» Privita uneori cu dispret, alteori cu invidie pentru ideea de libertate ce o inspira, satra a reprezentat secole in sir universul comunitatilor nomade de romi. Prezente frecvente in urma cu cateva decenii pe drumurile Romaniei, satrele s-au rarit in ultimii ani. Unele dintre ultimele astfel de asezari mobile pot fi gasite in zona montana a Banatului.
Jos de tot, sub coasta, licareste oglinda de argint a unei balti mai mult lunga decat lata. Pe fata apelor ei nemiscate, o lume de frunze cazute ii intuneca, pe langa maluri, limpezimea. Cerul insa ii albastreste partea de mijloc. Mai inspre miazazi, ea se prelungeste ca un gat si intra sub intunericul frunzelor, sangerat de moturile rosii ale trestiilor. Triste si ele in prag de noiembrie.
La marginea micului zavoi de plute si de salcii, rasare din pamant o satra, care aminteste de magia unui trecut apus in umbra de o jumatate de secol, cu corturile ei care se agata, ca niste cuiburi de randunele sub stresinile caselor, de micul val de pamant. Nimic nu le apara de scurgererea apelor de suprafata provenite din ploaia care nu mai conteneste sa cada de vreo trei zile si in campia Blahnitei.
Dis-de-dimineata, tainica liniste a zavoiului este cu totul tulburata de bataile regulate, parca programate, ale colii de arama sprijinite pe nicovala, lovita cu ciocanul de catre mesterul Gaman, respectand sacrul ritual mostenit de la stramosii lui indepartati ce-si pierd obarsia in negura vremurilor, pe meleagurile Pakistanului. Despre care nici caldararul, nici alt membru al satrei nu stiu sa-ti spuna nimic. Au mai ramas doar unele dintre obiceiurile si mestesugurile pastrate cu sfintenie de ultima generatie de nomazi caldarari care inca mai cutreiera satele Mehedintiului in speranta ca vor reinvia magia acelui trecut, precum si amintirile ce le deapana in usa cortului, atunci cand ziua se pierde-n noapte. Doar acestea le tradeaza obarsia, parca poleita cu o aura legendara ce-a insotit de secole neamul lor de nomazi, fara asezari, fara gospodarii, cu toata averea lumeasca stransa in satra, la marginea satelor, mereu aceleasi, dar repede si pentru lunga vreme parasita. Urmele lor se-ncapataneaza sa nu dispara in asteptarea altor generatii de caldarari nomazi.
Lumea pierduta a nomazilor
Ma intorc cu gandul in trecut spre satul oltenesc de langa Dunare, alergand aievea dupa naluca copilariei si inspre tarina, incercand sa descopar cu o febrilitate neobosita vatra de satra si acea lume pierduta. M-ajuta Ristea Gaman Cianghir, pe care ii cunoscusem la inceputul anilor ‘50 ai secolului abia incheiat acolo, la marginea satului Chilia, pe care l-am reintalnit, parca dupa o eternitate, cu satra lui, langa balta Pristolului. Isi amintise de chinurile indurate imediat dupa razboi si chipul lui se aspreste brusc. Bunicilor le-au ramas oasele ingropate in pamantul de langa Bug, iar tatal lui, Gheorghe, unul dintre cei mai renumiti si respectati caldarari din Oltenia, trecut de 15 ani in lumea umbrelor, la venerabila varsta de aproape 100 de ani, a fost purtat prin Ruisa la munca drept despagubire de razboi ceruta de tara invingatoare. Scapat din iadul siberian fara sa mai stie ceva despre cei ramasi in viata din numeroasa lui familie, dar calauzit de instinct pe drumurile binecunoscute de catre neamul lui de nomazi, i-a regasit, intr-o toamna tarzie, acolo, la marginea Chiliei, unde, ca niciodata, satra a ramas pana in primavara. "Era dupa seceta aia mare, muream de foame pana a venit el – zice Gaman. Cerseam cate un ciur nu cu faina, ci cu boabe de grau, ori de secara ca sa mancam. Asa, copilandru, am inceput sa aflu mestesugu‘ asta de la al batran. Cu el am reusit sa trec prin viata." si-aduce aminte ca prin 1960 li s-a interzis sa mai cutreiere satele si li s-a impus sa se aseze la casa lor. Asa si-au cladit, impreuna cu alte familii din neam, gospodarii. si-acum isi amintesc de primarul de-atunci care i-a ajutat cu loturi pentru case si cu lemne de constructie din padurea comunala. Toti fratii au urmat scoala din localitate, unii dintre ei au parasit satul, stabilindu-se prin zona Oravitei si a Timisoarei, si nu s-au mai reintors vreodata. si Tica, si Ghioc, si Cocioc, si mama lor, Marita, au murit. Dupa ei a plecat si batranul Gheorghe, dupa ce ani in sir fusese tintuit la pat de o boala grea. "Dupa ce mi-au plecat cei doi baieti si si-au ridicat vile la Strehaia si s-au facut din caldarari oameni de afaceri, spune Gaman, mi-am vandut si eu casa, mi-am luat muierea si m-am mutat langa ei, cumparandu-mi alta gospodarie. Cum ajutorul social ba il primim, ba nu de la Primaria Strehaia, n-avem cu ce trai si ne descurcam facand o caldare, un cazan de tuica. Acum, nepotii nostri fug ca dracu de tamaie de mestesugul care m-a scos din greutati, dar si de satra." In cort, imi cad ochii pe un foarte frumos covor cusut de mana pe care scrie ceva in limba lor. Maria, nevasta lui Ristea, imi surprinde uimirea si imi spune ca acolo scrie "nu doarme". A mai spus ca il are mostenire de la mama ei, Marita, care il primise de la o batrana romanca de la Tismana si pentru care platise doi galbeni mari. si continua: "Numai cine ne ocroteste nu doarme… si ala este Dumnezeu. El m-a ocrotit mereu pana astazi". Ei se simt ocrotiti acolo in cort, dar si in casa lor, printre atatea umbre ale stramosilor. Am intrebat-o pe Maria ce face atunci cand barbatii pleaca prin sat sa vanda marfa confectionata. Raspunde ca intra in cort, inghenuncheaza in fata icoanei Maicii Domnului, sta o vreme nemiscata si se roaga pentru ea si neamul ei: "Inalt un murmur spre Dumnezeu pentru inca o zi pe care mi-a mai daruit-o aici, in satra de la marginea satului". Spune ca ii place sa traiasca in cortul ei, printre oameni si amintiri.
Necredinta aduce raul
Gaman are multe sa povesteasca, cum a fost el operat pe cord deschis printr-o taietura care i-a despicat toracele, cum a fost salvat miraculos in mai multe randuri de la moarte. A indurat fara sa carteasca toate suferintele, dar a avut forta sa reziste cumplitelor dureri. "Noi nu suntem un neam ateu – zice el. Tinerii nostri ar trebui sa stie si sa cugete asupra acestor lucruri. Tot raul si cumplita disperare vin din necredinta. si atunci, cum sa nu crezi in Christos si in vesnicie?".
Traiul greu de zi cu zi a devenit preocuparea cea mai importanta pentru locuitorii satrei. "Cum sa ne mai descurcam cu viata asta grea. Ia, uite, ce sa le dau astora sa manance, daca eu n-am avut de batut azi decat o coasa?", spune Gaman.
Nu intra insa in panica. Nu dau semne ca se grabesc spre ziua de maine. si nici sa-si mute satra de la marginea Pristolului. Privesc in urma, spre femeia seminomada din usa cortului, care parea o coloana ce sprijinea parca lumina inserarii de toamna, numarand stelele ce se urmaresc una pe alta pe cer, dupa aceleasi carari neschimbate precum drumurile caldararilor nomazi.
Obiceiuri
» Descantece
Descantecele si vechile ritualuri precrestine nu sunt uitate. Gaman isi mai aminteste ca a venit la ei mai demult o fata din Securicea, ramasa nemaritata. si in scurt timp i-a fost gasita, prin descantec, jumatatea. "Mama zicea de-o buruiana, de-o stea, de-o pasare, de-o piatra – isi aminteste Calupu, un alt membru din satra, sarit si el bine de 50 de ani. Dar nu-l uita pe Dumnezeu. Iesea in miez de noapte din cort, punea ochii pe o stea din Carul Mare zicand: «Stea, stelucica mea / Toate stelele sa stea / Doar a mea sa nu mai stea». Dupa care incheia cu: «Asa cum nu poate rabda lumea fara apa, asa sa nu poata rabda el fara mine»". Astazi, nevestele din neamul lor au uitat descantecele. "Datorita tot imanciparii – zice Gaman. Vorbele tainice si puternice s-au pierdut incet."
"Acum, nepotii nostri fug ca dracu‘ de tamaie de mestesugul care m-a scos din greutati, dar si de satra."
—Ristea Gaman Cianghir
