Există viaţă în Valea Jiului şi după întunericul galeriilor miniere. Doi oameni au dovedit asta, construindu-şi singuri noi destine: un fost miner s-a transformat în profesor de arte plastice şi un cioban a devenit student la Topografie.
Case din lemn, simple, în Cimpa. Aşa e obiceiul la momârlani, să aibă casele fără înflorituri. La fel le sunt şi costumele populare, în alb şi negru. Ne strecurăm pe uliţele din lut, înguste, pe care o maşină abia poate să încapă. Ajungem pe o coamă. Jos, departe, oraşul. În mijlocul lui, construcţiile mohorâte ale exploatării miniere. Din adâncul pământului se aud zgomote înfundate, semn că încă se lucrează. Cei care n-au fost până acum în Vale ar spune că aici totul e cenuşiu, de la cărbune. Dar cenuşiul pare să fi rămas azi doar în sufletele oamenilor. Lăsăm maşina în faţa unei porţi şi ne urmăm drumul prin iarba botezată de rouă.
Am sunat pe telefonul mobil, să vedem unde anume este interlocutorul nostru. Mai sus, pe deal, cu oile lui. Traversăm garduri din nuiele, câteva pârâiaşe. Până când ne simt câinii. Dau să se repeadă la noi. Dar, de sus, un şuierat scurt îi potoleşte pe loc. Stăpânul le-a „comunicat” că suntem prieteni. Şi câinii, în frunte cu cel mai mare, Pintea, ne-au lăsat să ne apropiem de turmă. Un bărbat tânăr, solid, se ridică. Tocmai ce terminase de muls oile. Laptele joacă în găleţile legănate de ciobani, pe drumul de întoarcere. Facem cunoştinţă cu Gheorghe Grecea, student la Universitatea din Petroşani. Ne-am grăbit să ştim dacă vrea să fie miner. „Specializarea mea e topografia. Asta e de viitor”, ne răspunde el, zâmbind.
Stăpân de munte la 21 de ani
A venit timpul să adune cele 100 de oi pe care le are. Le duce mai aproape de sat. Cu trei ani în urmă a terminat liceul, îşi începe el povestea. A stat un an acasă. Atunci s-a apucat de oierit. Pe urmă a dat la facultate. Studentul este în acelaşi timp şi stăpân de munte. Sau stăpân de strungă. Mai întâi şi-a cumpărat oi. L-au ajutat şi părinţii. Ne spune apăsat: „Eu zic că nu trebuie să ne ruşinăm cu tradiţiile noastre”. Adică tradiţia momârlanilor, de oieri. Pentru că aici, în Valea Jiului, au fost mai întâi oierii. Pe urmă a apărut mineritul. Iar acum, după ce şi cărbunele a devenit „oaia” neagră a economiei româneşti, localnicilor le-au rămas mioarele.
„Pe vremuri, dealurile astea, din jurul satului, erau albe de oi”, iată o imagine zugrăvită de Gheorghe. Asta ştie din ce i-au povestit părinţii şi bunicii lui. Se întâmpla cu mult timp în urmă, când fiecare familie din Cimpa avea cel puţin 100 de animale. Dar în ultima jumătate de secol oieritul în Valea Jiului a cam fost uitat. Ne întoarcem în prezent, aflând că în Cimpa şi Petrila sunt, în total, aproape 30 de stăpâni de munte. Ce face stăpânul? Mai întâi, plăteşte o taxă la Primărie, ca să închirieze o anumită zonă din munte, unde să-şi ducă oile vara, la stână. Tot el tocmeşte oamenii, la muncă. Măsoară laptele, să nu sară nimeni peste rând. Adică fiecare om din sat, care şi-a dat oile la stână, să ia atâta brânză cât lapte a fost de la animalul lui. Stăpânul pleacă şi cu alţi ortaci, fiecare cu oile lui. Auzim că mai sunt pe aici tineri care s-au apucat de oierit. Cum ar fi Radu Leahu, care are 22 de ani şi e proprietarul a 70 de oi, şi familia Trăilă – cu 100 de oi, şi Cosmin Moian, din alt sat, Răscoala. Ne mai zice Gheorghe, studentul, că de mic mergea cu oile. Aşa că acum, când s-a apucat serios de meseria asta, îi ştie deja toate tainele.
Planuri pentru o fermă
Într-o vară, Gheorghe stă cam o lună pe munte, la stână. Mai face schimb cu ortacii lui. La toamnă, când oile se vor întoarce în sat, se va întoarce şi tânărul nostru la facultate. Şi dacă va găsi, după facultate, un post în specializarea sa universitară, ce va face cu oile? – vrem să ştim. „Nu mă las de ele. Vreau să fac o fermă”, are planuri mari. Ne mai zice că nu-i place viaţa modernă – cluburi, şpriţuri cu prietenii. Mai bine pe crestele Voievodului. Aşa se numeşte muntele pe care e stăpân Gheorghe. Nu-i uşor să creşti oi. Vara – la stână, iarna nu dormi nopţi la rând, când oile încep să fete. Oieritul e privit de tânărul nostru ca alternativă la ceea ce fac alţii acum în Petrila, oameni de vârsta lui : „Unii s-au angajat paznici, alţii dau cu lopata la drumuri, alţii trăiesc din pensia părinţilor”, ştie el. Şi mai ştie de salarii, care numai în cazuri rare ating 800 de lei. Dar oieritul e rentabil? – întrebăm noi. Tânărul strâmbă puţin din nas. Rămâne cu ceva bani în buzunar, după un an de muncă. Nu intră în amănunte. Ne zice că obţine cam o tonă de brânză, în fiecare an. Are deja clienţi fideli, de la oraş. A vândut în primăvara asta 20 de miei, înainte de Paşte. „Cu cât s-a vândut carnea de miel în Bucureşti?”, e curios. Cu aproape 30 de lei kilogramul. Se miră, pentru că el a vândut în Petrila cu 20 de lei. E convins că meseria de oier ar fi rentabilă, dacă n-ar mai exista intermediarii, iar statul nu i-ar încovoia pe crescătorii de animale cu taxe.
Ar fi nevoie, în schimb, crede el, de un sistem eficient de colectare a laptelui şi de abatoare moderne. Unii îl privesc pe Gheorghe cu suspiciune, pentru că s-a întors la meseria strămoşilor lui. Doar viitorul va demonstra dacă trecutul poate aduce beneficii în Valea Jiului…
Minerul care a devenit profesor
Există un om care poate spune că a văzut luminiţa de la capătul tunelului. După ce a lucrat 21 de ani sub pământ, a schimbat „macazul” vieţii sale. Din miner a devenit profesor. Asta a fost soarta lui Petru Birău. Fostul ortac ne invită în casa lui, ridicată cu aproape 100 de ani în urmă, dar care şi ea trăieşte o nouă viaţă, însufleţită acum de familia Birău. Bărbatul ne îmbie cu slană, brânză şi socată. Apoi ne povesteşte de unde a pornit. A fost miner, pentru că oricum altceva nu putea să facă prin părţile astea. Chiar dacă avea, de mic, înclinaţie spre pictură. „Părinţii nu au vrut să merg la un liceu de artă. Cel mai apropiat era tocmai la Craiova”, zice el.
A ieşit, în schimb, de pe băncile unui liceu industrial din Petrila, după care a intrat în galerii. Ne explică despre mina Lonea, unde a lucrat, că are galeriile în plan înclinat. Când deja se micşorase numărul de mineri, după 1990, cei care rămăseseră încă la muncă cărau şi materiale. Aşa urca Petru, cu spinarea încovoiată, spre lumină. Simţind că nu mai putea, îşi făcea singur avânt, chiuind. Ca şi cum şi-ar fi chemat ultimele forţe. Văd o umbră pe chipul său, în momentul când îşi aminteşte de zilele acelea. A fost miner din 1984 până în 2005. De la 18 ani a purtat lămpaşul. Până la 39 de ani, când a fost disponibilizat. I s-a dat atunci o compensaţie de 20.000 de lei. Nu s-a grăbit să-şi cheltuiască banii pe mărunţişuri. A decis să-i folosească pentru viitorul său. Şi aşa a făcut. A dat la facultate, în 2005, chiar în anul în care pusese hainele de miner în cui. A fost admis din prima încercare la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu – Facultatea de Arte Plastice. Se întorsese practic la vechea pasiune, pentru frumos. A terminat studiile ca şef de promoţie. Azi e profesor de educaţie plastică la Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi” din Petrila.
Cu tablourile la Paris
Cât a fost miner, Petru s-a „înţeles” şi cu talentul său, căruia îi acorda timpul liber, culegând peisaje şi chipuri din satul Cimpa, unde s-a născut şi în care a trăit toată viaţa. El, minerul, s-a dus la Cluj, în 1993, în prima sa expoziţie. Pictură naivă. Asta face. Banii de la disponibilizare i-au folosit pictorului şi pentru materialele pe care le folosea, dar şi pentru drumurile prin lume, cu tablourile sale ajungând până la Paris, în 2007. Tot în perioada aceea, în 2006 şi 2007, familia Birău a găzduit pe pământul său câte 20 de studenţi, într-o tabără de pictură. Erau studenţi la Arte Plastice din Craiova şi Târgu Jiu, care îşi instalau corturile, o săptămână. Casa în care am păşit acum e cocoţată pe unul din „valurile” din satul Cimpa. Probabil că pământul s-a „jucat”, unduindu-se, cu tot cu pomi şi acareturi. Mai sus de casa familiei Birău e grădina de trei hectare, pe care erau aşezate corturile studenţilor. E ca şi când stând aici te-ai afla în mijlocul unui tablou, zugrăvit de data asta chiar de natură.
Autor a şapte cărţi
Şi-a aşternut omul sufletul şi pe hârtie. Poveşti pentru copii, studii biografice, îndrumări didactice. A scris nu mai puţin de şapte cărţi. Cea mai recentă ne dezvăluie ideea lui Petru Birău de-a scoate la lumina zilelor noastre obiceiurile momârlanilor. Cartea se numeşte firesc – „Din lumea momârlanilor”, cu doi autori, momârlani şi ei, fireşte. Pe lângă Petru, mai e şi medicul Dumitru Gălăţan-Jieţ, care au străbătut satele Văii Jiului, culegând întâmplări ieşite din comun din viaţa oamenilor şi legende. Petru mai are acum în lucru şi o disertaţie pentru Universitatea de Vest din Timişoara, a cărei temă este legată de costumul popular din zona momârlanilor. Va fi lucrarea sa de master.
Tradiţiile nu se schimbă
Petru însuşi este dovada vie că obiceiurile momârlanilor rezistă şi azi. El este frate de cruce cu încă opt bărbaţi, toţi cam de aceeaşi vârstă. Ne-am mirat când am auzit, pentru că citisem deja în diverse publicaţii despre dispariţia acestei tradiţii.
„Am devenit frate de cruce în 1997″, spune profesorul. După obiceiul momârlanilor, fraţii de cruce trebuie să fie în număr impar. În cazul de faţă, sunt nouă. Dar nu numai atât. Ei mai au şi o „soră” de cruce. Şi doi „părinţi”. O familie simbolică. Şi femeile se pot lega între ele. Tot în număr impar. La grupul lor trebuie să fie un bărbat. Şi părinţii de cruce. Ştim de la gazda noastră că are „fraţi” din satul său şi din alte două sate de momârlani – Taia şi Jieţ. S-au făcut fraţi la biserică. Preotul i-a înconjurat pe toţi – fraţi, soră şi părinţi – cu o panglică, a ţinut o scurtă slujbă, iar la final componenţii noii „familii” au băut câte un pahar cu vin din acelaşi vas. „Ne ajutăm între noi, la necazuri. Suntem alături, la bucurii. Asta înseamnă să fii frate de cruce”, ne lămureşte Petru.
Eşecuri oficiale
O statistică de la sfârşitul anilor ’90, din Valea Jiului, arăta că, după disponibilizările masive din 1997, doar 1% din foştii mineri s-au recalificat şi numai un singur om a reuşit să-şi deschidă o afacere care să reziste pe piaţă. Două mari valuri de concedieri au fost în industria minieră, în 1997 şi după 2002, din cauza cărora peste 100.000 de oameni, din toată ţara, şi-au pierdut locul de muncă.
