Pe 13 iulie, la ora 13.00, raurile Siret si Putna nu au mai reusit sa tina pasul apelor si in dreptul localitatii vrancene Vadu Rosca au sarit din matca violent, atat de violent incat apa a umplut valea dintre digurile inalte ale ambelor rauri, maturand totul in cale. Totul, adica un sat intreg, cu tot cu case, oameni, animale, culturi, acareturi. Localitatea s-a inecat rapid sub suvoiul tulbure, pana la ora 23.00 vadul de apa ajungand peste acoperisuri. Oameni au incercat sa se salveze cum au putut, cu barci, pe acoperisuri, la vecinii cu case mai inalte. Unii mai incapatanati au ramas la ei in casa, o parte din acestia pierind inecati, altii, cei mai multi, fiind salvati insa in ultimul moment.
La Vadu Rosca salvarea multora a venit din casele mari cu etaje ale vecinilor mai instariti, facute de cei ai caror copii sunt plecati prin Italia la munca. Acolo sus, la etaj, s-au tot adunat oamenii cati au incaput. Si primarul din localitate a fost in noaptea aceea pe la un etaj de casa, prins in timp ce umbla prin sat sa-i avertizeze pe tarani sa fuga din calea potopului care nu se mai oprea. A reusit sa faca multe, desi oamenii mai acuza pe ici-colo primaria ca a impartit disproportionat ajutoarele de orice fel si ca unii au facut afaceri cu donatiile primite. Sigur, ca si in cazul celor de la Cosmesti, satenii au suferit o perioada buna de febra donatiilor, isterizati zilnic pentru o conserva in plus sau o sticla de ulei.
Vatra satului, pustiita de apa
Dupa retragerea apelor, Vadu Rosca a ramas o imagine a dezastrului. Malul insuportabil, prezent peste tot, acoperea in parte cadavre de animale si pasari in putrefactie. Caldura din vara a dus la aparitia unor focare de infectie, care le-au facut viata oamenilor un cosmar. Drama lor a ajuns la apogeu. Umblau desculti si plini de norori pe ulitele satului cu ochii si mainile indreptate catre orice masina sau camioane cu ajutoare venite sa-i ajute. Unii isi facusera din statul la coada o meserie zilnica. Traista goala infasurata pe mana a devenit o palma pentru demnitatea unora, dar unica sursa de supravietuire, si un blid de mancare sigur si fara munca pentru altii. Lupta cu noroiul a durat saptamani. A fost o lupta apriga, pe viata si pe moarte pentru unii. Numai ca, dupa ce au golit casele de noroi si gunoaie, acestea au inceput sa cada. Majoritatea facute din chirpici, nu au rezistat umezelii. Plus ca totul era compromis si chiar distrus, de la mobila, haine, aparatura la carti, poze, amintiri, rezerve de hrana, furaje pentru animale. Totul.
Siruri de case abandonate
Pentru ca in multe situatii la casele vechi, cele care nu au cazut, s-au fisurat peretii si s-a slabit structura de rezistenta, oamenii nu au mai avut curajul sa stea acolo si s-au refugiat pe la prieteni si rude. Unii au apucat sa se mute acum, in ultimele saptamani, in noile case construite pentru sinistrati. Adica pentru ei. Satul vechi arata dezolant. Trist, uitat de multi, cu ulite inghetate in iarna moldoveneasca, cu locuinte cazute intr-o parte sau cu acoperisul la pamant, cu peretii crapati de bagi manile, fara viata. Umblam pe multe dintre ulitele satului si nu vedem pe nimeni. Casele mari, impozante ale celor foarte multi plecati la munca in Italia au geamurile acoperite cu scanduri, semn ca nu se intorc curand. Doar cativa caini rataciti in frig, deveniti liberi de stapani, care alearga pe la porti pe care nu le mai deschide nimeni deocamdata. La minus 17-18 grade cate sunt pe aici, sub un soare limpede cu dinti mari si luminosi, satul e ingropat intr-o liniste ce provoaca… neliniste. Avem tendinta sa vorbim incet, desi nu e nimeni sa ne auda. Satul aproape ca s-a golit de oameni si viata. Siruri de case sunt abandonate la rand, ca dupa razboi. Stanga-dreapta vedem marturii ale potopului ce a trecut peste Vadu Rosca. Este posibil ca fosta comunitate de aici sa reinvie, dar deocamdata viata rasare in noile locuinte construite pe izlazul comunal. Diverse donatii au dat un impuls si o speranta sinistratilor. Acolo s-au mutat o parte din napastuiti.
„Case facute cam de mantuiala”
Pe la cateva case ramase in picioare vedem oameni la poarta, iesiti din curiozitate. Vad ca facem poze si se strang sa vada daca e rost de ceva donatii. Din pacate pentru ei nu e, asa ca se apuca sa ne povesteasca cum mai e viata lor cea de acum, de dupa inundatii: „E greu, ca nu prea mai avem vecini, stam ca in pustiu aicea”, se destainuie un barbat trecut de prima tinerete. „Ne-au dat case noi, dar noi suntem legati aicea, pe pamantul pe care am crescut. Nu au facut bine cu casele astea, domnule, nu trebuia asa! Cel mai bine…”, continua sfatos, „… era daca ne faceau tot aici, unde avem casele vechi. Era mult mai bine! Asa… ne-au rupt in trei: o parte aici, una la satul Becali si alta la Gica Popescu si ANL, colo in capat. Nu e bine… noi eram invatati toti la un loc, asa cum am crescut si am trait”, continua sateanul. „Apoi nici casele nu sunt facute ca lumea, ca ploua in ele. Case facute repede, fara atentie, ce sa mai, la numar, mai de mantuiala. Intra ploaia, intra frigul, fara garduri…”. Apoi o intoarce rapid apasand pe vorbe: „Bine, noi suntem multumiti ca le avem si p-astea, ca altfel unde stateam”.
Satul „Becali”, cartierul „Gica Popescu” si casele „ANL”
Dupa mediatizarea dezastrului de aici, au sarit in ajutor mai multi oameni cu bani pentru constructia de noi case pentru sinistrati, printre care fotbalistii fostei echipe nationale, in frunte cu Gica Popescu, dar si controversatul Gigi Becali, care a construit cea mai mare parte din noile case. Primaria s-a ocupat de alocarea de terenuri, iar donatorii au venit cu echipe proprii de constructii si s-au apucat de treaba. Gigi Becali construieste 190 de case, din care 120 sunt deja acoperite, 40 de familii fiind deja mutate. 11 case sunt construite de fotbalistii „Generatiei de Aur”, in frunte cu Gica Popescu, dar si de catre omul de afaceri Ion Tiriac. Opt case sunt facute de Episcopie, iar 148 sunt ridicate cu bani de la Guvern prin proiectul ANL. Toate casele sunt destinate sinistratilor cu fostele locuinte distruse in totalitate sau iremediabil. Acestia nu au voie sa le vanda timp de mai multe generatii, singura alternativa fiind mostenirea lasata numai rudelor foarte apropiate. Oamenii sunt bucurosi ca au unde sa stea, dar casele lor nu arata deloc a gospodarie. Nu are nici unul gard, nu au nici un fel de acareturi, doar case stinghere pe pamant. Unii asteapta sa le faca gard tot cei ce le-au construit si casele, altora le este prea frig sa iasa la munca, altii nu au avut timp sau nu au avut bani. Peisajul seamana cu o colonie, cu casele alinate perfect, in siruri lungi, mai ales la satul „Becali”. Costructia celor 190 de case facute de latifundiarul din Pipera va fi finalizata anul acesta, fiind cea mai importanta donatie catre sinistratii din zona. Cei de aici sunt oarecum izolati de restul, cartierul lor fiind aparte, ca un sat in sine, Becali construind aici chiar si o biserica mare. Casele au termopane, fiind acoperite cu tabla. Fiecare locuinta are alocata o suprafata de 700-800 metri patrati pentru curte, care este masurata si marcata, urmand numai sa fie imprejmuita. Nici cotet de caine nu au, dar nici nu-si fac. La cartierul „Popescu” ies bine in evidenta casele facute de fotbalisti, fiind considerate cele mai „luxoase”, finisate mai bine, mai mari si mai frumos construite. Cei de aici sunt cei mai multumiti. Imediat langa acestia urmeaza cartierul Episcopiei si „ANL”, care este in curs de constructie. Cele 148 de case au lucrarile „inghetate” pana la primavara.
Noile cartiere din margine sunt destinate unei noi vieti la Vadu Rosca. O parte din oameni au prins curaj si spun ca-si vor reconstrui si casele daramate, ca poate nu li se va mai intampla o alta nenorocire: „Nu ne mai e frica de inundatii. Ce-a fost mai rau a trecut. Nu poate sa mai vina la fel apa. Ca doar suntem cu frica lu' Dumnezeu, mergem la biserica, nu putem fi chiar blestemati. Luam viata de la capat… asta e. Aici, acolo tot traim”.
