In 1940, cand Jean-Jacques Delorme era copil si traia in Lisieux, Normandia, colegii ii spuneau „bastard” sau „fiu de Boche”, un termen ofensator care desemneaza nemtii. Delorme nu stia exact ce inseamna aceste cuvinte, dar il faceau sa se simta ca un proscris, scrie The Independent.
Viata acestuia a fost diferita de a celorlalti copii, inca de la inceput. De la nasterea sa, in octombrie 1944, a fost crescut de bunica, pana la varsta de cinci ani. Abia cativa zeci de ani mai tarziu a aflat de ce mama sa nu putea sa stea cu ei in acea vreme: fusese condamnata la un an de inchisoare, pentru asa-numita „colaborare orizontala”. In plus, primise cinci ani de „degradare nationala”, adica pierderea unor anumite drepturi, pentru crima sa de a comite „jignirea nationala”, adica de a se culca cu inamicul.
Delorme nu este un caz izolat. Este doar unul dintre cei 200.000 de copii din Franta cu tatii soldati nemti care au ocupat tara in timpul razboiului. Dupa ce razboiul a luat sfarsit, presupusii colaboratori au fost executati, iar femeilor care „colaborasera orizontal” li s-a ras parul si au fost plimbate pe strazi, in timp ce multimile le batjocoreau, apoi au fost incarcerate. Mama lui Delorme a fost una dintre „femeile barbierite”.
Delorme s-a lovit de tacere si discretie cand a incercat sa afle cine este tatal lui. Primele suspiciuni le-a avut la varsta de 12 ani. „S-a nascut sora mea si mama mi-a dat cartea familiei, ca sa notez nasterea ei”, isi aminteste Delorme. „Am observat o nota intr-o margine cu numele meu, care spunea ca sunt un copil nelegitim de tata”.
„Mama s-a casatorit cand eu aveam patru ani, si am luat numele sotului ei, care m-a recunoscut oficial ca fiind fiul lui. Am intrebat-o pe mama cine este tatal meu si nu a vrut sa imi spuna. Nimeni nu voia sa imi spuna. Simteam ca sunt diferit de fratii si surorile mele, asa ca am intrebat-o din nou pe mama cand aveam 17 ani. S-a infuriat si a iesit din camera, trantind usa in urma ei”.
Abia la 21 de ani, cand isi satisfacuse stagiul militar si plecase sa munceasca in Paris, Delorme avea sa afle adevarul despre tatal lui bilologic. „Am intrebat-o pe bunica. A scos un plic din sifonier, ingalbenit de ani. , mi-a spus. Am deschis plicul si am gasit multe poze ale mamei mele cu un soldat german”.
Apoi mama sa, care in timpul ocupatiei fusese ajutor de bucatar, i-a dezvaluit pana la urma numele tatalui sau: Hans Hoffmann. „Am crezut ca va fi destul de simplu sa il gasesc, dar numele este foarte comun, ca Jean Dupont in Franta”, a spus Delorme. „In plus, toate arhivele nemtesti au fost distruse in bombardamente”.
Cautarea tatalui sau a durat 40 de ani. Abia in 2006 a aflat destinul acestuia, multumita ajutorului a doi prieteni, un francez si un neamt.
Muzician si soldat, Hoffman a fost violonist la orchestra guvernatorului german la Paris, Dietrich von Choltitz. A fost ucis cu putin timp inainte sa se incheie razboiul, pe 25 aprilie 1945, in lupta cu trupele americane.
„La o luna dupa ce am aflat ce s-a intamplat cu tatal meu, am descoperit si ca aveam un frate si o sora, Dieter si Annegret, la Mainz”, a spus Delorme, care a infiintat de atunci reteaua de suport Inimi fara frontiere, pentru copiii razboiului. „Am petrecut 11 zile impreuna cu fratii mei in ianuarie 2007, cand am fost impreuna la mormantul tatalui nostru, langa Bavaria”.
In ultima vreme, situatia acestor copiii ai raboiului, adesea ignorati, s-a schimbat. In urma cu un an, autoritatile germane au oferit cetatenie francezilor cu tatii soldati nemti. Bernard Kouchner, ministrul francez de externe, care s-a nascut cu sase luni inainte ca Germania sa invadeze Franta, a fost cel care s-a ocupat de problema cetateniilor. „Franta si Germania au ramas pana acum indiferente la suferinta victimelor inocente ale unui conflict pe care nici macar nu l-au cunoscut”, a spus el in cadrul unui discurs. „Acesti copii, adulti acum, ne roaga dupa 60 de ani sa le recunostem valorile, vietile si, mai presus de toate, identitatea”.
Delorme este una dintre cele 18 persoane care au beneficiat de sansa aceasta si au adoptat cetatenia germana. „Parea logic. Sunt un francez-german si acum cetatenia mea reflecta acest lucru”, a spus el. In plus, consulatul german analizeaza acum alte 60 de aplicatii de neutralizare. Deocamdata, oferta pentru cetatenia germana vizeaza exclusiv Franta, unde s-au nascut cei mai multi copii din tati germani. Dar, in Europa, aproape 800 000 de oameni se presupune ca ar proveni din relatiile localnicelor cu soldatii nemti, si unii spera ca programul pentru francezi sa fie adoptat la nivel de continent.
Oamenii care obtin cetatenia germana au dreptul la pensii germane si alte beneficii, dar oficialii germani spun ca nimeni nu le-a revendicat pana acum. Beneficiile financiare din Franta sunt aproape identice cu cele din Germania, deci nu poate fi vorba de un avantaj financiar in obtinerea cetateniei. In orice caz, aplicantii spun ca nu fac acest lucru pentru bani, ci doar pentru recunoasterea identitatii lor nemtesti.
Unul dintre ei este Daniel Rouxel, primul copil cu tatal soldat neamt care a primit dubla cetatenie, atunci cand legea s-a modificat, in aprilie anul trecut. Copil din mama frantuzoaica si tata ofiter in Wehrmacht, barbatul de 66 d ani spune ca in sfarsit si-a castigat adevarata identitate. „Sunt neamt. Nu mai sunt un bastard. Sunt un copil ca oricare altii”, a spus el. „In sfarsit am primit a doua jumatate din mine, care lipsea, intr-un mod crud si dureros”.
In timpul razboiului, mama lui Rouxel a lucrat intr-o cantina germana din Pleurtuit, unde tatal sau, locotenentul Otto Ammon, era plasat. Tatal sau a fost ucis in razboi si mamei sale ii era foarte greu sa aiba grija de el, asa ca bunica sa l-a luat la ea acasa.
Chiar si aici, copilasul blond era tratat ca un proscris: era fortat de bunica sa sa doarma intr-un cotet de pasari, nu avea voie la biserica si era umilit de ceilalti copii din sat. Respingerea mostenirii genetice a lui Rouxel in copilaria sa explica de ce a aplicat atat de prompt pentru nationalitatea germana. „Cand aveam doi ani, tata ma tinea in brate si imi dadea mancare cu biberonul. Inainte sa fie ucis in razboi a scris familiei sale si le-a spus ca are un copil in Franta. Familia a dorit sa faca tot ce era nevoie ca sa ma creasca in Germania, dar mama a refuzat. Cand aveam 12 ani, mi-am cunoscut familia germana. M-au primit cu multa caldura”.
Desi Europa devine din ce in ce mai deschisa la acest subiect, copiii razboiului inca sunt stigmatizati, este de parere Delorme. „Multi oameni sunt infricosati atunci cand descopera ca tatii lor erau nazisti”, spune el. „Dar nu suntem responsabili pentru parintii nostri”.
„In Franta, inca trebuie sa ne obisnuim cu amintirile razboiului. Regret ca Franta nu a avut propriile procese de la Nuremberg. Aici, toata lumea era colaborator pana in aprilie 1944; apoi au devenit toti oponenti. Adevarul este mai dificil de inteles”.
Copiii Norvegiei
Nu numai in Franta copiii soldatilor au avut de suportat discriminarea: multi dintre cei 800.000 de copii proveniti din mame de pe tot continentul si tati inamici au infruntat abuzuri similare.
In Norvegia, mai mult de 10.000 de copii au avut tati nemti. Heinrich Himmler isi incuraja trupele germane sa aiba legaturi amoroase cu femeile norvegiene. Fiecarui copil din acest „experiment” i s-a dat un numar, iar germanii au oferit sprijin pentru nasterile lor. Dupa razboi insa, multi dintre copiii numiti „Lebensborn” – Fantana vietii – au fost tratati cu cruzime.
Bjorn Lengfelder, al carui tata a fost soldat german, isi aminteste: „Era o anumita ura indreptata catre noi, copiii. Doi copii mici, frate si sora, au fost lasati intr-o cocina doua zile. Apoi au fost frecati cu acid pana au ramas fara piele pe motiv ca „trebuia spalat mirosul de nazist din ei”.
Gerd Fleischer, numarul 2620 Lebensborn, a fost batuta de tatal sau pentru ca era un copil de nazist. In 2007, s-a alatura unui program de compensare de la guvernul norvegian.
