» Evolutia culturii romanesti dupa 1989 a inceput cu nostalgia investitiilor comuniste masive in zona care hranea aparatul de propaganda, dar a trebuit sa se descurce cu bugetele sarace ale Ministerului Culturii. Fondurile acordate de guverne si organizatii din Occident au ajutat cultura sa reziste in anii '90. Abia in anii 2000 statul a inceput sa pompeze timid bani si catre acest domeniu.
» Filmul, teatrul, literatura sau artele plastice din Romania sunt rareori protejate, precum in Occident, de diversi Mecena care sa-si rupa bucatele din averile lor de "amorul artei", iar legile fiscale privind sponsorizarea sau donatiile ridica o bariera greu de trecut.
In Romania, mai mult ca in statele occidentale, principiul "cultura nu tine de foame" a functionat cu varf si indesat. Fondurile destinate artelor, fie din partea statului, fie din partea investitorilor privati, au fost dintotdeauna modeste pentru acest domeniu care, in afara de Hollywood-ul american, nu aduce profituri demne de investitii serioase nicaieri in lume. Ion Bogdan Lefter, profesor la Universitatea Bucuresti, spune ca inainte de 1989 regimul comunist a avut un dublu standard fata de cultura: pe de o parte, era interesat de cultura de propaganda, pe care o si stimula financiar, iar pe de alta parte se temea de artistii independenti, "pe care, desi i-a tolerat, s-a straduit sa-i ingradeasca".
Academicianul Razvan Theodorescu, fost ministru al Culturii in perioada 2000-2004, explica cum in perioada comunista artistii erau nevoiti sa stie cum sa fenteze sistemul, pentru a putea profita de banii care hraneau propaganda: "Epoca totalitara a cheltuit bani pentru cultura. Se putea publica, se puteau face expozitii, unde oamenii au stiut cum sa fenteze cenzura s-au putut realiza lucruri bune. Sloganul cretin al desertului cultural dinainte de '89 a fost acceptat, in fierbinteala aceea de dupa Revolutie, tot de cretini".
Dupa 1989, in Romania cultura a evoluat precum mancarea: daca inainte erau bani, dar nu puteai face cultura, dupa comunism era libertate, dar nu mai erau bani. In mare, sistemul a ramas acelasi pana in ziua de azi, cand bugetul alocat culturii de statul roman este aproximativ 0,25% din Produsul Intern Brut. Ion Bogdan Lefter este de parere ca "fondurile pentru cultura nu sunt niciodata suficiente, toate guvernele din orice tara punand de obicei pe primul plan alte lucruri". Cheltuielile statului roman pentru cultura au pornit de la un minimum istoric oferit de guvernul Petre Roman: 50 de milioane de dolari in 1991. Ion Bogdan Lefter ne-a spus ca, dupa 1990, situatia culturii a fost "cu atat mai grava cu cat in primul deceniu de postcomunism romanesc economia a mers foarte prost si bugetul national a fost, in consecinta, foarte sarac".
In acea perioada, potrivit profesorului Lefter, "salvarea" pentru cultura a venit din strainatate: "Catre artele si artistii romani au venit fonduri substantiale dinspre guvernele si organizatiile neguvernamentale occidentale care au inteles mai bine decat politicienii autohtoni, preocupati sa carpeasca o situatie economica dezastruoasa, importanta unei 'renasteri culturale' pentru o societate recent eliberata". De atunci, bugetul culturii a crescut in fiecare an, atingand maximul istoric in 2006, sub guvernul Tariceanu: 446 milioane de dolari. Paradoxal insa, in anii 2007 si 2008, cand economia Romaniei a mers cel mai bine, iar PIB a crescut considerabil, bugetul oferit de guvernul Tariceanu culturii a scazut drastic. Profesorul Lefter sustine ca, dupa anul 2000, "finantatorii occidentali s-au retras progresiv, lasand Romania sa se descurce pe cont propriu". In 2009, pe timp de criza economica, proiectele culturale "au ramas in aer, fara perspectiva", spune Lefter.
Cultura din toate tarile occidentale sufera de sindromul bugetului redus de la stat, crede Razvan Theodorescu: "Formula statul da bani putini pentru cultura nu e una romaneasca, ci una generala. Mi s-au plans ministri de cultura din tari bogate ca Suedia sau Luxemburg ca primesc bani putini. Deosebirea este ca in toate tarile evoluate zona privata intervine foarte puternic in zona culturii". In Romania, mecenatul este o raritate, marile companii sau mogulii afacerilor oferind bani pentru cultura mai degraba ca un exercitiu de imagine decat ca un proiect social gandit coerent.
"Sper ca mecenatul remarcabil care exista in perioada interbelica sa se reinnoade la 20 de ani de la Revolutie", spune Theodorescu, fiind constient insa ca bogatii afaceristi si megacorporatiile vor investi bani doar de amorul artei abia atunci cand "legile privind sponsorizarea, donatiile si mecenatul vor fi rescrise". In prezent, legislatia romaneasca nu ofera facilitati fiscale celor care investesc in cultura, precum in Occident unde banii donati pentru finantarea actelor de cultura se scad din impozitul datorat la stat.
Teatru de la Andrei Serban la Radu Afrim
Montarea unor piese pe scenele autohtone de catre regizori romani intorsi din exil (serban, Esrig, Penciulescu) si interesul pentru ce se intampla in Romania au facut din prima decada post-‘89 anii de aur ai teatrului romanesc. serban pune pe scena TNB celebra sa "Trilogie antica", un spectacol jucat in greaca si latina, care ajunge la Paris si Sao Paolo. Ii succede Silviu Purcarete, ale carui mari spectacole de la Nationalul Craiovean includ "Titus Andronicus" (1992), "Fedra" (1993) si "Danaidele" (1995), pe care le plimba pe scena celor mai importante festivaluri de teatru (Avignon, Edinburgh, Tokyo si altele). Ulterior, Purcarete pune in scena spectacole pentru Opera din Viena, Bonn, Edinburgh, Royal Shakespeare Company.
Abia dupa anii 2000 se mai profileaza un interes strain pentru teatrul autohton, datorita teatrului politic al Geaninei Carbunaru, careia francezul Christian Benedetti i-a pus in scena trei piese la Paris. De asemenea, teatrul de cabaret punk al lui Radu Afrim obtine in 2008 un premiu la Avignon pentru "Mansarda la Paris cu vedere spre moarte" si, in mai 2009, Premiul Kultur Forum Europa.
UE a deschis portile scriitorilor romani
Literatura nu a avut succesul altor arte, interesul international pentru Romania postrevolutionara nereusind sa impuna scriitori pe plan european. Mircea Cartarescu, tradus in limba franceza in 1991, face ceva valva, dar rateaza Premiul Medicis pentru Cea mai buna carte straina. Chiar daca lent, Cartarescu reuseste sa se impuna pe piata externa de carte, astfel incat, la inceputul anilor 2000, este singurul scriitor roman din tara care a castigat o oarecare notorietate europeana. Literatura romana incepe sa se bucure de atentie internationala dupa integrarea din 2007, cand o serie de carti ale unor autori apartinand noului val (Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lazarescu etc.) sunt traduse in mai multe limbi, insa tiraje mici si fara ecou puternic. Daca generatia ‘90 (Banulescu, Radu Aldulescu) cultiva misticismul, mizerabilismul si violenta, noul val incearca sa se sincronizeze cu ce se intampla in alte parti mai civilizate sau macar sa vanda – fie in interior, de unde istorii cool (Ionut Chiva, Ioana Bradea), fie in afara tarii, istorii locale inteligibile pentru occidentali (Lungu si Lazarescu).
Scandaluri interne, premii internationale
Cinematografia a avut probabil cei mai puternici ambasadori culturali in ultimii 20 de ani. Macinata de numeroase scandaluri intre vechea si noua generatie, provocate de banii alocati de stat pentru realizarea filmelor, cinematografia romaneasca a reusit totusi sa isi creeze o recunoastere internationala. In primii ani dupa ’90, singurul nume care aparea pe afisele festivalurilor din strainatate a fost cel al lui Lucian Pintilie.
"Noul Val al cinematografiei romanesti", sintagma folosita acum in lumea intreaga, a fost declansat in 2001, de pelicula "Marfa si banii" a lui Cristi Puiu, film nominalizat la Cannes in Quinzane des Realisateurs. Ulterior, in fiecare an un regizor roman este nominalizat sau premiat la un festival international. Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil sunt doar cativa dintre ei. Recunosterea valorii noii generatii vine in 2004, cand Cristi Puiu primeste Ursul de Aur la Berlin, iar Catalin Mitulescu se intoarce acasa cu un Palme d’Or pentru scurtmetrajul "Trafic". Punctul culminant este atins in 2007, cand Mungiu obtine pentru prima data in istoria filmului romanesc Palm d’Or-ul la Cannes, cu filmul "4,3,2".
Artisii, salvati de initiativele private
Dupa anii ’90, si arta plastica a inceput sa aiba o deschidere in strainatate, timida la inceput, dar treptat, in timp, mai consecventa. De notorietate este exemplul lui Dan Perjovschi, grafician, autor de performance, care in 1999 a participat la Bienala de la Venetia. Au urmat diferite granturi in strainatate si invitatii la muzee celebre precum MoMA sau Tate Modern. Mircea Cantor expune pentru prima data in 1999, in Franta, iar ulterior instalatiile lui ajung la Philadelphia Museum of Art, la Bergamo sau in Anglia. si lista nu se incheie, acestia fiind urmati de Daniel Knorr, Dumitru Gorzo, Gili Mocanu, Mircea Suciu, Marius Bercea, Vlad Nanca, Roman Tolici, Oana Lohan si multi altii.
Daca UAP a saracit in acesti ani, pierzandu-si o buna parte din atelierele, casele de creatie si galeriile de arta, iar Ministerul Culturii isi asuma doar rolul de administrator al culturii, propulsarea artistilor a fost posibila datorita sprijinului acordat de noile galerii particulare care s-au infiintat in ultimele decenii si granturilor acordate de Institutul Cultural Roman. Au mai fost rarele achizitii de arta, in special cele lansate de Muzeul de Arta Contemporana. si bancile sau institutiile publice au fost marii cumparatori de arta in ultimii ani.
Vedetele vin din muzica clasica
Romania s-a facut remarcata pe plan muzical prin performantele solistilor de muzica clasica si aproape deloc prin muzica pop (participari constante, dar lipsite de stralucire la Eurovision). Singurele melodii romanesti care au patruns in topurile internationale si care s-au bucurat de succes au fost semnate de artistii basarabeni Zdob si Zdub si O-Zone.
In muzica clasica Romania a impus cateva vedete – Angela Gheorghiu, Felicia Filip si Ruxandra Donose sunt doar cateva exemple –, dar si zeci de tineri solisti care au luat cu asalt scenele mari ale lumii: Scala din Milano, Carnegie Hall, Covent Garden sau Metropolitan Opera. Sprijinul aceor tineri a venit adesea de la Opera de Stat din Viena, condusa de romanul Ioan Hollender, care i-a promovat si propulsat pe plan mondial.
O data la doi ani, la Bucuresti si in cateva orase mari din tara se desfasoara Festivalul International "George Enescu", eveniment cu o traditie indelungata la care sunt invitati solisti de renume, dirijori prestigiosi, dar si mari orchestre ale lumii.
"Marele castig: libertatea"
Dan C. Mihailescu, scriitor, critic literar:
"Oricat ni s-ar parea noua de tulbure, dizgratioasa, inconfortabila, amenintatoare, alienanta etc., situatia romanilor in postceausism este una cat se poate de normala in ordinea istoriei, a evolutiei formelor politice si a miscarii mentalitatilor. Numai solul bine putrezit umple de energie semintele.
Asa se face ca marele castig post ‘89 – si anume libertatea – s-a incarcat numaidecat cu o puzderie de antinomii, intr-o fireasca miscare de pendul. Extrema genereaza extrema. Nu exista jug mai greu decat libertatea, cea care presupune tocmai un noian de interdictii, reguli de joc, limitari, autocenzurari. Cum s-o administrezi, de vreme ce n-ai fost educat intru noimele sale?
Natural ca pulverizarea dictaturii genereaza in prima instanta anomie, anarhie, acefalie, absolutizarea relativismului si domnia prefixului «dez» (demitizare, dezinformare, detabuizare, decrestinare, dezumanizare s.a.m.d.). Ca sa recoagulezi diabetul national e nevoie de timp, leacuri scumpe si vointa de vindecare.
Sigur ca libertatea de expresie a condus mass-media la balacirea frenetica in mocirla calomniilor si injuriilor, ele ambitionand sa faca realitate, politica si istorie, nicidecum sa le reflecte analitic. Fireste ca libertatea de-a calatori ne-a amputat organele vitale – tinerimea profesionista si intreprinzatoare, care s-a autoexilat in Vest – si ca regimul democratic a permis fixarea securimii in varful a toate, de vreme ce numai acolo existau solidaritatea, retelele, initiativa, know-how-ul si banii s.a.m.d.
Insa repet: nu se poate ca acul pendulei sa ramana in loc. (Numai daca nu cumva… ne-a stat ceasul.)"
"Romanii au acum dreptul de a invata in strainatate"
Iolanda Balas Sötter, fondator Fundatia Atletismul Romanesc:
"Cel mai important lucru bun care s-a intamplat dupa 1989 a fost libertatea, pe care nici macar n-o visam atunci! Fiecare cetatean are un pasaport in buzunar, poate calatori unde vrea, cand vrea, numai bani sa aiba. Apoi, dreptul de a avea o afacere privata, de a face comert in tara sau in strainatate, romanii au dreptul de a lucra, de a urma tratamente si de a studia in strainatate. Ceea ce s-a schimbat in rau, in mod esential, este dezinteresul pentru sport – nu pentru cel de performanta, ci pentru cel de masa.
Acum radem de Daciada, dar ea reusea sa mobilizeze tineretul. In viata sedentara de azi, ce bine ar fi sa avem un asemenea concurs! Bine pentru sanatate, nu pentru medalii. Copiii stau cinci-sase ore pe scaun la scoala, apoi inca patru ore acasa, la computer, iar bugetele pentru sportul scolar sunt cu mult mai mici fata de cum erau inainte de 1990. Apoi, bazele sportive au fost lasate in paragina ori au fost transformate in altceva, iar evenimentele sportive s-au degradat – ma refer aici la huliganismul din fotbal si, in general, la indisciplina in sport."
