De la o perioada la alta, intr-un context sau altul, cu un pretext sau altul, neobositul buldozer al represiunii rascolea straturile societatii pentru a le curati de cei care „primejduiesc sau intentioneaza sa primejduiasca ordinea de stat” ori „uneltesc impotriva oranduirii socialiste”. „Elementele”, „banditii”, „recalcitrantii” care nu intelegeau sa se „potoleasca”, sa se „reeduce” erau pentru a doua, a treia sau a patra oara „ridicati”, „stramutati”, „deplasati”, „evacuati”, dusi in lagare de munca, in domicilii fortate sau intorsi in inchisori, luand-o de la capat.
Noi valuri de arestari si noi procese fabricate
Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins dupa retragerea trupelor sovietice, in iulie 1958, inspirata lui Hrusciov de Emil Bodnaras. Desi nu mai aveau pretextul ocupatiei, comunistii romani au ramas cei mai fideli aliati ai Moscovei, nu insa in privinta liberalizarii, ci a aplicarii dogmelor stalinist-leniniste. In perioada dintre 1958 si 1962 au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenti, preoti, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restantele regimului (inclusiv intarzierea preocupanta a colectivizarii) erau puse pe seama „slabei vigilente revolutionare”. De la caz la caz, acuzatiile erau de „sabotaj”, „inscrisuri subversive”, „discutii dusmanoase”, „ofensa adusa societatii”, „uneltire contra oranduirii de stat” „misticism”, „combaterea materialismului dialectic si istoric” (la preoti!). S-au reluat in aceasta perioada si procesele membrilor partidelor istorice, acuzati de „activitate clandestina” sau de incercari de reconstituire a partidului. Simplul fapt ca se intalneau la o inmormantare sau la o zi onomastica prilejuia Securitatii rearestarea, anchetarea si condamnarea unor fosti detinuti abia eliberati din inchisori, lagare sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosita in filarea lor si intervenea in justitie fabricand acuzatiile cu o harnicie criminala. De altfel, arhivele ei au dat la iveala planuri de munca (de arestari!) si „intreceri socialiste”.
Sub semnatura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totusi mai liberal, care era atunci presedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale, au fost reactualizate cuvant cu cuvant chiar hotararile si ordinele din 1950-1954, emise atunci de Securitate, acum „legalizate” prin decretul 89/17 februarie 1958: „Pot fi stabilite in locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestarile lor primejduiesc ori incearca sa primejduiasca ordinea in stat, daca acestea nu constituie infractiuni”. Din nou o invitatie la arestarile fara mandat si la condamnarile fara proces.
Pentru intelectualii mai varstnici au fost regizate umilitoare procese publice, in cadrul carora acestia erau expusi in fata unor sali de muncitori – de fapt, membri ai Securitatii -, acuzati fiind ca s-au manifestat dusmanos fata de regim. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoritei Milita Patrascu, al familiei medicului Marius Nasta. Dupa ce procesele se desfasurau la Bucuresti, in principalele orase din tara erau reproduse inregistrarile lor audio, in fata unor sali de intelectuali. Desi „salile de muncitori” cereau prin vociferari condamnarea la moarte a inculpatilor, pana la urma erau eliberati, fara sa se mai anunte. Tot astfel, un grup de solisti de renume ai Operei din Bucuresti (Serban Tassian, Valentina Cretoiu, Dinu Badescu) au fost condamnati, printr-un proces sinistru, la 7 luni de inchisoare pentru „huliganism politic”. Telul urmarit era ca prin aceste spectacole publice sa fie intimidata intelectualitatea.
In 1958-1959, in paralel cu desfiintarea direct de catre Securitate a 93 manastiri ortodoxe si cu ridicarea fortata a calugarilor ce se impotriveau, s-au desfasurat ancheta si procesul lotului „Rugul Aprins”, format din intelectuali, teologi si preoti care se intalnisera intr-un grup de discutii, consi-derate de regim ostile „oranduirii socialiste”. In acest context sumbru pentru cultura romana s-a desfasurat in 1960 si Procesul Noica-Pillat, soldat cu verdicte draconice. Acuzatilor li se imputau din nou legatura cu Occidentul si difuzarea unor scrieri sosite de acolo. Ca si in anii '50, era un proces fabricat, cu intentia de a reduce la tacere elita culturii care inca nu fusese distrusa si de a-i inspaimanta pe eventualii curajosi care ezitau sa se supuna dogmelor realismului socialist si izolarii fata de Occident.
Cum functiona „justitia de clasa”
Desi Codul Penal s-a schimbat de mai multe ori (in 1948, 1955, 1968), cel mai des folosit era articolul 209, adica „uneltire impotriva ordinii sociale”, de fapt un articol-pretext in care putea fi incadrat oricine, pentru ce a facut sau nu a facut. Pe de alta parte, in 1955, dupa Conventia de la Geneva si in perspectiva tot a primirii Romaniei la ONU, comunistii au incercat sa faca putina „ordine” in evidenta Gulagului si – pentru ca erau foarte multi oameni nejudecati si aflati in detentie inca din 1948, din 1950, din 1952 – au gasit solutia sa adauge Codului Penal un articol secret care, impotriva oricarui principiu de drept, actiona retroactiv. Decretul 62 din februarie 1955 introducea in Codul Penal articolul 193/1, un articol de asemenea incapator si elastic, care prevedea ca persoanele ce „s-au pus in slujba regimului burghezo-mosieresc” – respectiv prefectii, functionarii din administratie, magistratura, politie etc. – sa fie condamnate pentru „activitate contra clasei muncitoare” (pedepse de la 2 la 8 ani inchisoare), respectiv „activitate intensa contra clasei muncitoare” (pedepse pana la 25 de ani de inchisoare).
Evident ca recurgerea la aceste condamnari retroactive, cu termene de sentinta executate deja, nu facea cu nimic mai legala justitia comunista.
Toate marile procese politice judecate de-a lungul timpului de „justitia populara” au fost consiliate de „un tovaras” din Biroul Politic al Comitetului Central, daca nu de plenul sau. Ana Pauker, de pilda, s-a ocupat de desfiintarea Bibliotecii franceze, propunand inchiderea acesteia sau arestarea celor ce o frecventeaza (300 studenti au si impartasit aceasta soarta). La inceputul anului 1949, Biroul Politic al PMR s-a ocupat de prizonierii romani repatriati, categorisiti ca „varfuri reactionare”, instrumentandu-li-se procese sau fiind internati in lagare. Tot in Biroul Politic al PMR s-au hotarat, in diferite sedinte, „masuri politico-organizatorice pentru regiunile cu populatie iugoslava” (respectiv arestari si deportari), condamnarea „bandei subversiv-teroriste” din Banat, procesul „spionilor cu masca de diplomati” (de la misiunile engleza si americana), al „grupurilor de spioni si tradatori aflati in slujba unor state imperialiste” (SUA, Anglia, Franta, Vatican, Italia, Turcia), al „grupului de spioni si tradatori aflati in slujba clicii fasciste a lui Tito”. Tot aici s-a decis, la 14 martie 1952, „eliberarea conditionata, pe timpul muncilor agricole (s.n.), a unor tarani condamnati pentru nesupunere in timpul colectarilor”. La 24 februarie 1953: „masurile de evacuare din Bucuresti si alte orase a unor elemente dusmanoase”; la 2 septembrie acelasi an, sedinta Biroului Politic al PMR s-a ocupat de alte procese ale unor „agenturi imperialiste”, in care au fost inclusi si sionisti.
Intr-o alta sedinta a fost discutata finalizarea procesului Patrascanu: „Are o atitudine obraznica. La confruntari, care au avut loc, care au conturat si au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznica (…) Nu putem sa stam pana la calendele grecesti cu aceasta banda din cauza ca Patrascanu are aceasta atitudine”, spunea tot Gheorghiu-Dej. Mai tarziu, cand s-a discutat „procesul celor aruncati din avion, parasutistii”, Gheorghiu-Dej hotara: „Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singura pedeapsa: impuscarea. Si un numar din acei care au dat adapost, la fel, deci sa impartaseasca aceeasi soarta. La cei 40 o sa dam diferite pedepse, insa o parte vor trebui impuscati, iar comunicatul, in asa fel intocmit incat sa se stie ca cei ce vor da adapost macar si pentru un ceas, fara sa fi adus la cunostinta autoritatilor, acestia vor impartasi aceeasi soarta ca si banditii (…) Trebuie intocmit un plan pentru ca aceste lucruri sa ajunga la urechile acestor emigranti ca sa refuze asemenea servicii. Sa strecuram in sufletele lor frica. O sa batem in americani.”
Alte zeci de mii de procese se desfasurau dupa tipicul dictat de partid, fiind distribuite cu aceeasi usurinta acuzatii de „tradare”, „uneltire contra ordinii sociale”, „spionaj”, „sabotaj”. Dar existau si incadrari de genul: „diversiune”, „atitudine dusmanoasa”, „instigare publica”, „raspandire de publicatii interzise”. Articolul 231 („favorizarea infractorului”) prevedea obligativitatea ca cei dintr-o asa-zisa „banda” sa-si demaste colegii. Cei care „stiau ceva” si nu-l demascau pe faptuitor erau, de asemenea, condamnati pentru „omisiune de denunt”, in baza articolului 228 (chiar fiind vorba de o mama sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasa a frontierei”- ar fi de vazut cate mii de oameni au fost arestati pentru ca au vrut sa plece din Romania, cati au fost condamnati si cati au fost chiar omorati la frontiera sau chiar pe celalalt mal al Dunarii, in Iugoslavia. Tot aici, in domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include femeile care au murit in urma unor avorturi facute ilegal, ca sa scape de legile draconice ale natalitatii stabilite de Ceausescu.
Dislocari, evacuari, stramutari, procese ale tinerilor
Familiile celor arestati si persoanele care nu se bucurau de increderea autoritatilor erau mutate in alte locuinte, improprii, in asa fel incat locul devenea disponibil pentru potentatii locali, iar atmosfera generala devenea tot mai timorata. Prin Decretul 83, in noaptea de 2/3 martie 1949, la ora 3 (in ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii), 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate cu brutalitate, in cateva minute, din locuintele de la tara si deportate in alte localitati, fiind fixate acolo cu „domiciliu obligatoriu”.
O alta deportare, mult mai ampla, a avut loc pe 18 iunie 1951, in noaptea de Rusalii, cand 44.000 de locuitori ai zonei de frontiera cu Iugoslavia (Banat si Mehedinti), pe o latime de 25 km, au fost dusi in Baragan. Era o regiune putin populata, cu o clima aspra, care ulterior a fost numita „Siberia romaneasca”. Familii intregi au fost urcate in trenuri doar cu ce au putut sa ia, cu bunici octogenari si copii mici – sugari chiar -, iar odata ajunse in Baragan, au fost lasate in camp si au trebuit sa-si construiasca bordeie si sa supravietuiasca fara sa aiba locuri de munca, producandu-si singure alimentele. Acesti 44.000 de oameni au fost tinuti pana in 1955-1956, iar cand s-au intors in localitatile lor si-au gasit casele si proprietatile confiscate. Iar locul lor in bordeie a fost luat imediat de fostii detinuti politici, care erau adusi aici pentru un supliment de pedeapsa: 24 de luni, 60 de luni, chiar 72 de luni.
Prin aceste domicilii obligatorii a trecut elita inchisorilor romanesti – bineinteles, ce mai ramasese din ea.
Revolutia maghiara a reaprins spiritele. Pentru ca s-au solidarizat cu ea participand la o mare adunare revendicativa, au fost arestati numai la Timisoara 2000 de studenti, incarcerati cateva zile intr-o fosta cazarma, la Becicherecu Mic. Initiatorilor, studenti la Facultatea de Mecanica, li s-au facut procese sumare si au fost condamnati pe termene de pana la 8 ani de inchisoare. Alte sute de studenti au fost exmatriculati. De asemenea, la Cluj au fost adusi in fata justitiei studenti romani si maghiari de la Litere si Arte Plastice. La Bucuresti, studenti in Medicina, Litere, Drept, Arhitectura, Filosofie, Ziaristica au fost arestati si condamnati pentru „agitatie publica”, dupa ce intentionasera sa faca un miting in Piata Universitatii, chiar in ziua de 5 noiembrie, cand revolutia din Budapesta fusese zdrobita de tancurile sovietice. Valul de arestari a crescut apoi exponential. La Iasi, in aprilie 1957, au fost arestati studentii de la Filologie-Istorie care pregatisera aniversarea a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Stefan cel Mare. Aceste noi contingente de detinuti erau trimise pe santierele faraonice din Insula Mare a Brailei (Salcia, Marasu) sau in Delta Dunarii, la Periprava. Asta, in vreme ce in Polonia, Cehoslovacia si chiar in Ungaria se intrase intr-o perioada de destindere.
„Transporturile mortii”
In anii 1949 si 1950, au avut loc o serie de crime atroce comise de Securitate impotriva detinutilor politici considerati prea periculosi ca sa poata fi lasati in viata. Asa s-a intamplat in anul 1949 cu lotul de partizani din Muntii Banatului. Daca Spiru Blanaru si inca patru detinuti au fost executati „legal”, la 16 iulie (fusesera condamnati la moarte), pentru alti sapte membri ai lotului s-a inventat o metoda diabolica de a fi ucisi fara sa ramana vreo urma: la 2 august a fost simulat transferul lor din Penitenciarul Timisoara la Penitenciarul Aiud. Cei sapte au fost transportati, dupa toate probabilitatile, pe poligonul de tragere, in Padurea Verde, la marginea Timisoarei, unde au fost impuscati.
In certificatele de moarte, intocmite ulterior, la rubrica „motivul decesului” au fost trecute cele mai banale diagnostice medicale: „insuficienta cardiaca”, „miocardita cronica”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arteriala”. Inca un detaliu de un cinism fara margini: in adresa pe care au inaintat-o „Penitenciarului Aiud”, temnicerii timisoreni cereau ca efectele detinutilor „transferati” sa fie inapoiate dupa ajungerea la destinatie. In locul confirmarii a aparut insa, in coltul din dreapta sus al adresei, mentiunea „Executati”. Tot in acei ani de lichidare a rezistentei din munti au mai existat cel putin doua „transporturi ale mortii”. Unul, in primavara anului 1950, cuprindea 38 de detinuti din Penitenciarul Gherla, condamnati la pedepse intre 15 ani si munca silnica pe viata pentru complicitate la actiunile partizanilor dobrogeni. Au fost transportati si ucisi la Timisoara. Alti 18 detinuti (partizani sau sprijinitori ai rezistentei din Muntii Apuseni, deja condamnati la pedepse intre 15 ani si munca silnica pe viata) au fost scosi „pentru cercetari” de catre Securitate (in martie-aprilie 1950) din penitenciarele Gherla, Sibiu, Aiud, Mislea (studenta Alexandrina Pop, de 23 de ani), Pitesti ca sa fie executati ei insisi intr-un loc deocamdata necunoscut, probabil la Cluj.
