Lui Florentin Frunză, 30 de ani, i-a plăcut de mic să-şi însuşească lucrurile altora. Din această cauză ocupă acum un pat dintr-o celulă din penitenciarul Tulcea, are deja trei „intrări” în închisoare şi şase ani petrecuţi „la rece”.
Botezul ca şuţ de buzunare l-a avut la nouă ani, în preajma unor prieteni din cartierul Rahova. L-au luat cu ei „la ars”, să vadă cum se taie o geantă, cum se umblă delicat într-un buzunar, cum se ţine „tira” şi cum se face „serviciul”. Uşor, uşor, a învăţat. „‘Ars’ înseamnă că-l furi, ‘volanta’ e poliţia, ‘serviciul’ e ajutorul pentru hoţ, ‘tira’ e o punga, un rucsac pe care-l pui între tine şi victimă”, spune Florentin dezinvolt şi zâmbeşte ştrengăreşte. Se simte în largul lui să-şi împărtăşească ştiinţa dar subliniază că nu e un simplu „panacotar”, adică un hoţ de buzunare care activează în mijloacele comune de transport. „Ăla e un pleşcar, cum spunem noi, care stă să fure la ghici şi fură un portofel care are trei lei în el. Acum te plimbi şi tu unde sunt bani, nu-i normal? Financiare, poşte, bănci. Asta face un hoţ care e hoţ!”, spune Florentin şi se uită în zare, undeva peste capul gardianului din curtea închisorii.
Florentin se luminează la faţă când vorbeşte depre bani. Are multe nume pentru ei- caşcaval, pachet, banderolă, baloţi – când sunt mulţi şi compacţi, sau zarzavat, vărsaţi – când sunt în bancnote diferite.
În 1994, Florentin a plecat cu tatăl său în Germania, „cu acte, dar fraudulos, cum ar veni”. În lagărul pentru azilanţi politici şi-a perfecţionat arta şutitului, devenind un furnizor important de ţigări, parfumuri, aparate electrocasnice pentru ocupanţi. S-a întors însă după doi ani: „Patriot sunt eu, să nu fur din ţara mea?!”
Cei 15 ani de experienţă în România, Germania, Spania – ar fi fost mai mulţi dacă nu l-ar fi prins volanta de trei ori şi n-ar fi stat şase ani în penitenciar – îl fac pe Florentin omul potrivit pentru a explica cum de atâtea persoane rămân fără telefon sau portofel fără să aibă habar când şi cum s-a întâmplat.
„De exemplu, alegeam victima într-un magazin. Scotea portofelul şi plătea carnea. Băga portofelul înapoi. Ei, în momentul în care se întindea peste tejghea să-şi ia carnea, eu deja eram cu mâna în geantă, luam portofelul, apoi mă întorceam şi ieşeam calm, din magazin.”
Florentin ştie să fure cu harta, cu pene, cu fumigene. Are multe poveşti în care, cumva, el se vede un soi de personaj pozitiv.
„El singur se fura, că îmi ţinea harta”
„Bună ziua, m-am pierdut. Mă puteţi ajuta? Uitaţi, am o hartă.” Cu metoda asta a furat, o dată, în Germania, un japonez, că „au mereu lire, euro, dolari la purtător”.
Japonezul, om cu suflet, s-a arătat dornic să-l ajute. Florentin, şi mai dornic să-l buzunărească.
„El singur se fura, că el îmi ţinea harta. I-am luat portofelul, i-am închis borseta. Era mai tânăr atunici, n-avea cicatricea care-i brăzdează adânc obrazul şi lumea „punea botul” mai repede.
Acum e nevoie de metode mai ingenioase. Furtul cu pene, de exemplu, e simplu: se alege o maşină scumpă, se înţeapă un cauciuc la semafor. +oferul se dă jos să-şi facă pana şi, în doar câteva secunde, i se fura toate bunurile din maşină. Există şi varianta fumigenei, când înţepatul roţii e înlocuit cu un şomoiog de ţiplă în flăcări aruncat sub maşină. „Ne ţineam şi după maşini de Coca-Cola, de Viceroy, Izvorul Minunilor. P-ăia de la Coca-Cola i-am rupt, i-am făcut de-şi sudau lăzile cu bani între scaune”. Florentin a furat de la mulţi, în multe feluri, dar are şi reguli pe care nu le încalcă: nu foloseşte violenţa şi, dacă l-ai prins cu bunul în mână, ţi-l dă înapoi.
„Ce faci, mă, Geoni? Mă furi pe mine?!”
Florentin râde iar şi îşi aşază mai bine şapca pe cap când povesteşte cum era să fie şi el „uşurat” de nişte „zarzavat”. Era în autobuzul 139, la furat, cu ochii pe geanta unei femei. „Când, am simţit ceva la buzunarul de la spate. ‘Ce faci, mă, Geoni? Mă furi pe mine?!, zic. Aoleu, tu eşti, mă?, zice el.” Cei doi şuţi au râs mult pe tema asta. Dar Florentin a păţit-o ca lumea de câteva ori. Ca atunci când s-a „înţepat” o femeie că-i umblă-n geanta „în care probabil avea un cric sau o cheie de 16”, de a văzut şutul stele de culoarea dolarului. Sau când fura orice, din cauza dependenţei sale de heroină, pe care o menţionează doar în treacăt, pentru că azi e binedispus.
„Eu sunt pungaş, nu jepcar”
De la bun început, C.N., de 36 de ani, condamnat pentru furt calificat după 25 de ani „pe teren”, ţine să înţelegi diferenţa între pungaş – cum este el, şi jepcar, cum sunt cei care fură de unde nimeresc, care n-au ştaif.
„Eu mă joc cu simţul omului pe stradă, nu stau să-i bag un cot în spate în autobuz, să-i bag mâna în buzunar, să-l împing”, spune el.
Fură de la 11 ani, a stat toţi atâţia în închisoare, face puşcărie din 1989. A furat din buzunare, a furat maşini, a spart case.
Primul furt al lui C.N. a fost prin 1985, într-o librărie din Bucureşti, unde-l trimisese o profesoară să-şi cumpere o carte de biologie. A ieşit, însă, cu un buletin cu trei sute de lei în el, din geanta unei femei. „Am fugit juma de oră încontinuu. Cu banii am jucat barbut şi am mâncat la cofetărie”.
Cu tatăl muncitor şi mama casnică, puştiul a pornit pe drumul pe care nu l-a părăsit nici după 25 de ani. Ani buni a furat doar din buzunare, mai ales pe stradă. „Înainte erau CEC-urile baza, până să apară băncile. Aveam un ‘bancar’, cum îi spunem noi, care intra în CEC, se orienta care scoate bani mai mulţi, îmi dădea detalii pentru că se întâmpla să deschizi borseta şi să fie 2-3 portofele, nu ştiai pe care să-l iei”.
S-a perfecţionat, a devenit şpringar, adică maestru în spargerea de locuinţe şi a învăţat că „tot ce-i făcut de mâna omului, yală, broască, se desface”.
„Dacă apare o yală nouă, cumpăr una, o desfac de 30 de ori, o montez de 30 de ori şi a 31-a oară trebuie s-o desfac cu o igliţă”, spune C.N. şi-şi mişcă degetele subţiri cu iuţeală. Alegerea caselor era, iniţial, uşoară: bogaţii aveau termopane. Urma filajul: „Fiecare dintre noi ia câte un membru al familiei, vede când bea, când mănâncă, tot ce face. Dacă se repetă aceeaşi activitate timp de trei-patru zile, aia e. Dacă se schimbă, se mai amână, poţi să stai şi-o săptămână”.
„Vreţi să vă mint că regret?”
După 1990. C.N. a plecat în străinătate, în Belgia, Austria, Olanda, Ungaria, la studii aprofundate în spargerea caselor.
„În afară de furt cu violenţă, am făcut aproape tot. Să iei viaţa la un om pentru indiferent de sumă nu mă atrage. Dacă poţi să-i furi, îi furi, dacă nu poţi, nu-i furi”, îşi expune el filozofia.
Semnificaţia termenului de „violenţă” nu include, însă, în viziunea lui C.N., imobilizarea unui austriac care s-a întors acasă mai devreme.
„I-am făcut un placaj, l-am pus jos, l-am legat la gură, la mâini, ne-am luat aurul, ne-am luat banii şi-am plecat”. +i nici scoaterea briceagului la înaintare când cei din jur s-au prins, la un moment, că le încerca buzunarele. Sau palma dată unui individ care nu vroia să-şi primească portofelul înapoi. E conştient că a nenorocit multă lume, dar nu regretă: „Vreţi să vă mint că regret? Aiurea! Pe un hoţ de buzunare care spune că regretă că a furat un milion unei femei care nu mai are ce să mânănce, eu nu-l cred. Pungaşii nu prea au conştiinţă”, conchide pungaşul.
„Ne-am gândit cum să facem rost de bani şi am zis ‘Hai să furăm!'”
Povestea lui Mădălin Moisă, 26 de ani, zil Calu’, începe sec: „Sunt recidivist, am un cazier bogat. Tâlhărie, furt calificat, consum de droguri, conducere fără permis”. Nu lasă loc de introducere şi vrea să ştii cu cine ai de-a face, parcă de teamă de a nu te dezamăgi mai târziu.
Cele cinci intrări şi cei şase ani petrecuţi în penitenciar îi demonstrează sinceritatea. Mădălin te mai anunţă de ceva: „Am fost dependent de droguri şi eram obligat să fur, că din muncă nu puteam să mă droghez şi eu ca lumea. Îmi injectam heroină”.
Prima tâlhărie a lui Mădălin nu a avut însă legătură cu drogurile. Avea 16 ani şi nevoie de bani pentru discotecă şi fete. Împreună cu un prieten, au găsit găina cu puii de aur: tâlhăria. Banii veneau repede şi fără prea mult efort: „Smulgeam lanţuri, genţi. Nu ne-a învăţat nimeni, ne-am gândit noi cum să facem rost de bani şi am zis ‘Hai să furăm'”.
Metoda „smulgi şi fugi”
Alegeau o zonă cât mai departe de cartierul lor şi mai puţin circulată. Victima trebuia să fie o femeie, un adolescent sau un bătrân, să-i poată dovedi în caz de ripostă. Cei aleşi erau bine îmbrăcaţi şi aveau bijuterii la vedere. O urmăreau până într-un loc potrivit – pustiu şi întunecat – şi acţionau. Metoda era „smulgi şi fugi”.”Dar nu îi loveam sau să îi ameninţam. Ulterior începusem să ne perfecţionăm. Spre exemplu, intram în scări de bloc, în lift, în parcuri”, spune Mădălin şi-şi trage mâneca să-şi acopere tatuajul de pe încheietura stângă. Îl are de la prima intrare în Jilava, în 2001.
Tâlharii mai o grijă în afară de a fi rapizi şi atenţi la zona în care acţionează: să nu dea de bănuit. Asta înseamnă îmbrăcăminte îngrijită în cazul operaţiilor de pe stradă.
„Eventual să nu-mi vadă faţa, aveam şapcă sau hanorac cu glugă. Ulterior, schimbam geaca sau o întorceam invers, să nu mă recunoască”, spune Mădălin.
„Noi, hoţii, ne cunoaştem între noi”
Nu i-a luat mult şi s-a gândit să-şi lărgească obiectul de activitate. Astfel, a trecut la furtul din maşini. Apoi, a început să le fure cu totul, cu o cheie care se potrivea la Daciile 1310 şi 1410.
Mădălin nu zâmbeşte mai deloc. Îşi povesteşte trecutul cu detalii, ca la spovedanie. Vrea să spună tot, poate i se mai iau de pe suflet. Se uită mult în jos şi vorbeşte încet. Se mai destinde când îşi aduce aminte cum a învăţat să conducă pe o maşină furată, pe străduţele înguste ale unui cartier bucureştean. „Furam o maşină, o ţineam două-trei zile şi transportam cu ea bucăţi din alte maşini furate şi dezmembrate şi le vindeam. Apoi o dezmembram şi p-asta, furam alta, şi tot aşa”.
Au furat sute de maşini, erau mai multe brigăzi. „Noi, hoţii, ne cunoaştem între noi. Cum vă cunoaşteţi şi voi, ziariştii, între voi.
Brigăzile n-au teritorii, sunt destule maşini de furat pentru toată lumea”, explică Mădălin, pe limba interlocutorului.
A mers treaba până în 2000, când l-au arestat pentru furt auto şi conducere fără permis. Mădălin a ieşit din închisoare şi a luat-o de la capăt, de fiecare dată din cauza dependenţei de droguri. A spart şi trei apartamente, unul la întâmplare şi două ale unor cunoştinţe. A intrat în închisoare de cinci ori. Mădălin e acum liber din nou şi vrea să plece la sora sa, în Anglia. „Vreau să schimb tot. Fără infracţiuni, fără droguri. Să fac parte din societatea normală.”
Sfaturile hoţilor pentru a vă apăra de hoţi:
-Nu vă ţineţi geana agăţată de umăr în lateral, ci în faţă
-La magazin, nu scoateţi toţi banii, ci doar suma de care aveţi nevoie, să nu deveniţi interesanţi pentru hoţi
-Nu vă notaţi PIN-ul cardului pe o hârtie uitată în portofel
-Nu vă treceţi PIN-ul în telefon, un număr cu patru cifre e primul lucru căutat de hoţ în telefon
-Nu staţi liniştiţi dacă v-aţi ascuns banii în congelator, în borcanul cu zahăr, printre zarzavaturi sau în hainele din şifonirer- hoţii caută şi acolo
-Cel mai vulnerabil buzunar este la pantaloni, în spate
-Cel mai sigur, la pantaloni, în faţă
-Nu circulaţi singuri noaptea, în zone neiluminate
