Şi a venit şi seara cu, poate, cele mai multe emoţii pentru români. La „Un certain regard”, aveam filmul lui Cătălin Mitulescu „Loverboy”. Cu tot aerul de Robert Pattison de Constanţa, n-a reuşit să-l convingă pe Emir Kusturica. (Între timp, în plin Festival, în ziarul local, oferit gratuit la foarte multă lume, a apărut un foarte tentant anunţ turistic pentru Castelul Bran. Poate şi cu un pic de cinema ar avea şi mai mult succes. Dracula ajută încă de când nici nu se inventase sonorul!)
Premiul pentru regie l-a luat un alt iranian (după cel de la Berlinală) remarcabilul Mohammad Rasoulof, care, în „La revedere”, recrează o atmosferă atât de asemănătoare cu cea de la noi, din anii ’80, încât am binecuvântat încă o dată, în gând, ca şi în seara cu Belmondo, Revoluţia din ’89…
Drame cu paşaport, vize şi avort, o actriţă frumoasă şi cu un joc de o complexitate tulburătoare…Autorul n-a putut fi prezent, ca şi Panahi, doar că, e, teoretic, liber într-o închisoare fără gratii. A reuşit soţia sa să vină pe scenă, cu voalul nu pe faţă, dar pe cap şi să-şi exprime emoţia în farsi, ajutată de un interpret.
Premiul special al juriului a mers la rusescul „Elena”, care nu fusese încă văzut de presă, (în rândul publicului aflându-se Andrei Koncealowski, recentul oaspete de la Bucureşti) şi fusese programat, chiar de Sfinţii Constantin şi Elena (ca în ţară, documentarul ultrapremiat al lui Dăscălescu: Marile spirite aristice se întâlnesc!).
Regizorul Andrei Zviagintev, pe care publicul cinefil eco-deltian îl ştie de la „Izgonirea”, (filmat în Basarabia), din cadrul „Anonimului”, a fost dublu emoţionat de premiu şi premieră. Filmul său a avut un subiect din zilele noastre, cu bucătăria consacrată pentru producţiile româneşti: cu muşamaua înflorată şi lungi scene în care se mestecă şi se discută, cu un cuplu tardiv, el bogat, ea fostă infirmieră, fiecare cu un copil din precedenta căsătorie.
A urmat primul ex-aequo al acestei ediţii. Spre stupoarea şi nu prea a tuturor: Kim Ki-duk, coreanul depresiv, în prag de sinucidere, care s-a filmat de un narcisism demn de o cauză mai bună, care ne-a asasinat plângând şi cântând (fals şi tare pe deasupra, şi reluând calvarul şi pe scenă, în direct!) şi-a atins scopul. A fost rebăgat în seamă. Poate îşi regăseşte inspiraţia! Prin selecţia făcută la această secţiune, parţial, Thierry Fremaux a dovedit că vrea să le ia pâinea terapeuţilor, foarte la modă de când cu „În derivă”!
Şi al doilea subiect, al germanului Andreas Dresen, vine tot după un şoc emoţional, al unui prieten dispărut prea timpuriu, din pricina unei tumore pe creier. Pe larg, suntem martorii martiriului bolnavului şi al familiei sale, remarcabil jucat, dar bietul public o să aibă şi el nevoie de psihoterapie după o asemenea grozăvie. (Na, că şi rimează!)
Ar mai fi de menţionat şi premiul juriului ecumenic, care nu s-a oprit, cum s-a aşteptat Nanni Moretti la „Habemus Papam”, ci la un alt italian, Paolo Sorentino, care a făcut un film în engleză, (ca de fapt şi franţuzescul „The Artist” cu Jean Dujardin): „This must be the place”.
Filmul aduce un Sean Penn remarcabil, în rocker astenizat, în semi-travesti, cu o voce pentru care a avut şi coach, dar care-i iese bine, al naibii de bine, doar că în ecuaţie apare şi o poveste din trecutul tatălui, Holocaustul, care pare a proveni dintr-o istorie paralelă şi care şochează când, un vânător de nazişti spune că numărul pe mână, al celor care au supravieţuit lagărelor de concentrare, era explicat rudelor mai tinere, că ar fi unul de telefon, pe care nu trebuie să-l uite.
Sinistră explicaţie şi ireverenţioasă! Soţia din scenariu e Frances McDormand (în realitate a lui Joel Coen, cu care seamană rusoaica din „Elena”), colosală ca pompiriţă, cu o fiică emo… O curiozitate de văzut.
Din capitala filmului: Cannes,
Irina-Margareta Nistor
