Aurul și banii se păstrează în seifuri, în schimb cultura tradițională românească are drept pavăză "tezaurele umane vii". Până în prezent, din 2008, de când autoritățile acordă acest titlu, recunoscut de UNESCO, 43 de români au fost astfel gratulați. Meșteri de înaltă valoare. Apărători ai autenticității. Și modele de viață pentru cei tineri, cărora le transmit moștenirea lumii rurale.
Dacă ar fi să-i cauți pe toți cei 43 de oameni din România care au deja titlul de "tezaur uman viu", atunci ar trebui să mergi în toate colțurile acestei țări, pentru că ei sunt răspândiți în cele mai neștiute sate. Niște anonimi, în marea loc majoritate, dacă e să vorbim de notorietatea la nivel național. Dar, în schimb, sunt adevărate modele în propriile lor comunități, respectați pentru meșteșugul pe care-l stăpânesc de o viață întreagă, și în special datorită eforturilor de a transmite mai departe tot ceea ce au dobândit, la rându-le, de la înaintașii lor. La care se adaugă, în mod esențial, grija pentru autentic, fără să fie câtuși de puțin influențați de vreo picătură de modernism.
Memoria umanității
Am enumerat astfel condițiile principale pentru care un semenea personaj se califică în postura de "tezaur uman viu". Această procedură se aplică la noi din anul 2008, în baza Legii 26 din acel an, dar și al Ordinului 2491 din 2009, al Ministerului Culturii. Ne-am racordat astfel și noi, ca țară, la programul mondial promovat de UNESCO. Ce se dorește prin inițiativa asta este să se păstreze memoria umanității în privința acelor valori care au precedat epoca industrial. Cu sute de ani în urmă, omenirea știa să trăiască în comuniune cu natura, iar toate îndeletnicirile umane exploatau în mod rațional potențialul naturii, fără a-l afecta. "Cea mai mare primejdie de azi este să uităm acest bagaj cultural pe care ni l-au lăsat ce strămoșii noștri", explică Sabina Ispas, academician, director al Institutului de Etnografie și Folclor, în același timp președinte al Comisiei Naționale pentru Conservarea Patrimoniului Imaterial. Tocmai comisia care cumpănește și decide asupra meritelor celor mai buni dintre cei buni.
"Ei sunt dovada că România trăiește prin oamenii ei"
Cei vrednici de acest titlu sunt oamenii care au construit o punte nevăzută peste timpurile actuale, trăgându-și seva direct din vremurile demult apuse. "Ei au acumulat experiența rămasă de la strămoși, au sistematizat-o și ne-o transmit mai departe", continuă să explice specialistul. Te duci la un asemenea meșter și vezi că face un lucru, costum popular, instrument muzical, podoabe, unelte pentru munca câmpului sau gospodărie. Fără să uităm dansurile și cântecele populare. Toate acestea respectă întocmai învățăturile părinților și bunicilor. Cu o notă în plus pentru voința și perseverența de-a nu se lăsa de truda de care s-au legat pe viață. "Ei sunt dovada vie că România trăiește prin oamenii ei", sunt cuvintele pe care le-am reținut de la Sabina Ispas.
Acolo unde ulițele satului nu mai sunt pustii
De o jumătate de secol are grijă ca dansurile populare să nu se stingă în comuna în care s-a născut, Frata, județul Cluj. Așa încep să se depene amintirile lui Dumitru Moldovan. Se joacă acolo, după datină, "românește de împerecheat", "românește în ponturi", "românește de învârtit", "hărțag în două laturi". Mi-a spus cum se numește fiecare dans în parte. Om cu statură impozantă, îmbrăcat în costum popular specific locului din care se trage. A dansat în fața audienței, în sala de festivități a Muzeului Satului din București, o "feciorească", cu mișcări aprige, mâinile și picioarele întâlnindu-i-se în pocnituri ample, în timpul săriturilor care dau foc aerului. Reușește, în timp, să atragă de partea lui mai mulți consăteni, într-o formație de dansuri populare. Ei nu dau liniște ulițelor satului. Spune că mai are un ajutor de nădejde, pe Vasile Soporan. Nu le observi vârsta, deși sunt la timpul pensiei. Vorbesc despre dansurile și muzica populară care trebuie să răsune în special pe ulițele satului, nu numai pe scena festivalurilor sau a diverselor sărbători de peste an. Au fost timpuri când oamenii se adunau, în ceasul lor de bucurie, pe acele ulițe mai largi, și se puneau pe joc. "Erau trei feluri de jocuri, ale copiilor, ale celor care nu făcuseră armata, și ale celor care veniseră din armată", își amintesc interlocutorii mei. Ansamblul folcloric local are în prezent opt perechi, bărbați și femei. "Trei perechi au peste 60 de ani, alte trei, între 45 și 60 de ani, iar două sunt formate din copii", mi se descrie în detaliu situația. Numeroase festivaluri sunt organizate la fața locului, că doar așa atragi lumea la jocuri și cântece.
Cei mai noi premianți
Tulnicăreasă a fost de când se știe. Și nu doar cântă, dar și confecționează acest instrument de cântat, Mariana Gligor fiind persoana pe care o prezint în continuare, din comuna Ponorel, județul Alba. Face și costume populare. Despre ea specialiștii spun că este un adevărat mentor al culturii tradiționale în satul ei. A format mai multe generații de oameni care știu să cânte la bucium. Același județ este casă și pentru Nicolae Coroiu, în comuna Avram Iancu. Omul acesta este printre puținii care confecționează țitere. Este un instrument destul de complicat, compus din cutie de rezonanță și coarde metalice. Dincolo de asta, avem de-a face cu genul acela de învățător de sat, om care, cu mare dragoste pentru elevi, îi educă în spiritul tradiției populare. A format ansambluri artistice, din copii și oameni maturi. Pe mulți i-a învățat să cânte la țiteră. Le-a oferit instrumentele confecționate chiar de el. Alt personaj, de data asta din județul Brașov, comuna Ungra. Dansator și instructor de dans. Profesor la bază, dar și coregraf, om care a pus în scenă spectacole, cu ajutorul formațiilor culturale formate chiar de el, prezentând obiceiuri ale locului, autenticitatea absolută fiind remarcată de etnografi. Urmează un cojocar din județul Suceava, comuna Frătăușii Noi, al cărui nume este Traian Davidean. Este cunoscut în zonă ca unul dintre cei care au contribuit în mod decisiv la revitalizarea acestei meserii. Specialiștii remarcă folosirea unor tehnici ancestrale ale tăbăcăriei. Are de mai mulți ani tineri în jurul său, gata să preia ștafeta de le el. Coborâm până în sudul țării, în județul Olt, unde întâlnim un vătaf de căluș, Petre Feraru, din comuna Oporelu. Spune despre acest joc că l-a învățat de la părinți, și că prin multe gospodării ale oamenilor l-a jucat, nu numai la el în sat, dar și în cele învecinate. Este, la rându-i, o locomotivă pentru comunitate, atrăgând mulți copii spre tainele acestui dans. Alt cojocar, tot din Olt, comuna Vădastra, e Dumitru Liiceanu. Aici este însă o cu totul altă tehnică a confecționării, pe care acest om o respectă cu sfințenie. Urcăm spre județul Mureș, unde împletiturile din papură sunt reprezentate de Rozalia Graur, în comuna Ceaușu de Câmpie. Femeia se dedică acestui meșteșug încă de la vârsta de zece ani. Făuritoare a unui fenoimen local, are cui să lase mai departe meseria asta. Dansator popular și organizator de manifestări cu caracter tradițional, asta se știe despre Lovasz Ferenc, zis Kuli, din comuna Jucu de Sus, județul Cluj. Om care marchează istoria acestui loc, din punct de vedere artistic, încă din 1954. Un făuritor de instrumente muzicale este Vasile Ungureanu din comuna Mălini, județul Suceava. Și un rapsod popular, Alexandru Ciurcui, din comuna Frata, județul Cluj. Ei completează în acest an galeria personajelor emblematice ale tradiției românești, încununați ca "tezaure umane vii".
Confirmarea unui ideal
Să primești un asemenea titlu nu înseamnă bani sau cine știe ce alte avantaje materiale. Asemenea meșteri și-au câștigat pâinea, o viață întreagă, făcând diverse meserii. Onorantul titlu primit acum este doar confirmarea că nu ai luptat degeaba pentru un ideal al tău. Am cunoscut o femeie din Negrești-Oaș, încă din 2012 recunoscută oficial ca deținătoare a unei comori, prin costumele populare și podoabele pe care le confecționează. "Nici acum nu pot să stau, în fiecare zi am ceva de lucru", îmi spune Floare Finta, la cei 82 de ani ai săi. Cât se poate de explicabil, dacă din copilărie face așa ceva. Este unul dintre stâlpii de bază ai Muzeului Țării Oașului, mă asigură managerul cultural al instituției, Natalia Lazăr. Așa cum îi spun toți, mătușa Floare, am în fața mea pe cea care, cât de curând, va porni, ca în fiecare an, șezătoarea, că tot vine iarna și se apropie sărbătorile. Este ocazia perfectă de a sta în mijlocul tinerelor fete, pe care le învață drumul de la ață și stofă la straie aurite cu ajutorul mâinilor dibace.
Viitorul e totuși promițător
Etnografii mai au mult de lucru, în anii care vin, să descopere alte comori de acest fel. La nivelul fiecărui județ există specialiști, în muzee sau alte instituții unde trecutul este menţinut în atenţia prezentului. Ei întocmesc rapoarte despre ceea ce întâlnesc pe teren. Este o veste cu adevărat bună, așa cum apreciază Paulina Popoiu, directorul Muzeului Satului din Capitală, să vezi că, în ciuda regresului evident al culturii tradiționale, în comunităţile rurale există, în continuare, un număr impresionant de "încăpățânați" care nu vor, în ruptul capului, să lase meșteșugurile și obiceiurile să moară.
