vistula”, ce au făcut polonezii și n-a făcut România și cum s-a ajuns aici?
Cu 25 de ani în urmă, în 1989, singura țară est-europeană care se putea compara cu România prin dimensiunea dezastrului economic era Polonia. Ungurii experimentau deja capitalismul de câteva decenii, în Iugoslavia încă nu începuse războiul și, în pofida inflației, economia încă funcționa, Cehoslovacia era departe de a fi în ruină, cu toate dificultățile care existau, mai ales în Slovacia. Până și Bulgaria era relativ stabilă. Dar cele mai mari două țări din regiune, Polonia și România, erau la pământ. Drumurile pe care aveau să apuce aveau să ducă spre destinații diferite.
Pe 4 iunie 1989, când polonezii au mers la primele alegeri parțial libere din ultimii 45 de ani în Europa, țara era în ruină. Zece ani de lupte între Solidaritatea și regimul comunist, legea marțială, grevele și guvernarea dezastruoasă a regimului Jaruzelski au adus Polonia în genunchi. Ca și la noi, agricultura se făcea cu plugul cu cai, hiperinflația distrusese economiile populației, iar singurul bun pe care îl mai exportau polonezii era cărbunele.
În februarie 1989 a fost deschisă celebra „masă rotundă”, iar în iunie au fost organizate alegerile. Erau puse „la bătaie” toate locurile din Senat (Cameră fără putere reală) și o treime din locurile din Sejm, celelalte două treimi fiind rezervate pentru comuniști. Solidaritatea a câștigat toate locurile din Senat și toate mandatele din Sejm aflate în joc, cu excepția unuia. Victoria a fost atât de covârșitoare încât la mijlocul lunii august a fost învestit guvernul Tadeusz Mazowiecki, jurnalist și activist al Solidarității.
Mazowiecki a numit în funcția de ministru de Finanțe un profesor de economie puțin cunoscut, Leszek Balcerowicz, care a lansat celebra formulă a reformelor prin „terapie de șoc”. Fostul disident și actual director al ziarului Gazeta Wyborcza, Adam Michnik, rezuma, la vremea respectivă, dilema est-europenilor cu următoarea formulă: „știm cum să facem ciorbă de pește dintr-un acvariu. Nu știm cum să facem un acvariu la loc dintr-o ciorbă de pește”. Balcerowicz a știut cum să facă acvariul. În 1989, PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei era fix 1.694 de dolari. Astăzi depășește 13.000. Nu încă la nivelul celui din Occident, dar se apropie repede. Pentru comparație, PIB-ul per capita al României este undeva în jur de 8.000 de dolari. După reformele Balcerowicz, Polonia a avut numai doi ani de recesiune, până în 1992, dar de atunci a înregistrat creștere economică neîntreruptă până astăzi. Chiar și pe timpul crizei, Polonia a fost singura țară din Europa care a avut creștere economică în vreme ce toți ceilalți se prăbușeau (România cu 8%, după o creștere cu 8%). Chiar dacă a fost o creștere mică, de puțin peste 1%, Polonia a continuat să crească și anul ăsta speră la 3,5%, peste Germania și peste Franța. Deci, nu poți să nu te întrebi: Ce a mers bine la ei și a mers prost la noi?
Terapia de șoc
Încă din 1990, Balcerowicz a liberalizat prețurile, a tăiat subvențiile la companiile de stat, a declarat zlotul convertibil, a dat drumul la importuri și a interzis Băncii Centrale să finanțeze deficitul de stat. Rezultatul? În doi ani șomajul a ajuns de la 6% la 20%, un milion de polonezi și-au pierdut locurile de muncă, iar economia s-a micșorat în doi ani cu 15%. Dar s-a mai întâmplat și altceva. Polonezii au descoperit gustul capitalismului. Financial Times amintește o vorbă a lui Stalin, care spunea că a încerca să impui comunismul în Polonia are tot atâta sens cât a încerca să înșeuezi o vacă. Polonezii au început să cumpere lucruri ieftine din Germania și să le vândă în stradă.
Economiști „experți” oripilați de răsturnarea capitalistă a Poloniei au prezis că țara e destinată stagnării și dezastrului, dar, cumva, prin 1995, Polonia avea creștere economică de 7%, mult peste toate țările din regiune. Pentru comparație, România a avut 10 ani de recesiune din 1990, iar primul an de creștere a fost 2000, sub Guvernul Mugur Isărescu. Și a fost o creștere de 1%.
Banii și oligarhii
În 1990, nivelul de trai al Poloniei era același cu al Ucrainei. Acum, Polonia are un nivel de trai de trei ori mai mare ca al Ucrainei. Nu este întâmplător. Banii europeni, din care Polonia speră să folosească aproximativ 106 miliarde euro în următorul exercițiu bugetar al UE, cea mai mare sumă, de departe, sunt o sursă de creștere importantă și, spre deosebire de noi, polonezii au învățat să folosească acești bani. Dar mai e și altceva. Primul lucru este că în Polonia a început, ca și în România, o eră a antreprenoriatului. Orice investitor care vroia să vândă ceva vindea, pentru că pe vremea aceea, în țări ca România sau Polonia, unde nu se găsea nimic, orice era de vânzare și orice se cumpăra. Dar există și o diferență fundamendală, care distinge Polonia de restul țărilor din Europa de Est. Nu există oligarhi.
Acești mici antreprenori, entuziaști ai capitalismului timpuriu, au fost lăsați să crească în Polonia și acum unii dintre ei conduc companii de milioane de euro.
Bursa poloneză a pornit foarte devreme și acum a ajuns cel mai puternic centru financiar din Europa de Est. Bursa de Valori București a început prin 1995 cu tranzacții minore. Atât de puternici au ajuns polonezii încât însuși președintele BVB este un polonez, Ludwik Sobolewski, care a fost președintele bursei de la Varșovia și, din câte am auzit, face o treabă atât de bună la București încât este solicitat să salveze companii de stat românești. Ceea ce s-a întâmplat în țări ca România, Rusia, Ucraina, sau Bulgaria, a fost că economia, în loc să fie lăsată pe mâna antreprenorilor privați entuziaști din anii ’90, a fost încredințată oligarhilor care făceau afaceri cu statul.
În Polonia băncile au fost privatizate în prima parte a anilor ’90 şi supuse unui control strict, care le-a facut performante. Nu au existat fenomene de genul Bancorex sau Dacia Felix în Polonia. Nu a existat Caritas.
FT a publicat un articol scris de Balcerowicz, din care rezumăm:
Formula Balcerowicz
„… Părea că toate țările se îndreptau în aceeași direcție: spre democrație, stat de drept și capitalism. Dar după vreo câțiva ani, traiectoriile au început să devieze. Cei care s-au alăturat UE au înaintat spre democrație și capitalism. Dar Belarus s-a întors la dictatură și cvasi-socialism, în vreme ce în Rusia, președintele Vladimir Putin a eliminat democrația, a politizat capitalismul și recent a atacat o Ucraină democratică dar prost condusă. Performanțele economice au fost foarte diferite între țări, uneori în moduri surprinzătoare. PIB-ul per capita al Poloniei s-a dublat între 1989 și 2013 în vreme ce Ungaria a crescut cu 22%, Slovacia cu 83%, Cehia cu 48% (mai puțin decât Bulgaria), Estonia cu 90% iar Rusia cu 18%. Cum se explică aceste diferențe ale performanțelor economice după socialism, inclusiv succesul relativ al Poloniei?
În primul rând, cu cât mai rapidă și mai radicală îmbunătățirea sistemului economic – menținută constant – cu atât mai rapidă și mai durabilă este creșterea economică. Un Big Bang timpuriu, care a fost promovat ca pionier de Polonia și a fost implementat chiar mai radical de Estonia s-a dovedit a fi mult mai bun decât reformele, încete întârziate și incoerente. De exemplu, Polonia a introdus convertibilitatea monedei ca parte a unui pachet de liberalizare și stabilizare la mai puțin de patru luni de la instaurarea noului guvern. Ucrainei i-a luat patru ani.
Este vital ce tip de capitalism rezultă. În Polonia (și în cele mai multe state din Centrul și Estul Europei), succesul grupurilor private nu depinde, de regulă, de legăturile politice și birocratice, în vreme ce în Rusia și Ucraina aceste legături sunt cruciale. Capitalismul cronicizat sau de cumetrie (crony capitalism) nu este numai nedrept, dar și ineficient pentru că blochează competiția economică și generează o activitate uriașă de garantare a rentelor de stat.
În al doilea rând, politica fiscală contează pentru creșterea economică. Unul dintre motivele pentru care Ungaria a mers atât de prost este dimensiunea uriașă a aparatului de stat, la care se adaugă deficite persistente, crize fiscale ocazionale și o datorie publică la fel de uriașă. Situația fiscală a Poloniei este departe de-a fi fost ideală, dar nu e la fel de gravă ca a Ungariei.
În al treilea rând, creșterea economică pe termen lung încetinește atunci când țările suferă recesiuni profunde, ca rezultat al șocurilor externe, al politicilor boom-bust (țările balice, Bulgaria, Ucraina) sau atribuirea de credite în mod eronat de către băncile de stat dominante ca în Slovenia.
Printre economiiile postsocialiste de după 1989, Polonia are o trăsătură unică. Nu a avut recesiune după 1989. Modelul expansiune-recesiune (boom-bust) a fost evitat prin politici monetare și de supervizare relativ prudente, în vreme ce alocarea politică a creditelor către clienții politici a fost evitată ca urmare a privatizării băncilor în anii 1999-2000. Cu toate acestea, succesele din trecut nu pot prezice viitorul, iar Polonia nu face excepție de la această regulă. Fără reforme suplimentare, creșterea Poloniei se va reduce considerabil.” Balcerowicz sugerează creșterea perioadei de pensionare, creșterea investițiilor private, continuarea privatizării, reducerea birocrației și reducerea salariului minim. Polonia nu este o țară fără probleme. Ca și românii, peste două milioane au plecat în Occident. Comuniștii au ieșit din politică (nu mai au decât vreo 8-9% din voturi), au condus țara între 1995 și 2005, dar au dus țara în UE.
Acum, polonezii înțeleg că creșterea pe seama forței de muncă ieftine și calificate și-a atins limitele și încearcă să dezvolte industrii bazate pe inovație și pe segmente de nișă. Dar deja Polonia se gândește la faza a doua a dezvoltării ei.
Unii spun că problema a fost că, în esență comuniștii lor au fost mai buni decât comuniștii noștri și că ulterior, capitaliștii lor au fost mai buni decât capitaliștii noștri. Adevărul e că am pornit toți de la același nivel, dar în vreme ce ei au ales calea dezvoltării țării, politicienii noștri au ales calea oligarhiei, ca în Rusia și Ucraina. Diferențele încep să se vadă. În vreme ce polonezii gândesc deja următoarea etapă a economiei bazate pe inovație, la noi, prim-ministrul Ponta, un plagiator, nu un profesor excepțional ca Balcerowicz, se luptă cu Oltchim și CFR Marfă și nu face nimic.
