» Ascunsa dupa un gard de beton, ridicat in comunism "ca sa nu-l deranjeze pe prim-secretar", comunitatea de romi din Geoagiu a fost in epoca un exemplu viu de segregare. Astazi, Cartierul Muzicantilor s-a conservat ca o mostra de grup social stratificat, cu case precum ale majoritarilor in zona de tranzit si bordeie la capatul opus.
Asezarea romilor din geoagiu e cunoscuta in zona drept Cartierul Muzicantilor.
O denumire idilica si vesela, care trimite gandul la viori, trompete si romi ce ar sfida, cu modul lor de a fi, rutina si indatoririle sociale specifice cetateanului obisnuit. In imaginatie, romul sarac lipit a fost privit cu ochi romantici, iar viata sa apare in lumini indulcite, ca o forma de boemie a libertatii absolute. "Trec tiganii, trec, trec si tot petrec", spune duios cantecul.
Modul in care e judecat romul se schimba insa brusc, o data ce omul isi lasa vioara jos din mana. Atunci transpare, ca prin gaura cheii infernului, profilul unui nespalat lenes, traind in promiscuitate si saracie. Iar saracia ridica parul maciuca. Saracia, nu etnia.
"Secretizati" de comunisti
In "Epoca de Aur", romii din Cartierul Muzicantilor au fost izolati de majoritari pe malul raului Geoagiu. Un gard de beton devenise simbolul apartheidului mioritic, care despartea lumea albilor de cea a inchisilor la culoare. Potrivit consilierului local Ioan Valean, constructia a rasarit la Geoagiu din ordinul prim-secretarului judetean de partid, tovarasul Ioan Popa. Pe atunci, aproape de anul Revolutiei, inaltul nomenclaturist al judetului Hunedoara devenise de-a dreptul oripilat de "mizeria si privelistea groaznica a tiganiei" si a ordonat nu ridicarea nivelului de trai al oamenilor, ci a unui gard destul de lung si indeajuns de inalt. Astfel, notabilitatile Partidului, dar si vizitatorii de rand ai localitatii de langa Orastie puteau fi feriti de violentarea privirii. Intre timp, PCR-ul a sucombat, iar gardul a fost partial demolat chiar de prizonierii sai. Nu brusc, cum a patit-o Zidul Berlinului, ci catinel, in functie de nevoile de moment ale localnicilor. Dar, dincolo de bariera de beton, saracia extrema i-a izolat si mai mult.
In Cartierul Muzicantilor gasesti toate ingredientele care ne fac sa judecam romii dupa sablonul prejudecatilor, nicidecum de la egal la egal. Aici sunt si muzicanti ce te invita in corzi de vioara sa le treci pragul casei, si bordeie de cativa metri patrati, ticsite cu zece copii si doi parinti analfabeti. Bordeie cladite din materiale recuperate de pe camp, cu celofan in loc de tigla si pamant pe post de pardoseala. Aproape 700 de suflete isi fac veacul aici de peste o suta de ani. Localnicii cred chiar ca ar fi locul care l-ar fi inspirat pe Ion Budai-Deleanu sa scrie "Tiganiada".
"Pana acum cativa ani, am fost complet izolati. Nici nu ne vedeam din cauza unui gard de beton construit de comunisti ca sa nu fim observati de turistii care veneau in Geoagiu. Acum au mai ramas doar resturi, l-am daramat noi treptat", explica Geani. Geani e un localnic cu un rol-cheie in comunitate: este mediator scolar. In termeni mai putin tehnici, meseria lui Geani se numeste munca de convingere cu parintii copiilor romi, pe care incearca sa-i aduca la scoala.
Cartierul se imparte in functie de bunastarea locuitorilor sai. Sau, dupa cum spun chiar romii, "cartierul e impartit in doua: in oameni care stiu ce vor de la viata si din oameni care nu stiu".
Doua zile la scoala, sapte nu
La intrare rasar casele aratoase, curate, ale romilor "asezati", iar in fund se pierd maghernitele din chirpici si "lemne aduse din padure" ale neintegratilor social – saracii pamantului. Potrivit localnicilor, segregarea de clasa a devenit evidenta "acum vreo zece ani" si a fost urmata de o dinamica arhicunoscuta: toti cei care au agonisit o bruma de bani au parasit periferia si s-au aciuat spre centru. Tot bunastarea dicteaza si scolarizarea: "Sunt copii care merg si copii care nu merg la scoala. Cu familiile din fundul cartierului am probleme. N-am reusit in ruptul capului sa conving parintii sa-si trimita copiii la scoala, ei, la randul lor, fiind analfabeti. Cei din casele bune vin la scoala, n-am treaba cu ei", spune mediatorul Geanii. Faptul e confirmat si de directorul scolii, Marius Siler: "Sunt familii care nu-si pot trimite copiii la scoala. Ii trimit doua zile, apoi sapte nu. Noi incercam prin toate mijloacele sa-i integram", spune Marius Siler.
"Ne spalam in troaca"
Familia Carinei, 33 de ani si mama a zece copii, este exemplul cel mai graitor de cuplu de analfabeti in care prichindeii n-au sanse de a invata abecedarul. "N-avem nici eu, nici barbatu-miu serviciu. Am trimis doi copii la scoala, dar nu i-a mai lasat taica-su. Anuta e proasta, e naroada si n-am mai trimis-o. si cum sa-i trimit la scoala? N-au incaltaminte, n-au un papuc, n-au nimic."
Anuta, in schimb, spune razand ca, de regula, merge la scoala si ca azi e o exceptie, fiindca "e ziua mea de nastere".
Bordeiul in care sta familia cu cei zece copii arata mai degraba a cotet. Unul "desfasurat" pe cativa metri patrati, cu carton in loc de ferestre si mii de pene imprastiate pe paturi sau lipite de copii. "Aveam geamuri, dar le-a spart barbatu-miu. Is necajita", se justifica tanara Carina. Intrebata unde isi spala plozii, Anuta raspunde mai repede decat mama sa: "La vecini. Ne punem apa in lighean si turnam in troaca".
Printre primele case din zona prospera a cartierului se numara si cea a Vioricai Barcau, o femeie roma care in tinerete a trait in bordeiele cartierului si care, impreuna cu sotul, a reusit sa-si ridice o casa mai acatarii. A lucrat "toata viata la cantina, iar sotul a fost muzicant, Dumnezeu sa-l odihneasca!". Femeia povesteste ca n-a avut posibilitatea sa mearga la scoala, dar a pastrat un vis: "Toata viata mi-am dorit sa-mi invete copiii". Asa s-a si intamplat, iar astazi acestia isi ajuta mama cu bani trimisi din Spania.
"La 50-60 de ani mor"
Nevazut din mers, dar cat se poate de prezent, este paradoxul care si-a facut loc de ani buni in Cartierul Muzicantilor: bulibasa informal al romilor de aici este roman, Simion Maris, primarul orasului Geoagiu. Rugaminti, implorari, intrebari, apelative disperate gen "domnule primar, domnule primar, eu cand am curent electric?" tin de specificul primirilor calduroase pe care romii i le fac de regula edilului Maris. "Una dintre actiunile mele a fost introducerea curentului electric in Cartierul Muzicantilor. Peste 90% din locuinte nu erau racordate la retea si toata lumea se alimenta prin furt de curent. Am negociat sa se realizeze aceste racorduri cu specificatia sa fie platite in rate de beneficiar. Am primit niste sponsorizari pentru obtinerea avizelor si cei din cartier au platit putin, 8-9 milioane pentru racordare. Dupa achitarea ratelor, s-a introdus curentul. Asta a inceput in 2000 si continua si in prezent", turuie la foc automat primarul-bulibasa.
Romii, facuti roata in jurul lui, confirma dand aprobator din cap. "Rar se intampla sa nu aiba bani sa-si plateasca facturile", continua edilul, pentru ca, in urmatoarea secunda, romii sa-i confirme vorbele, dand iarasi din cap. Intre timp, o femeie se napusteste spre el, adresand in cascada un inceput de rugaminte: "Domnule primar, domnule primar!". "Nu acum!", i-o taie scurt acesta.
Lectia de administratie continua cu bifarea altor realizari: "Le-am introdus canalizare cu apa si pubele. A disparut notiunea de gunoi aruncat peste tot, e un inceput", puncteaza Simion Maris, desi ii cearta pe romi ca pe niste copii neajutorati pentru gunoiul gasit pe strazi. Din spusele intaiului cetatean al comunitatii, Cartierul Muzicantilor transpare drept un model bun de transmis mai departe. Dar realitatea care-i invaluie pe "romii-muzicanti" e chiar mai cruda si da lectii de cinism: "La 50-60 de ani, avand in vedere conditiile grele de viata, mor", pune punctul pe "i" primarul-bulibasa.
Pana acum cativa ani, am fost complet izolati. Nici nu ne vedeam din cauza unui gard de beton construit de comunisti ca sa nu fim observati de turistii care veneau in Geoagiu. Acum au mai ramas doar resturi, l-am daramat noi treptat." Geani, mediator scolar.
