O femeie din Statele Unite ale Americii, în vârstă de 51 de ani, a trăit peste două decenii într-o celulă, condamnată la moarte, după ce a fost acuzată pe nedrept că a pus la cale uciderea copilului ei. Ea a fost prima femeie condamnată la moarte în statul Arizona, din 1932, și a doua care să fie exonerată. În 23 martie 2015, cazul ei a fost închis. Debbie Milke a povestit, pentru publicația Der Spiegel, cum a supraviețuit în închisoare și cum a reușit să iasă din capcana legislativă.
Într-o dimineață de februarie, Debbie Milke a fost transferată la închisoarea Arizona State Prison Complex din Perryville, la mică distanță de Phoenix. Stătea pe bancheta din spate a unei mașini și se uita pe fereastră. Nu își închipuia că aceea era ultima dată când va mai vedea case, copaci și plante, pentru următorii 22 de ani.
Polițiștii au scos-o din vehicul și au lăsat-o în fața închisorii de înaltă securitate. „Aveam mâinile și picioarele încătușate. Reușeam cu greu să mă mișc. Mergeam cu pași foarte mici. Cu cât mă apropiam mai mult de clădire, cu atât strigătele femeilor erau mai puternice” , își amintește Debbie.
„Femeile se loveau cu putere de ușile celulelor lor și îmi strigau <<Cri-mi-na-lă de co-pil>>. Am continuat să îmi spun: << Păstrează-ți calmul, Debbie. Ele nu sunt mai presus și nu știu adevărul>>.”
Drumul către celula cu numărul 265 a părut o eternitate. În spatele ușii albastre de oțel, se întindeau opt metri pătrați, în care se găseau un pat, un closet și o chiuvetă. Pereții erau plini de grafitti.
Metamorfoza de la om la deținut
Ușa s-a închis cu un zgomot dur și a lăsat în urmă o ființă dezbrăcată de identitate. Debbie devenise prizoniera numărul 083533, îmbrăcată într-o pereche de blugi și un tricou albastru, cu câteva documente și o periuță de dinți în brațe.
„Am încercat să respir adânc, ca să nu intru în panică. Mi-am spus continuu: <<Acest loc nu este casa ta, Debbie. O să ieși de aici într-o zi. Acest loc nu este sfârșitul>>. Mirosea a ciment și praf. Lumina era oarbă. Cel mai cumplit lucru dintre toate era zgomotul. Celula mea se afla deasupra aripii în care îi țineau pe deținuții sinucigași. Femeile de la etajul de sub mine au scâncit fără încetare, în toți acei ani”, își amintește femeia.
De fiecare dată când trebuia să iasă din celulă, ca să meargă la dușuri sau în curtea penitenciarului pentru exercițiile fizice, era nevoită să se dezbrace.
Debbie, acum în vârstă de 51 de ani, se ridică din fotoliul ei maro. În contrast cu tricoul ei negru, părul ei pare și mai alb, iar pielea ei și mai pală. Pentru aproape un sfert de deceniu, Debbie abia dacă a văzut soarele, notează jurnaliștii de la Der Spiegel.
Apoi, face o demonstrație de „exercițiu fizic”, repetat timp de două decenii, pentru percheziții. Își întinde palmele, le răsucește, își ridică brațele deasupra capului și își arată axilele. Își cască gura și scoate limba, după care își pliază lobii urechilor. În final, se rotește pe loc și își ridică părul, se apleacă și mimează gestul de îndepărtare a feselor. Tușește de trei ori și apoi își atinge tălpile. După ce termină exercițiul, fața ei arată mai îmbătrânită decât înainte.
Începutul coșmarului
După o scurtă căsnicie, în urma căreia a avut un copil, Debbie și-a dat seama că soțul ei consuma alcool și droguri. Însă, a crezut că îl poate schimba.
Imediat după nașterea copilului, pe nume Chris, soțul lui Debbie a intrat pentru prima dată în închisoare, după ce a fost prins în timp ce conducea fără permis și sub influența alcoolului.
La scurt timp după ce a fost eliberat, Debbie l-a găsit pe Mark în baie, într-o stare foarte rea, provocată de consumul de droguri. „Ia-ți copilul și ieși de aici!”, i-a strigat Mark, după care a împins copilul pe ușa din fața casei.
Debbie a luat copilul de mână și s-a ascuns în spatele unei ghene. „Mami, poți să îmi cumperi cizme de cowboy? Așa o să îl pot lovi pe tata, când va mai fi atât de rău”, i-ar fi spus băiețelul mamei lui.
Disperată, Debbie i-a cerut ajutorul unui vecin amabil, Jim Styers, care avea o fiică în vârstă de trei ani. Nu știa foarte multe despre el. Era un veteran de război din Vietnam, care trăia din ajutoarele sociale și era bântuit de amintirea celor pe care i-a ucis pe front.
Styers a avut grijă de Christopher în timp ce Debbie a căutat un apartament. Singurul lucru care o îngrijora era că, în casa lui Styers, apărea, din când în când, un prieten al acestuia, Roger Scott, care consuma alcool.
În decembrie 1989, Styers a rugat-o pe Debbie să îi împrumute mașina, ca să ajungă la un complex comercial. Christopher a insistat să îl însoțească, iar Debbie i-a dat voie.
„Jim a sunat în acea după-amiază. Voia să știe dacă am auzit ceva de la Chris. A spus că a pierdut copilul. Am strigat la el: <<Jim, trebuie să îl găsești. Jim!>>. A spus că vorbește deja cu un polițist. Capul meu s-a umplut de gânduri sumbre. M-am gândit la pedofili. Am intrat în panică și l-am sunat pe tatăl meu. Mi-a spus să mă calmez și să sun la poliție. Am sunat. Ofițerii de poliție au venit în câteva ore. Am sperat că Chris, care știa numărul de acasă, va suna. Începeam să îmi ies din minți”, își amintește Debbie.
În noaptea de după dispariția copilului, Debbie s-a dus la tatăl ei, în Florence. A luat un somnifer și a căzut într-un somn adânc. Când s-a trezit, șeriful era lângă ea. I-a spus că poliția din Phoenix vrea să îi vorbească.
„M-au dus la secția de poliție din Florence. Acolo, un bărbat masiv, în haine obișnuite, a intrat în încăpere. S-a apropiat la câțiva centimetri de mine. Stăteam cu spatele lipit de perete. Și-a pus mâinile pe genunchii mei și mi-a spus că Christopher a murit, că i-au găsit cadavrul în deșert și că sunt arestată. Tot ce am putut să fac a fost să strig: <<Ce? Ce?>>. Omul m-a întrebat dacă vreau să înregistreze conversația. I-am răspuns că nu și că am nevoie de un avocat”, își amintește femeia.
Acuzațiile
Debbie spune că,la scurt timp după ce au anunțat-o că fiul ei este mort, a fost dusă la o închisoare. „Nu îmi amintesc foarte multe despre zilele petrecute acolo, dar un avocat din oficiu tânăr și-a făcut apariția în scurt timp. L-am întrebat: <<Este adevărat că băiatul meu este mort?>>. S-a uitat la mine cu o mina șocată. <<Cum este posibil să nu știi? Ai mărturisit că ai aranjat crima>>, mi-a spus”.
Conform acuzațiilor, Debbie le-ar fi cerut unor cunoștințe să îi ducă fiul în vârstă de patru ani, Christopher, în deșertul Arizonei și să îl împuște. Fără să existe dovezi solide contra femeii, un judecător a pronunțat-o vinovată. Mărturia unui ofițer de poliție suspect i-a pecetluit soarta, arată Der Spiegel.
În anul 1991, o instanță a condamnat-o pe Debbie la moarte, chiar dacă era nevinovată. Femeia ar fi urmat să fie executată în Perryville, în anul 1998.
Avocatul lui Debbie era tânăr și fără experiență. Nu mai fusese implicat niciodată într-un caz de omor, iar polițistul care s-a ocupat de caz, Armado Saldate, avea reputația că obține mărturii de la oricine. El i-a interogat pe veteran și pe prietenul său.
Scott a spus că băiatul este cu adevărat mort și că știe unde este cadavrul. A susținut că Styers l-ar fi împușcat și că el a fost doar șoferul mașinii. A spus că Styers nu îl suporta pe copil și că ar fi existat o asigurare de viață pe numele băiatului, în valoare de 5.000 de dolari americani, echivalentul a aproape 20.000 de lei.
Ulterior, Scott și-a schimbat declarația, spunând că Styers nu ar fi intenționat să omoare băiatul, dar că Debbie l-ar fi angajat ca să o facă.
Ofițerii de poliție au găsit cadavrul copilului într-o albie de râu uscată. La autopsie, medicii au descoperit că băiatul a fost împușcat în ceafă cu trei gloanțe.
Raportul polițistului, singura probă de condamnare
Saldate, care își dorea mult o promovare, a scris un raport de șase pagini și jumătate, care conținea presupusa mărturie a lui Debbie. De asemenea, ofițerul a notat în raport că Debbie a țipat la el în timpul interogatoriului, dar nu a vărsat nicio lacrimă.
Saldate a mai raportat că Debbie i-ar fi cerut ajutorul prietenului ei, Jim, ca să găsească o metodă ca fiul ei să moară. Atunci când Jim și băiatul au plecat, Debbie ar fi știut că copilul urma să fie omorât în acea zi. Totodată, în ziua crimei, Debbie i-ar fi spus copilului că Dumnezeu va coborî ca să îl ia și să îl ducă în rai.
Însă, raportul lui Saldate avea mai multe nereguli, între care absența unui martor la interogare și neînregistrarea conversațiilor. În plus, ofițerul și-ar fi aruncat notițele, după cum a susținut mai târziu, notează Der Spiegel.
Pe de altă parte, Debbie a spus că Saldate i-a răstălmăcit cuvintele și a inventat foarte multe date.
Jim Styers nu a depus mărturie împotriva lui Debbie, iar Roger Scott nu și-a repetat niciodată acuzațiile. Poliția a găsit arma crimei, un pistol, în casa lui Scott.
Primul proces
Procesul lui Debbie a început în septembrie 1990, la Curtea Superioară a comitatului Maricopa. Fotografiile de atunci înfățișează o femeie tânără, în vârstă de 26 de ani, cu o mină inexpresivă și cu ochii albaștri larg deschiși. „M-am simțit ca și când aș fi privit totul printr-o perdea. Mi-au dat un sedativ, care mi-a diminuat capacitatea de concentrare pe mediul înconjurător. Nu mi-a fost frică de proces. Din contra, abia îl așteptam, pentru că eram sigură că totul va ieși la iveală și se va descoperi că a fost o greșeală imensă. Am fost incredibil de naivă”.
Judecătoarea Cheryl Hendrix a acceptat raportul lui Saldate drept mărturie, chiar dacă Debbie nu l-a semnat și a continuat să îl conteste.
Imaginile de arhivă arată un polițist îmbrăcat în costum și cravată, Saldate, cu fața la un microfon.
„A decis (Debbie – n.r.) că ar fi mai bine ca Christopher să moară”, a spus Saldate, în sala de judecată.
Debbie închide ochii de fiecare dată când se gândește la acea zi. „Nu aveam voie să vorbesc. Dar în mintea mea țipam: <<Mincinosule, ești un nenorocit mincinos.>>. Era incredibil de arogant, de plin de sine și i-a fost îngăduit să descrie în detaliu tot ceea ce eu i-aș fi mărturisit. Procurorul m-a pus la zid. Mi-a dat voie să răspund la întrebări doar cu da sau nu. Și nu am putut să explic nimic, chiar dacă erau atât de multe lucruri care necesitau explicații – faptul că Jim s-a purtat întotdeauna bine cu fiul meu și că nu am avut niciun motiv să mă îndoiesc de el, faptul că nu știam că Roger Scott îi va însoți în acea zi, că nu eu am făcut acea asigurare de viață, ci angajatorul meu, iar acest lucru era o procedură obișnuită”, le povestește Debbie jurnaliștilor.
Mama lui Debbie, Renate, nu a venit la proces. Mai târziu, a spus că nu a venit din cauza presupusei mărturii a fiicei ei. Pe de altă parte, tatăl și sora lui Debbie au depus mărturie. Tatăl ei a spus despre ea că a fost întotdeauna o persoană egoistă și că nu ar fi trebuit să i se îngăduie vreodată să aibă copii. Sora ei a susținut că Debbie și-ar fi abuzat fiul arzându-l cu hârtie de copt fierbinte, ca să îl disciplineze.
„M-am holbat la Sandy (sora ei – n.r.) tot timpul și m-am întrebat ce i-am făcut ca să mă urască atât de mult. M-a invidiat întotdeauna. Probabil că i-a plăcut să facă asta, ca să fim chit. Nu știu. Dar, când a venit rândul tatălui meu, nu mi-a venit să cred ce am auzit, doar mă cunoaște. Cred că, în calitate de soldat, nu a putut să creadă că un ofițer de poliție ar putea minți”, își explică Debbie ei însăși.
„Cel mai rău lucru a fost că judecătoarea a respins orice obiecție a avocatului meu. În plus, a respins toate cererile ca să mi se facă un test la poligraf, ca să mi se interogheze prietenii sau pediatrul lui Chris. Cu puțin timp înainte de moartea lui, a petrecut patru săptămâni în spital din cauza glandei tiroide. Doctorul a spus că a fost impresionată de cât de mult l-am îngrijit pe Chris și că nu au fost semne de abuz. Judecătoarea nu a fost interesată nici de evaluarea psihiatrului penitenciarului. Nu e de mirare, pentru că el credea în nevinovăția mea”, mai spune Debbie.
Procesul s-a încheiat după doar câteva săptămâni. Un juriu format din 12 bărbați și femei au declarat-o pe Debbie vinovată de instigarea lui Styers și a lui Scott să îl omoare pe Christopher. În ianuarie 1991, judecătoarea Hendrix a dat sentința.
„Încă îmi amintesc cum avocatul meu s-a aplecat spre mine și a încercat să mă calmeze: <<Cu siguranță nu te vor condamna la moarte, Debbie>>. Dar mi-a spus să îmi păstrez calmul dacă aud expresia <<închisoare pe viață>>. A spus că este o formalitate și că va reuși să mă scoată din închisoare mai devreme.
Apoi, judecătoarea a citit verdictul. Tot ce am auzit a fost: <<moarte>>. Am simțit că am paralizat. Nu am simțit nimic, nicio emoție”, povestește Debbie.
”Mă simțeam ca un animal de la zoo”
Debbie a fost izolată într-o celulă după ce i-a fost pronunțată condamnarea la moarte. Femeia spune că lipsa contactului cu alți oameni aproape că a înnebunit-o. „Aveam voie să petrec o oră în curte, de trei ori pe săptămână. Mă puneau într-o cușcă de aproape patru metri pătrați. O detestam. Mă simțeam ca un animal de la zoo. Dar, cel puțin, mă puteam uita la cer, puteam vedea avioanele survolând și îmi puteam imagina ce oameni sunt în ele. Întotdeauna încercam să simt lumea din afara pereților și a gardurilor”, a povestit Debbie.
În primul an petrecut în penitenciar, femeia a fost exclusă de celelalte deținute.
„Poate că le era frică de mine, pentru că gândeau: <<Trebuie să fie periculoasă, din moment ce a primit pedeapsa cu moartea>>. Câteva gărzi aveau același sentiment pentru mine. Le puteam simți tensiunea de fiecare dată când îmi deschideau ușa de la celulă. Mai întâi, vorbeau întotdeauna între ei: <<Deschidem ușa lui Milke>>. Însă, în timp, au înțeles că sunt inofensivă”, își amintește Debbie.
La sfârșitul primului an petrecut în închisoare, Debbie a încercat să ia legătura cu mama ei. Femeia i-a scris o scrisoare de 32 de pagini, pe care le-a trimis-o bunicilor, cu rugămintea ca ei să o convingă pe fiica lor să o citească.
„Cu puțin timp înainte, mama fostului meu soț a murit. Mi-a frânt inima că a plecat în mormânt cu credința că eu am pus pe cineva să îl omoare pe Chris. Nu am vrut să se întâmple același lucru și cu mama mea. Curând după ce i-am trimis scrisoarea, am primit răspuns de la ea. Mi-a tot cerut iertare, pentru că ea a crezut că eu eram cea care nu voia să o vadă. A mai scris și că mă va ajuta. Asta mi-a dat multă putere”, a explicat Debbie.
Pentru că era condamnată la moarte, Debbie nu avea voie să muncească. Însă, se trezea în fiecare dimineață de la ora cinci, își făcea patul, se așeza la lumina lămpii de pe micul ei birou și scria.
După masa de prânz, în timpul în care cele mai multe deținute dormeau, femeia citea cărțile primite de la mama și prietenii ei.
Într-o scrisoare din anul 2001, Debbie i-a povestit mamei ei despre bărbații „în negru”, care îi cercetau celula o dată la fiecare trei luni, îmbrăcați complet în negru, încălțați cu pantofi de luptă și cu fețele acoperite de măști cu fante pentru ochi.
„Din cauza lor nu am avut o fotografie cu Chris în celulă. Îmi era teamă că unul dintre ei o va sfâșia și va spune: <<Ups, a fost un accident>>”, povestește Debbie.
Însă, femeia a spus că a întâlnit și gardieni amabili. „Cred că unii dintre ei au simțit că sunt nevinovată. Unii dintre ei îmi dădeau voie să îmi împăturesc șosetele în strat dublu, înainte de a-mi pune cătușele din oțel, care aveau margini foarte ascuțite. Le numesc cicatricile mele de luptă”, spune Debbie, în timp ce le arată jurnaliștilor o gleznă plină de cicatrici, care se aseamănă cu mușcături de câine.
În anul 1994, Debbie a decis să urmeze un curs de drept prin corespondență, ca să înțeleagă mai bine acuzațiile care i se aduc și cum poate scăpa de ele. „Am vrut să înțeleg mai bine despre ce vorbesc avocații, pentru că aveam un singur obiectiv – să ies din închisoare. Am vrut să aflu cine l-a ucis pe Chris și am vrut să îl demasc pe Saldate, pentru că am realizat că nu puteam fi singura căreia i-a făcut asta”, explică Debbie.
”Mă întrebam cum ar fi arătat Chris acum”
La 36 de ani, când Debbie împlinise 10 ani de detenție, a albit. Dar adevărata greutate a fost să accepte că nu va mai fi mamă a doua oară.
„Întotdeauna am sperat să îmi mai întemeiez o familie, dar nimic nu se schimba. Am suferit de depresie severă. Uneori stăteam pur și simplu lângă mica mea fereastră, timp de câteva săptămâni. Încercam des să îmi imaginez cum ar fi arătat Chris la momentul acela și ce l-ar fi putut interesa. Oare s-ar fi înrolat în armată?”, își amintește Debbie.
S-a împrietenit cu o altă deținută, Wendy, care era închisă în celula alăturată. „Celulele noastre împărțeau un fel de aerisire. Dacă ne întindeam pe podea, puteam purta conversații prin fantele de ventilație. Am discutat mult despre filosofie. În perioada în care învățam limba spaniolă, îi spuneam în jurul orei 19.00 că trebuie să plec în Mexic. Aceea era ora la care urmăream o telenovelă”, povestește femeia.
Cei 22 de ani în penitenciar i-au șubrezit femeii sănătatea fizică și emoțională. Și-a pierdut simțul tactil în degete, din cauza sindromului de tunel carpian, pe care l-a dezvoltat în perioada de detenție, când Debbie nu avea voie să folosească pixuri, ci doar mine subțiri, pentru că pixurile pot fi folosite ca arme.
Spre sfârșitul detenției, Debbie a avut voie să primească vizite de patru ore în fiecare luni. De obicei, o vizitau mama ei și prietenii.
Data execuției
La scurt timp după Crăciunul anului 1997, Debbie a primit o scrisoare care conținea data execuției ei – 29 ianuarie 1998. Femeia a fost nevoită să facă testul „dry run”, prin care se stabilește modul de execuție.
„La început, celula mea a fost percheziționată în fiecare seară, ca să se asigure că nu am ascuns niciun obiect cu care m-aș fi putut sinucide. Și apoi, de-odată, a apărut acel doctor în halat alb. Mi-a legat mâna dreaptă cu un tub flexibil și și-a trecut degetele pe cotul meu. << Ce faci?>, l-am întrebat. << Verific cât de sănătoase sunt venele tale>>, mi-a răspuns. Abia în acel moment mi-am dat seama că erau serioși. Și atunci am intrat în colaps”, își amintește Debbie.
Chiar dacă avocatul ei a asigurat-o că totul decurge conform planului, iar data execuției a fost anulată chiar în următoarea zi, Debbie și-a pierdut încrederea în el.
Femeia i-a scris mamei ei și a rugat-o să îl contacteze pe avocatul Milke Kimerer, despre reputația căruia care citise într-un ziar local.
Kimerer a lucrat și câștigat cazul Miranda, în 1966, în urma căruia polițiștii au fost nevoiți să respecte cele două drepturi la fiecare arestare: să le spună arestaților că au dreptul de a păstra liniștea și de a avea un avocat prezent.
Avocații au căutat cazurile la care lucrase Saldate și în care existau probe că polițistul a mințit sau a folosit metode ilegale ca să obțină mărturii. În plus, procurorii cunoșteau greșelile pe care Saldate le făcuse până în anul 1990, dar le-au ascuns de juriu. În caz contrar, ar fi pierdut procesul împotriva lui Debbie, arată jurnaliștii publicației Der Spiegel.
Eliberarea
Într-o dimineață de septembrie, Debbie a fost vizitată de unul din avocații ei. Nu a știut care a fost scopul vizitei până când nu a văzut documentele de eliberare.
„Am fost incredibil de emoționată. Am crezut că visez. Am luptat mult prea mult timp”, povestește femeia.
Debbie a fost eliberată în 6 septembrie 2014, pe o cauțiune de 250.000 de dolari americani, echivalentul a peste 987.000 de lei și în condiții stricte.
La ieșirea din penitenciar, Debbie ținea în mână o plasă de hârtie cu cărți și scrisori. Femeia își amintește că s-a simțit străină în orașul ei natal și a reușit să recunoască doar câteva străduțe.
„A fost ca și când aș fi fost plecată pe o altă planetă pentru o lungă perioadă de timp. Am mers direct la biroul lui Lori. Apoi, ofițerul a venit să îmi pună brățara la picior. Abia așteptam să o facă, pentru că am văzut-o ca parte din libertatea mea. Ofițerul a fost șocat de atitudinea mea”, spune femeia.
După ce a primit brățara de monitorizare, femeia și-a vizitat mama și prietenii care au sprijinit-o.
În martie 2014, mama ei, bolnavă de cancer, a fost nevoită să plece în Germania pentru ședințele de chimioterapie. „Încă îmi amintesc ziua în care a plecat. Am știut amândouă că era ultima zi în care ne vedeam. Asta pentru că nu aveam voie să ies din țară. Când am închis ușa după ea, m-am prăbușit”.
Viața după eliberare
Astăzi, Debbie trăiește în Phoenix, în casa unui prieten care s-a mutat în Berlin. Acesta a citit despre ea în publicația „Spiegel”, în anul 1998, și, de atunci, a sprijinit-o încontinuu.
Debbie a dat în judecată statul Arizona pentru daune. Însă, femeia nu este furioasă pe anii de detenție, pentru că furia nu ar aduce nicio schimbare în bine.
„Este mai dificil pentru mine să îi iert pe sora mea și pe Jim și Roger. Chiar cred că Roger mi-a împușcat fiul, fără motiv. Era o persoană crudă și bolnavă”, spune Debbie.
Roger Scott a fost acuzat de omor și condamnat la moarte în anul 1991, iar Jim Styers în anul 1990. Ambii au făcut recurs, dar încă nu au avut succes.
Debbie nu poate merge la mormântul copilului ei, deoarece cadavrul băiatului a fost incinerat, iar cenușa i-a fost dată tatălui său.
După ce își spune povestea, Debbie iese pe terasa casei și se uită la cer. Acum este liberă și nu mai poartă nici monitorul. În liniștea serii se aud doi clopoței de vânt pe care femeia i-a ales cu grijă – unul pentru vocea mamei sale, iar altul pentru vocea fiului ei.
Mai multe informații despre cazul lui Debbie Milke găsiți aici.
